Sabina Fati -Singura Pe Drumul Matasii

October 7, 2017 | Pengarang: long_xa | Kategori: N/A
Share Benamkan


Penerangan Ringkas

travel...

Penerangan

Jurnalista Sabina Fati este cunoscută pentru analizele şi editorialele ei pe teme politice, diplomatice şi din sfera relaţiilor internaţionale. Este corespondenta Radio Free Europe/Radio Liberty la Bucureşti şi redactor-şef adjunct al cotidianului România liberă. A urmat cursuri de ştiinţe politice la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. În 2004 a obţinut titlul de doctor în istorie cu o teză despre Transilvania la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, sub îndrumarea profesorului Alexandru Zub. Din 2008 este visiting professor la Universitatea Bucureşti, Departamentul de Ştiinţe ale Comunicării. Volume publicate: Transilvania, o provincie în căutarea unui centru. Centru şi periferie în discursul elitelor politice din Transilvania. 1892–1918, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj-Napoca, 2007; Stelian Tănase (coord.), Călin Anastasiu, Sabina Fati, Romania in the Gray Zone, national and regional security in Eastern Europe after Madrid, Societatea Civilă, Bucureşti, 2004. A participat cu analize în mai multe volume colective, printre care: Victor Bârsan (ed.), De la post-comunism la pretranziţie, Editura Pythagora, Bucureşti, 1997; Ovidiu Pecican, Sergiu Gherghina (eds), România în UE. Trei ani de la aderare, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010.

Sabina Fati Singură pe Drumul Mătăsii 80 de zile, 15 000 km, 2 500 de ani de istorie cu fotografiile autoarei Prefaţă de Tania Radu

Redactor: Marieva Ionescu Coperta: Angela Rotaru Hărţi: Mihail Coşuleţu (copertă), Ioana Nedelcu Tehnoredactor: Manuela Măxineanu Corector: Cristina Jelescu DTP: Florina Vasiliu, Dan Dulgheru Fotografia de pe copertă © arhiva autoarei: la Mausoleul Shah-i-Zinda, Samarkand, Uzbekistan. © HUMANITAS, 2015 ISBN 978-973-50-5090-0 (pdf ) EDITURA HUMANITAS Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 www.humanitas.ro Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin e-mail: [email protected] Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194

DE LA RĂSĂRIT SPRE APUS. ENDORFINA LIBERTĂŢII Prefaţă de Tania Radu

Nu ştiu dacă România chiar este o suită de ciudăţenii, cum ne tot place să spunem, dar de una chiar nu m-aş îndoi: nu ne interesează nici cât negru sub unghie politica externă. Nu vrem să ştim pe ce lume trăim. Ziarele noastre, câte mai sunt, au lăsat-o baltă cu segmentul internaţional, iar televiziunile îşi trimit corespondenţii în „teatrele de război“ ca să ne spună, seara şi în aer liber, ceea ce am citit de dimineaţă, la cafea, pe telefonul mobil. Analiştii specializaţi sunt păsări rare, care-şi mai şi iau zborul, când ţi-e lumea mai dragă, spre misiuni politice ori diplomatice mai motivante. În consecinţă, nu-i de mirare că ne sufocă non-ştirea de politică dâmboviţeană şi că, la 25 de ani de la căderea comunismului, nu avem nici o revistă solidă de analiză politică internaţională. Modelul Newsweek, încercat de vreo două ori, nu merge şi pace. Prea sus, prea specializat, n-avem condeie, nu găsim finanţare – s-a spus la fiecare încercare eşuată. Eroica sforţare din anii ’90 a Cotidianului lui Ion Raţiu, care voia să sădească şi la noi bunul-gust al marii prese occidentale, era de mult subiect de melancolie când s-a topit, fără să mişte frunza-n codru, până şi nesărata variantă de import a lui Le Monde diplomatique. În schimb, românii s-au apucat să afle ce-i pe-afară cu ochii lor. Călătoresc îndârjit. Omul all-inclusive îşi scrie impresiile şi cârcotelile pe Facebook sau pe blog, în timp ce colecţionarul

ii

prefaţă

de tururi năprasnice, care te fugăresc până îţi înnoadă oasele şi mintea, preferă albumul video sau foto. Mai nou, se scriu şi cărţi, cele mai multe născute din euforia plăcerii de a vedea locuri celebre, eventual exotice. În asemenea context, e uimitoare apariţia unei cărţi cum este cea a Sabinei Fati, Singură pe Drumul Mătăsii. Oricât ai vrea s-o înseriezi, pică în afara tabloului, pentru că şi-a pus de la bun început ţinta mult mai sus: vrea să priceapă ce se întâmplă, încotro alunecă faliile în mişcare ale lumii noastre, ce se vede înspre Răsărit. O face cu instrumentele analistului cu deschidere spre politica internaţională. Până aici, parcă nu e chiar cine ştie ce, numai că jurnalista cu experienţă şi notorietate care este autoarea de faţă a făcut-o direct pe teren, într-o călătorie extraordinară prin zece ţări, timp de optzeci de zile. Drumul Mătăsii, făcut cum se cuvine, adică de la Răsărit la Apus. „Traversarea vestului Chinei, Asiei Centrale, Iranului, Caucazului şi Turciei, până pe coasta vestică a Mării Negre, la începutul secolului XXI, când marile puteri îşi trasează, fiecare, propriul Drum al Mătăsii, a fost o încercare de testare a realităţii. Piedicile geografice, care le-au pus atâtea probleme negustorilor şi călătorilor de altădată, îşi păstrează şi astăzi întâietatea, dar dincolo de aceste piedici dai peste o lume diferită: state puternice, care vor să-ţi controleze fiecare mişcare, unde în fiecare oraş trebuie să te înregistrezi la poliţie, regiuni întregi în care nu există mijloace de transport în comun între oraşe şi în care frontierele sunt greu de trecut.“ Acest pasaj cuminte din Introducerea autoarei nu lasă să se vadă culoarea intensă a întregului, mult mai bine redată de scena mută, scrisă cu har şi haz, cu care începe cartea, despre cum treci, la 4300 de metri altitudine, în Pamir, graniţa tadjică spre Kîrgîstan.

prefaţă

iii

Destul să ştim deocamdată că, de la Beijing la Bucureşti, Sabina Fati a mers „deghizată“ în turist (ca ziarist n-ar fi primit niciodată vizele), de una singură, pe jos sau în maşini de ocazie, în trenuri de noapte sau în autobuze bune de casat. A trecut prin China, Kîrgîstan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Iran, Azerbaidjan, Georgia, Turcia – ţări teribile, cu istorii străvechi şi destine dramatice. Şi-a îndesat zi de zi în rucsac „cazarmamentul“ minim şi neliniştile neascultătoare, cu nervii întinşi între reacţiile imprevizibile ale atâtor necunoscuţi şi lecţiile precauţiei, pregătite din vreme de acasă. A trecut frontiere dificile, a îngheţat, s-a mirat, s-a temut, a flămânzit inhibată de obiceiurile culinare ale locului, a negociat la sânge, a înţeles, a răbdat, dar mai ales a absorbit lumi altfel, realităţi nemijlocite de nici o bibliotecă. A fost obiect de curiozitate, a purtat chador şi fular, s-a odihnit pe balcoon, a băut feluri şi feluri de ceai, s-a întremat cu lapte acru de iapă (kumys). A cunoscut oameni. Zeci şi zeci de oameni şi de poveşti. A întâlnit disidenţi, jurnalişti în aşteptarea viitoarei arestări, intelectuali, dar şi mulţi oameni simpli, ghizi de ocazie sau parteneri de nevoie prin aventurile turistice uneori comice, alteori la limita riscului, întotdeauna pline de învăţăminte. S-a întors acasă după aproape trei luni, îmbibată în mirosul tenace de iurtă, ca să scrie dintr-o suflare, în stil mai degrabă auster, cinci sute de pagini despre lumea de lângă noi, europenii: Asia Centrală şi extensiile ei – un teritoriu din care, deocamdată, Occidentul pare că s-a retras, fără să-l abandoneze. Un orizont de studiat, de ţinut sub lupă, un subiect de planuri strategice încă în mişcare. Concluzia pare să fie că lumea aceasta se află în disjuncţie puternică faţă de sistemul nervos, de vocaţie democratică, al Europei. Atât de puternică, încât e de mirare că dimensiunea siameză a geografiei mai rezistă. Diagnosticul suportă şi soluţii, pe care jurnalista le formulează pe fiecare la locul ei, fără ostentaţie şi fără aerul politologului

iv

prefaţă

titrat: „Dacă puterile vestice nu vor reuşi să rupă acest binom, Rusia–China, Noul Drum al Mătăsii va fi o cale prin care cele două îşi vor împărţi hidrocarburile şi continentul extins al Eurasiei, între cele două mari oceane, cel cald şi cel rece.“ În final, Singură pe Drumul Mătăsii s-a alcătuit ca un mix frapant şi original de jurnal, reportaj şi istorie, adunat într-o curajoasă analiză de geopolitică, bine blindată de citate, note şi bibliografie. Cea mai delectabilă din câte s-au scris la noi de când e libertate. Regimurile autoritare traversate aici au stins, în bună parte, linia visător-unduitoare a fostului Drum al Mătăsii. Câte mai sunt, căile desenează azi mai degrabă unghiuri ascuţite – id est conflicte, tensiuni, clivaje culturale, ecarturi economice. Există totuşi ceva care „netezeşte“ peisajul, dar o face în aşa fel încât verbului îi trebuie ghilimele: corupţia. E singurul nivel stabilizat, cel care „unge“ aproape toate cele zece sisteme politico-economico-sociale şi, practic, le împiedică să explodeze. Autoritarism (peste tot), supraveghere („nu poţi umbla de capul tău niciunde în Asia Centrală“), stat poliţienesc şi autocenzură, educaţie contrainformativă pentru copii (Turkmenistan), abuzuri dramatice asupra drepturilor omului, sisteme oligarhice oculte sau la vedere, inginerii sociale cinice (islamizare, reislamizare ori, dimpotrivă, reinstituirea cu scop politic a libertăţilor religioase), colonizări brutale (situaţia uigurilor din vestul Chinei), corupţie la vedere, feţe impenetrabile ale îndoctrinării. Dar, în acelaşi timp, tineri cu ochii aţintiţi asupra Occidentului democratic, aşteptând hotărâţi vremea lor (Iran). Demografie controlată, cu efecte scăpate de sub control (China), demografie exploatată politic (Kazahstan, Uzbekistan), demografie cu tendinţă perfidă, subversivă (Iran). Vameşi crânceni, maşini de poliţie la fiecare colţ de stradă, cu farurile aprinse şi motorul mergând, „percheziţii“ inopinate în camera de hotel, sub aparenţa că „gazdelor“ le pasă de

prefaţă

v

oaspete (poate mai are nevoie de ceva? în toiul nopţii chiar? din două în două ore...). Feluritele specimene din catalogul oamenilor regimului, de la oficiali aroganţi la businessmeni sub pact cu regimul. Femei purtând masca masificării (China), femei sub chador (Iran), femei-victimă (regiunea uigură), femei-baron (fiica dictatorului din Uzbekistan), femei atotputernice (şefele clanurilor din Turkmenistan). Bărbaţi urmând cu totul alte coduri decât în Europa, zăpăciţi la vederea unei „turiste“ fragile, neverosimile, cocoşată sub un rucsac imens şi cu vize de necontestat. Jurnalişti imuni la ameninţarea cu represalii, intelectuali riscând (sau nu) să stea de vorbă cu un străin, trecători debitând replici de propagandă, negustori de modă veche, şarlatani de modă nouă, oengişti curajoşi, oengişti resemnaţi. Bărbaţi şi femei, ca specii distincte în regulile celor mai multe dintre aceste societăţi. Copii cu pantaloni anume găuriţi între picioare. Pagode, ricşe, ritualuri, covoare, lipii, argintărie, iurte, hoteluri. Maşini deşelate, pe drumuri incredibile. Viscol de iunie pe înălţimile Pamirului. Aglomeraţie, murdărie. Încurcături. Splendoare şi culoare. Lume tânără şi crudă (în ambele sensuri ale cuvântului) în această Asie pe care ne-o apropie globalizarea şi despre care veţi afla incredibil de multe. Priviţi cu atenţie mai întâi harta prietenoasă a acestei călătorii, aşa cum a desenat-o Mihail Coşuleţu. Abia apoi parcurgeţi, împreună cu autoarea, o experienţă pe cât de palpitantă, pe atât de excitantă pentru minte şi pentru nepreţuita endorfină a libertăţii. Trei fire sunt de urmărit şi, la nevoie, puteţi alege între ele. Unul e cel al notelor de călătorie la cald şi la persoana întâi acut, ca să zic aşa. Sunt marcate în italice. Să nu rataţi zigzagul fin al neliniştilor Sabinei Fati, lăsat la vedere cu parcimonie.

vi

prefaţă

Al doilea este şirul de excursuri istorice despre fiecare dintre cele zece ţări, care, nu vă temeţi, revine întotdeauna la zi, exact în punctul de intersecţie cu prezentul. Al treilea înşiră pe aţă vreo sută de „personaje“ episodice, oameni cu care Sabina Fati a stat, într-un fel sau altul, faţă în faţă. O să vă urmărească în grup, ca o armată de teracotă care s-ar fi decis brusc s-o ia înapoi, tăcut, către Apus. Adică spre noi. Sabina Fati este azi una dintre cele mai cunoscute semnături din presa românească şi o voce cu vechime la Radio Europa Liberă. A rămas printre ultimii care se mai încăpăţânează să ţină sus steagul opiniei independente, imparţiale, ferme, dar argumentate în exact atâtea cuvinte de câte e nevoie. Nu se interesează de spectacolul personal al articolelor ei, nici de eternul concurs cine scrie primul. Nu ţine să arunce săptămânal pe piaţă câte un scenariu, ca să se poată făli apoi că realitatea i-a dat dreptate. În locul victoriilor obţinute pe seama jocului previzibil al probabilităţilor, s-a specializat în interviuri şi analize cu text şi context, cap şi coadă. Pledează întotdeauna scurt şi pătimaş. Fără efuziuni. Scrie în presa cotidiană (România liberă), dar şi pentru Radio Europa liberă (serviciul din Republica Moldova) şi pentru think tank-uri reputate. S-a format în regulile jurnalismului occidental, ca redactor la Europa Liberă. S-a automodelat însă prin ceva ce pe alţii i-a dus de-a dreptul în depresie: prin consecvenţa faţă de idealul (iluzia?) generaţiei ei, de a pune umărul la naşterea democraţiei şi a statului de drept aici, unde ne-am zgribulit cu toţii 50 de ani, la umbra cortinei de fier. Nu e deloc genul confesiv, dar constat că în ultima vreme îi scapă până şi ei în articole, prin ochiurile strânse ale blindajului autoimpus, mici note de dezamăgire. Totul întârzie, decalajele se adună. Nu suntem acolo unde mulţi dintre noi, generaţia Sabinei Fati y compris, am sperat să fim, şi nici nu prea mai ştim dacă vom mai ajunge. E curios cum şi-a putut păstra cumpătul

prefaţă

vii

în norul des de acizi ai bruiajului politic şi ai corupţiei (vin totdeauna la pachet). Din întâmplare, ştiu despre ea că urca pe munte singură, pe cărări nemarcate, când încă era copil de şcoală la Deva. Sunt convinsă că undeva în anatomia ei fragilă s-a strecurat o busolă. Numai aşa se explică de ce nu pare să ştie ce înseamnă să te rătăceşti. Când am cunoscut-o în 1995, în redacţia de la Bucureşti a Europei Libere, devenise deja cea de azi. O regăsesc, reconfortant, de fiecare dată: sportivă, gracilă şi elegantă, inteligentă şi discretă, jurnalist înnăscut. Vorbeşte puţin, dar întreabă mult şi într-un fel aparte, cumva imparabil. În faţa ei, nici nu-ţi dai seama din prima că, de fapt, răspunzi şi răspunzi şi răspunzi. Culmea, o faci cu plăcere. Ştie teribil de bine să facă loc interlocutorului. Nu e un truc profesional, ci o înzestrare naturală la care cei mai mulţi au o reacţie de destindere prin surpriză. În faţa ei, răspunsurile nu pot fi evitate decât dacă ai lăsat la uşă buna creştere. În schimb, eschivele vor fi taxate fără greş, politicos, uneori sub rafinat camuflaj de ironie amicală. Când mi-a spus, pe la începutul lui martie, ce planuri are chiar nu m-am mirat. Doar mi s-a strâns inima la gândul că pleacă de una singură – şi nu în Carpaţi. Pe timpul formidabilei călătorii pe care o avem acum în faţă, tipărită, am apucat să citesc câteva note de drum publicate în România liberă. Prima reacţie a fost de descumpănire: scrie o carte despre locul femeii în mozaicul de regimuri politice de mână forte? Pentru asta s-a încumetat să refacă Drumul Mătăsii?? La sfârşitul verii, cu manuscrisul în mână, mi-am putut măsura pripeala. Aşadar, citiţi şi nu vă pripiţi.

Dedic această carte celor care au făcut posibilă călătoria mea, în special femeilor care m-au ajutat cu ideile şi cu sfaturile lor, susţinându-mă permanent în drumurile mele complicate, dar şi celor pe care le-am întâlnit peste tot în peregrinările mele şi care au fost extrem de generoase cu mine.

INTRODUCERE

Pilaful a venit în Europa pe Drumul Mătăsii sau cum vrea China să stăpânească „inima lumii“ ÎN FAŢA BARIEREI de la graniţa tadjică dinspre Kîrgîstan, soldatul bine făcut şi de două ori cât mine de mare se uită dispreţuitor spre rucsacul meu şi nu se grăbeşte să mă lase să trec. Are nasul roşu, poartă o tunică lungă de tip sovietic, din postav grosolan kaki, şi căciulă militară model rusesc, care-i acoperă urechile, e înarmat ca de război şi arată de parcă abia a ieşit din tranşee şi a fost surprins de inamic. Pare îngheţat şi deloc binevoitor. E începutul lunii iunie, dar în Pamir, la 4300 de metri, ninge şi vântul bate cu atâta putere, încât abia mă ţin pe picioare, deşi rucsacul cântăreşte jumătate cât mine. Grănicerul îşi pipăie arma, se dă doi paşi în spate, de parcă ar fi în defensivă, şi continuă să mă privească neprietenos. În jur, totul e încremenit. Munţii sunt rotunjiţi aici şi proaspăt înverziţi, vârfurile înzăpezite au dispărut în alt plan, terenul e aproape plat, plin de iarbă, ca şi cum aş fi pe o pajişte între dealurile Transilvaniei, unde în vacanţele lungi de vară urcam în fiecare zi spre altă creastă. Dacă n-ar fi atât de frig şi n-ar bate vântul cu atâta putere, m-aş simţi mai confortabil şi poate mai sigură pe mine, dar aşa totul în jur pare să-mi fie împotrivă. În afară de mine şi de soldat, locul arată pustiu, cu toate că la un moment dat zăresc ceva mai departe un firicel de fum care iese dintr-o baracă. Stând în faţa barierei, mi se face tot mai frig şi mă gândesc să-mi scot din bagaj hanoracul gros pe care l-am cărat cu mine, dar mi se pare prea complicat. Ar trebui să-mi dau jos rucsacul şi să cotrobăi în el, dar dacă soldatul interpretează greşit gestul şi mă ţine în continuare

8

singură pe drumul mătăsii

în faţa barierei? Deocamdată, prefer să îngheţ. Dincolo e Tadjikistanul, ţara care trăieşte pe „Acoperişul Lumii“. Îmi scot paşaportul din buzunar, mă apropii de barieră şi i-l întind. Uriaşul tadjic priveşte pe deasupra mea, nu spune nimic şi nu schiţează nici un gest, mă ţine cu mâna întinsă, poate din cauza frigului, cine ştie de câte ore păzeşte pasul Kîzîl Art, care face trecerea între Kîrgîstan şi Tadjikistan. Poate din cauză că e nedumerit: ce să caute o femeie singură acolo, pe o vreme atât de îngrozitoare? Priveşte peste mine să vadă dacă nu cumva mai e cineva ascuns pe undeva, dar maşina care m-a adus până aici s-a făcut nevăzută imediat ce-am coborât, iar eu mă simt dintr-odată fără apărare în faţa militarului tadjic, în faţa muntelui şi a vântului tăios care mă obligă să fac mai mulţi paşi într-o parte ca să mă echilibrez. Paşaportul îmi scapă din mână şi pluteşte ca un fluture uriaş şi roşu, înainte de a ajunge pe pământ. Alerg după el clătinându-mă din cauza greutăţii din spate. Îmi trece prin cap că soldatul râde de mine şi de neîndemânarea mea, aşa că mă uit spre el după ce îmi recuperez singurul act de identitate pe care îl am cu mine. Îl văd la fel de încremenit. Îi întind încă o dată paşaportul şi, fără să mă privească sau să-mi spună ceva, se întoarce cu spatele şi pleacă, lăsându-şi bariera nepăzită. Pamirul, atât de frumos văzut din depărtare, devine dintr-odată ostil din cauza acestei frontiere prin care mi se pare că nu poate pătrunde nimeni. Nu la mare distanţă de aici sunt alte două puncte de graniţă: între Kîrgîstan şi China şi între China şi Tadjikistan, ambele în munte, locuri de trecere pe vechile Drumuri ale Mătăsii, care existau chiar înainte ca mătasea să fi devenit marfa de lux cea mai căutată de la Roma până în China. Pe aici erau duse valoroasele lapislazuli spre China, Tibet şi India, unde erau prelucrate şi montate în metale preţioase, revenind apoi sub forma unor bijuterii sofisticate care se vindeau la Samarkand, la Buhara sau în oraşele Caucazului. Piatra albastră, care simbolizează dreptatea, puterea şi onestitatea, era extrasă din minele afgane încă din mileniul al VII-lea î.Hr. şi ajungea în

introducere

9

podoabele conducătorilor de pe toată întinderea drumului care pleacă de la Mediterana şi ajunge până în centrul Chinei, al Tibetului sau al Indiei. Drumul, care se strecoară printre munţi şi coboară prin pasul Kîzîl Art dinspre Valea Ferganei, din Kîrgîstan, e pustiu, nimeni nu vine dinspre China sau dinspre Tadjikistan şi nimeni nu merge într-acolo. Unele ştiri anunţau că graniţa tadjică ar fi închisă, dar nu din acest motiv nu circula nici o maşină, ci pentru că undeva mai jos, la 100 de kilometri, înainte să se ramifice spre Tadjikistan şi spre China, accesul e blocat de un protest local. Nimic neobişnuit pentru Asia Centrală, pe unde trec Drumurile Mătăsii care leagă de peste două mii de ani China de Europa. Un grup de kîrgîzi a ridicat o baricadă de pământ de jumătate de metru, ca şi cum şoseaua s-ar termina aici. Oamenii au montat o iurtă în faţa zidului de pământ şi veghează zi şi noapte, de aproape o lună, ca nimeni să nu le dărâme modesta fortificaţie. Cer eliberarea unui fost deputat al opoziţiei acuzat de corupţie, oprind circulaţia pe singura şosea care trece munţii spre Tadjikistan şi spre China. De la Bişkek, un prieten cu relaţii sus-puse îmi spusese că politicianul din închisoare îi plăteşte pe protestatari şi că aceştia opresc periodic traficul. De-o parte şi de alta a baricadei zeci de camioane aşteaptă încheierea protestului. Pe marginea drumului, lângă râu, femeile fac de mâncare pentru cei care stau cu rândul pe baricade. Din ceaunul uriaş cu paloo, mâncarea tradiţională a nomazilor, mirosul se răspândeşte până departe: carne de berbec, cartofi, usturoi prăjit, orez, jiucai (un fel de arpagic) şi condimente. Mai spre vest, paloo se face fără cartofi, transformându-se în plov, palaw, pilaw, pilav, pilaf, cum spun occidentalii. Da, pilaful a fost adus în Europa pe acelaşi drum ca mătasea. Alexandru Macedon şi soldaţii lui ar fi descoperit acest fel de mâncare după ce au cucerit Marakanda, vechiul Samarkand, pe atunci capitala Sogdianei, în 329 î.Hr. Macedonenii care s-au întors din lunga expediţie de cucerire a Asiei au adus cu ei reţeta pilafului în Grecia, de unde s-a răspândit în Balcani şi în restul Europei. Mai târziu, Avicena, medicul şi filozoful persan născut în Buhara, una dintre cele

10

singură pe drumul mătăsii

mai frumoase oaze de pe Drumul Mătăsii, a descris pe larg efectele ingredientelor folosite în diferitele reţete de pilaf şi mai ales influenţa binefăcătoare a acestor condimente. Şoferii camioanelor care stăteau de zile întregi aşteptând să treacă mai departe spre China, spre Tadjikistan sau spre Bişkek au devenit clienţii pilafului făcut în ceaun, la foc de balegă şi cărbuni. Unii dintre ei şi-au pierdut răbdarea şi cară motorină în cisterne de la câţiva kilometri, unde se află ultima benzinărie din această parte a Kîrgîstanului, dar majoritatea aşteaptă în continuare răbdători. CEI CARE AU EXPERIENŢA ASIEI CENTRALE ştiu că în această

zonă nimic nu e sigur, că totul se poate schimba peste noapte, că oamenii şi regimurile de aici acţionează adesea sub impulsul primului gând, că nimic nu e stabil şi totul e la fel de complicat ca relieful pe care sunt nevoiţi să-l străbată între deşerturile interminabile şi munţii înalţi, capricioşi. Suntem în 2014, la un an după ce China şi-a anunţat intenţia de a construi o nouă centură a Drumului Mătăsii şi la cincisprezece ani după ce Statele Unite au adoptat Actul Strategic privind Drumul Mătăsii, din care deocamdată n-a ieşit mare lucru. Drumurile Mătăsii sunt şi astăzi destul de greu de străbătut, deşi omenirea a depăşit secolul vitezei şi a intrat în epoca înaltei tehnologii, în care un avion propulsat exclusiv cu energie solară poate ocoli planeta în cinci zile, fără să facă nici o escală, zburând zi şi noapte. Deplasarea pe pământ este totuşi mult mai dificilă, chiar dacă se face cu cele mai noi mijloace de transport, fiindcă Drumurile Mătăsii dinspre China spre Europa sau invers traversează graniţe impredictibile, care se închid când ţi-e lumea mai dragă, ţări cu regimuri dictatoriale, enclave artificiale lăsate moştenire de Stalin spre destabilizarea permanentă a Asiei Centrale, şosele care străbat munţii Pamir sau Tian-Şan la altitudini de peste 3000 de metri, construite în urmă cu aproape un secol şi nereparate niciodată, regiuni autonome în care legea

introducere

11

este făcută doar pentru a fi încălcată, pustiuri deşertice şi montane, în care pe zeci şi uneori pe sute de kilometri nu vezi ţipenie de om. Nu mai durează luni de zile sau mai mult ca să ajungi din Samarkand (Uzbekistan) în Xi’an (China). Drumurile nu mai sunt atât de nesigure ca în perioada caravanelor, dacă alegi rutele care ocolesc Afganistanul, Siria şi Irakul, unde statele nu-şi controlează propriile teritorii. Calea terestră spre Mediterana este blocată deocamdată de bătălia Statului Islamic, care în 2014 a reuşit să ocupe teritorii irakiene şi siriene importante. După retragerea americanilor din Irak şi din Afganistan, Drumurile Mătăsii tind să revină la istoria lor agitată, fiindcă Washingtonul nu a găsit formula de pacificare a regiunilor dintre China şi Marea Mediterană şi este puţin probabil ca revenirea Statelor Unite în cel de-al treilea război din Golf în septembrie 2014, prin intervenţia din Siria (după războiul din Kuweit din 1990–1991 şi invadarea Irakului în 2003), să poată duce la stabilitate pe termen lung. Hillary Clinton propusese în 2011, cu un an înainte de finalul mandatului său de seceretar de stat, crearea unui Nou Drum al Mătăsii, care să umple golul lăsat de americani la plecarea lor din Afganistan, urmând sugestia lui S. Frederick Starr, de la Johns Hopkins University. Într-un studiu din 2007, acesta observase că SUA, concentrându-se prea mult asupra teritoriului afgan, au neglijat fostele republici sovietice din Asia Centrală, creând astfel „un spaţiu geopolitic pe care China şi Rusia se grăbesc să-l umple“1. Rusia se bazează încă pe influenţa ei politică într-o regiune pe care a dominat-o mai bine de o sută cincizeci de ani, în vreme ce China mizează pe puterea banilor. Cele două mari aliate îşi dispută această zonă în linişte şi se completează reciproc: acolo unde Moscova îşi revendică un spaţiu cultural, Beijingul este gata să-l sufoce cu investiţii. Cele două înaintează braţ la braţ spre Vest, reconvertind strategia lui Genghis-Han

12

singură pe drumul mătăsii

de extindere spre Occident, dar fiecare îşi securizează poziţiile prin mijloace diferite. Rusia, printr-un avans teritorial pe care vesticii nu l-au prevăzut, anexând Crimeea, destabilizând Ucraina şi intrând în coliziune cu puterile euroatlantice, iar China, prin presiuni economice, prin investiţii strategice în Asia Centrală şi în Europa, prin expansiunea spre est (insulele Senkaku), dar mai ales prin parteneriatul americano-chinez, pe care preşedintele de la Beijing, Xi Jinping, îl definea cu ocazia vizitei sale la Washington din februarie 2012 drept „un nou model de relaţii între marile puteri“. Prin această formulare Beijingul îşi impune în mod oficial noua poziţie de egalitate în faţa Statelor Unite, urmând să-şi traseze propriile sfere de influenţă, aşa cum a făcut Uniunea Sovietică în perioada Războiului Rece. China revine astfel încet, dar sigur, la statutul ei tradiţional de „Regat de Mijloc“, de „centru al lumii“, adică de putere dominantă în zonă, care avea în jur doar vasali. O face afişându-şi forţa militară şi puterea economică. Eşecul Statelor Unite de a pune în practică noul Drum al Mătăsii prin care să lege Afganistanul de Asia Centrală şi de Sud şi mai departe de Europa şi să transforme un stat eşuat într-unul prosper, prevenind în acelaşi timp creşterea influenţei Chinei şi Rusiei în zonă, i-a folosit în cele din urmă Beijingului, care îşi pune în aplicare propriul proiect: Centura Economică a Noului Drum al Mătăsii. La prima vedere, efectele ar trebui să fie aceleaşi, pentru că „circulaţia internaţională a capitalului este cel mai bun garant al păcii mondiale“2, numai că de această dată principalul beneficiar este China, care vrea să domine vechiul drum, să crească dependenţa statelor din Asia Centrală de economia ei şi în cele din urmă să le poată influenţa politicile. Asia Centrală sau Eurasia este „inima lumii“, heartland-ul din teoria celebrului geograf britanic Halford John Mackinder, care a prevăzut încă de la începutul secolului XX importanţa regiunii pentru expansiunea oricărei puteri care-şi doreşte să

introducere

13

devină globală, atunci când a formulat teoria puterii continentale. „Nu este regiunea-pivot a lumii acel mare spaţiu al Eurasiei, inaccesibil navelor, dar care era deschis, în Antichitate, călăreţilor nomazi şi urmează să fie astăzi acoperit cu o reţea de căi ferate?“ se întreba Mackinder, anticipând ascensiunea Rusiei. Acum mai bine de o sută de ani, Rusia se pregătea să construiască drumuri peste tot de la Virbalis, oraş aflat astăzi în Lituania, la Vladivostok, pe malul Pacificului, urmând ca până la finele Războiului Rece să stăpânească întreg spaţiul Asiei Centrale şi al Europei de Est, până în Germania3. Între timp însă, China este cea care plănuieşte să construiască linii de mare viteză spre Europa, folosind mai multe trasee: prin Rusia până la Berlin, prin Asia Centrală dinspre China, traversând Kazahstanul, Uzbekistanul, Turkmenistanul, Iranul, Turcia până în Germania. Ambiţiile Chinei merg mult mai departe, iar proiectul pe hârtie al unei linii ferate rapide care urmează să lege China de Statele Unite şi Canada prin strâmtoarea Bering este deja gata, la fel ca şi cel care va lega China de Singapore. Beijingul se pregăteşte să preia „inima lumii“ într-un spaţiu în care Statele Unite au pierdut teren şi doar Rusia, din ce în ce mai slăbită, i se mai opune. În 1997, fostul consilier pentru securitate naţională Zbigniew Brzeziński scria că „sarcina imediată a americanilor este să se asigure că nici un stat şi nici o combinaţie de state nu dobândesc capacitatea de a elimina SUA din Eurasia sau chiar de a diminua semnificativ rolul lor decisiv de arbitru“. Din punctul lui de vedere, Washingtonul ar fi trebuit să trateze China în aşa fel încât Beijingul să nu fie interesat de coaliţii mai mult sau mai puţin ocazionale cu Rusia şi Iranul: Din motive istorice, precum şi geopolitice, China ar trebui să considere America aliatul său natural. Spre deosebire de Japonia sau Rusia, America nu a avut pretenţii teritoriale faţă de China; şi spre deosebire de Marea Britanie, nu a umilit-o niciodată […]. Fără o

14

singură pe drumul mătăsii punere de acord strategică între America şi China ca ancoră orientală a implicării Americii în Eurasia, America nu va avea o geostrategie pentru Asia continentală, America nu va avea o geostrategie pentru Eurasia. Astfel, pentru America, puterea regională a Chinei, cooptată într-un cadru mai larg de cooperare internaţională, poate fi un atu geostrategic de importanţă vitală în asigurarea stabilităţii Eurasiei – în această privinţă la fel de important ca Europa şi cu mai multă greutate decât Japonia.4

Beijingul nu respinge planurile americane în Asia Centrală, doar o ia înaintea lor. Schimburile economice între China şi statele de pe Noul Drum al Mătăsii înseamnă deja 15% din întregul comerţ extern al Beijingului: 600 de miliarde de dolari în 2013 5, ceea ce arată că strategia eurasiatică se numără printre priorităţile Chinei. Pe măsură ce şoselele, conductele şi căile ferate pe care chinezii le finanţează de-a lungul rutei istorice care duce spre Europa se vor înmulţi, China va fi şi mai avantajată, dacă ţinem cont că în perioada 2000–2012 schimburile cu statele Asiei Centrale au crescut de aproape cincizeci de ori6: drumul Beijingului spre „inima lumii“ este larg deschis.

Călătoria mea, primii călători pe Drumul Mătăsii şi cum i-a cerut marele han papei de la Roma să vină să i se închine MI-AM ÎNCEPUT CĂLĂTORIA în aprilie 2014, pornind din China spre vest, pe drumurile pe care altădată mergeau caravanele încărcate cu mătăsuri şi bijuterii, mărfuri de lux care urmau să ajungă la Marea Mediterană sau la Pontul Euxin, iar de acolo mai departe, către centrul lumii occidentale, spre Roma. Am mers pe jos, cu trenul, cu autobuzul, dar mai ales cu maşini de ocazie, negociind la nesfârşit cu şoferii, care nu de puţine ori încercau să mă păcălească. Harta

introducere

15

drumului meu traversează vestul Chinei, deşerturile Gobi, Taklamakan şi Karakum, munţii Tian-Şan şi Pamir, Asia Centrală (Kîrgîstanul, Kazahstanul, Tadjikistanul, Turkmenistanul), Iranul, Azerbaidjanul, Georgia şi Turcia, până la Marea Neagră, în România. Am vrut să văd cum pot fi parcurse Drumurile Mătăsii, ce fel de obstacole sunt pe acest traseu, cât de complicate sunt graniţele, cât de prietenoase sunt birocraţiile ţărilor aflate de-a lungul celei mai vechi şi mai lungi artere comerciale din lume, dacă oamenii care trăiesc aici au rămas la fel de deschişi faţă de străini ca înaintaşii lor şi dacă această cale ar putea fi redeschisă după ce a fost abandonată acum cinci sute de ani, odată cu inaugurarea rutelor maritime, mai ieftine, mai rapide şi ceva mai sigure. Traversarea vestului Chinei, Asiei Centrale, Iranului, Caucazului şi Turciei, până pe coasta vestică a Mării Negre, la începutul secolului XXI, când marile puteri îşi trasează, fiecare, propriul Drum al Mătăsii, a fost o încercare de testare a realităţii. Piedicile geografice, care le-au pus atâtea probleme negustorilor şi călătorilor de altădată, îşi păstrează şi astăzi întâietatea, dar dincolo de aceste piedici dai peste o lume diferită: state puternice, care vor să-ţi controleze fiecare mişcare, unde în fiecare oraş trebuie să te înregistrezi la poliţie, regiuni întregi în care nu există mijloace de transport în comun între oraşe şi în care frontierele sunt greu de trecut. Pentru o femeie singură călătoria e mai interesantă şi pe alocuri mai dificilă, oricât de bine ar fi fost organizată. În localităţile mai mici din China, în satele şi oraşele din apropierea frontierelor prin care am trecut, oamenii se strângeau adesea să se uite la mine, uneori făceau un cerc în jurul meu, unii veneau să mă atingă, să vadă dacă sunt adevărată, mulţi voiau să facem poze împreună. Eram o apariţie exotică chiar şi atunci când nu aveam tot calabalâcul cu mine, semn că nu erau obişnuiţi cu străinii şi că, poate, unii dintre ei nu mai văzuseră până atunci o femeie albă şi blondă. Poate stârneam curiozitatea şi din cauză că arătam ciudat cu un rucsac mare în spate şi unul mic în faţă. Am cărat cu mine sac de dormit, saltea, hanorac impermeabil, un fleece gros şi pufos, schimburi,

16

singură pe drumul mătăsii

hărţi, o pungă cu medicamente pentru „urgenţe“ minore, flacoane pentru purificarea apei, câteva cutiuţe cu creme, computerul, tableta, două telefoane, aparatul de fotografiat, acte, şerveţele, eşarfă, un bidon de apă de un litru, o pungă cu migdale şi alte seminţe, una cu stafide, pe care le completam mereu pentru a vedea care sunt cele mai bune, dar şi pentru că, vegetariană fiind, mi-era mai greu să găsesc mâncare consistentă. Negustorii din Turcia cred că stafidele şi curmalele iraniene sunt cele mai bune, după cum mi-a spus Kadîr, fiul unui exportator de fructe uscate din Izmir, pe care l-am întâlnit în capitala Turkmenistanului. Migdalele cele mai gustoase le-am cumpărat din Kashgar, în vestul Chinei, iar cele mai aromate afine uscate le-am găsit la Oş, în sudul Kîrgîstanului. La Samarkand şi la Buhara, toate seminţele, nucile şi fructele uscate sunt transformate în dulciuri sofisticate, prea scumpe şi cu prea mult zahăr, dar tentante pentru mine, care am ratat nenumăratele feluri de mâncare cu carne. Încă de acum mai bine de o mie de ani au devenit faimoase deserturile de aici, având la bază migdale, zahăr, ulei de susan, lapte, sirop, apă de trandafiri şi scorţişoară. Trestia de zahăr se cultiva în Khuzestanul iranian din perioada sassanidă (sau a imperiului neopersan, 224–651 d.Hr.), iar produsul finit ajungea în toată Asia Centrală şi în Orientul Mijlociu, depăşind limitele imperiilor persane. Arta de a trăi bine s-a dezvoltat în perioada sassanidă, în care perşii s-au extins cel mai mult, stăpânind teritoriul actual al Turciei, întreg Caucazul, Asia Centrală, Orientul Mijlociu şi Pakistanul. Istoricul arab Al-Masudi (896–956 d.Hr.) menţionează în scrierile lui o carte persană în care un rege sassanid îl întreabă pe fiul său, în timp ce-i examinează cunoştinţele: „Care sunt bucatele cele mai alese, păsările cele mai frumoase, cărnurile cele mai gustoase, peltelele cele mai răcoritoare, fierturile cele mai bune, fructele cele mai parfumate, cântecele cele mai plăcute, cele şapte ierburi pentru supe, florile cele mai înmiresmate, femeile cele mai fermecătoare şi bidiviii cei mai iuţi?“7

introducere

17

Rafinamentul marilor oraşe persane va fi însă mereu în opoziţie cu simplitatea nomazilor Asiei Centrale. Tamīm ibn Bah.r, unul dintre primii călători arabi în stepele uigure, descrie în 821 d.Hr. sistemul de irigaţii folosit de aceste triburi turcice pentru creşterea grânelor şi legumelor, în urma unui edict al clericilor maniheişti (din 763 d.Hr.) prin care populaţia era obligată să devină vegetariană, să renunţe la carne şi să mănânce în special ceapă şi „alte vegetale puternice“. În jurul capitalei uigure, Karabalgasun, aflată pe teritoriul mongol de astăzi, au fost găsite pietre de moară şi cantităţi importante de mei, dar uigurii au rămas nomazi şi carnivori, iar principala lor ocupaţie a fost pentru multe sute de ani creşterea vitelor.8 Marco Polo, care între 1271 şi 1295 călătoreşte şi locuieşte pe Drumul Mătăsii, povesteşte că nomazii se hrăneau cu lapte şi vânat: „mănâncă şi marmote, care, pe timpul verii, în câmpiile acelea, sunt din belşug la tot pasul. Mănâncă şi carne de cal ori de câine, îndeobşte orice fel de carne, beau chiar lapte de iapă“ 9. Aproape la fel se hrănesc şi acum kîrgîzii şi tadjicii seminomazi. Spre sfârşitul lui mai, când zăpada nu s-a topit încă pe coastele munţilor, îi vezi instalându-se cu iurtele şi animalele lor mai sus de 3000 de metri, unde aerul e tare şi cerul foarte aproape, trăind aceeaşi viaţă ca strămoşii lor, fără curent electric şi lipsindu-se de toate facilităţile confortului secolului XXI, pe care fie nu şi le permit, fie le abandonează pe timpul verii. Seara, stau în iurtă în jurul micii sobe de tablă alimentate cu bălegar şi praf de cărbune şi beau kumis, o băutură obţinută din lapte de iapă fermentat, despre care Marco Polo credea că e vin alb. L-am gustat în Karakul, un sat din Pamir situat la peste 4000 de metri altitudine, unde casele sunt mai mereu învăluite într-un nor de praf. Gazda mea, un bărbat mic de înălţime şi uscăţiv, cu ochi de viezure, mi-a turnat cu un polonic din lemn în bolul de ceai şi m-a privit curios în timp ce sorbeam băutura albicioasă, gândindu-se, poate, că aruncă orzul pe gâşte, că nu pot preţui la adevărata ei valoare licoarea care te binedispune, te ajută să dormi mai bine, te încălzeşte când ţi-e frig, te face bine când eşti răcit, îţi ia durerea de burtă ca prin minune: un panaceu al Asiei Centrale.

18

singură pe drumul mătăsii

Kumis-ul dulceag, acidulat, tare mi-a încălzit brusc stomacul, apoi s-a răspândit în tot corpul meu îngheţat de vântul aspru de-afară. Locuitorii munţilor beau kumis-ul ca pe vin, deşi e ceva mai tare: pe unii îi îmbată, pe alţii îi relaxează sau chiar îi vindecă. De fapt, după cum s-a lăudat Nurlan, gazda mea, care mi-a dat să gust, băutura are proprietăţi antibacteriene şi este folosită şi ca medicament pentru copiii anemici. ZHANG QIAN, PRIMUL TRIMIS OFICIAL chinez în teritoriul nomad (în 136 î.Hr.), a cunoscut probabil această licoare, mai ales în perioada pe care a petrecut-o în captivitate la tribul mongol Xiongnu, care trăia la nord de ţara sa. Zhang Qian este şi primul călător despre care ştim că a parcurs o parte a Drumului Mătăsii plecând din Chang’an, capitala antică a Chinei (Xi’an-ul de astăzi), traversând nordul deşertului Gobi spre Kashgar până în Valea Ferganei şi vechiul Samarkand, întorcându-se apoi prin Pamir şi pe calea sudică a mătăsii. Misiunea lui era să ajungă în regatul din vest (Yuezhi), aflat pe teritoriul de azi al Regiunii Autonome Uigure (China), pentru a negocia o alianţă împotriva mongolilor din nord. Această sarcină a fost întârziată de cei zece ani de prizonierat, în care diplomatul s-a căsătorit, a avut copii şi s-a împrietenit cu inamicul, păstrându-şi însă eticheta de trimis special al împăratului chinez. A reuşit în cele din urmă să fugă spre Valea Ferganei până în Bactria (ţinut al vechii civilizaţii persane, care se întinde din nordul Afganistanului de astăzi până în Uzbekistan, între munţii Hindukuş şi Amu-Daria, cel mai mare râu al Asiei Centrale, cunoscut de vechii greci şi de romani sub numele de Oxus). Cu două sute de ani mai devreme, locul fusese colonizat de grecii care participaseră la expediţiile lui Alexandru Macedon. Când Zhang Qian a ajuns în zona uigură, mongolii tocmai transformaseră craniul liderului local în pocal de vin, iar urmaşul lui nu mai voia să audă de nici o alianţă militară cu Imperiul Galben, de dincolo de munţii Tian-Şan. La întoarcere,

introducere

19

diplomatul chinez a fost capturat pentru a doua oară de mongoli, reuşind să scape din nou şi să se întoarcă la Chang’an după treisprezece ani de periplu prin Asia Centrală10. În raportul său către împăratul chinez, document care nu s-a păstrat, dar care a fost preluat în istoriile ulterioare, Zhang Qian a descris cu lux de amănunte viaţa, organizarea politică şi militară a mongolilor, căile de acces prin munţi şi deşert, strategiile lor de apărare, dar şi-a exprimat şi mirarea că în Bactria se vindeau haine făcute în sud-vestul Chinei şi produse din sticlă aduse probabil din vestul mai îndepărtat, poate chiar din regiunea mediteraneeană. Drumul lui Zhang Qian a fost denumit mai târziu de geograful german Ferdinand von Richthofen (1833–1905) Drumul Mătăsii (Seidenstraße) sau mai corect Drumurile Mătăsii (Seidenstraßen), fiindcă e vorba de mai multe rute care pleacă din China sau India spre Europa. Cu toate că dezvoltarea acestor căi comerciale a înflorit după expediţia lui Zhang (138–126 î.Hr.), mătasea chinezească ajunsese deja în Asia Centrală cu o mie de ani înaintea lui. În secolul I î.Hr., acest material putea fi găsit la Roma, dar preţul era atât de mare, din pricina drumului lung şi a rarităţii, încât aristocraţii abia dacă-şi permiteau să-şi împodobească mantiile cu bucăţi mici, un fel de broşe foarte preţioase. Începând cu secolul al II-lea î.Hr. şi până în secolul al X-lea d.Hr., Drumul Mătăsii a fost dominat de negustorii din Sogdiana, zona care includea regiunile Samarkand şi Buhara din Uzbekistanul de astăzi şi bucăţi din Valea Ferganei, aflate acum sub jurisdicţia Tadjikistanului şi Kîrgîstanului. Parte a Imperiului Persan, de la Cirus cel Mare până la Darius III, Sogdiana a căzut apoi în mâinile lui Alexandru cel Mare, care a unit-o cu Bactria, după ce a distrus „Frumoasa Buhara“ şi Marakanda, anticul oraş Samarkand, situat la câţiva kilometri de localitatea uzbecă de astăzi. Cele două oaze şi-au revenit însă destul de repede şi s-au dezvoltat sub conducerea grecilor. Sogdiana a devenit limba comună a Drumului Mătăsii, cu ajutorul căreia s-au

20

singură pe drumul mătăsii

răspândit principalele curente religioase ale vremii: maniheismul, zoroastrismul şi budismul. Locuitorii Sogdianei erau fermieri, vestiţi ţesători de covoare, lucrători în lemn, dar în special negustori, după cum rezultă din scrierile lui Xuanzang, călugărul budist care a călătorit pe ruta nordică în căutarea sutrelor care lipseau din textele chinezeşti. A pornit din Chang’an în 629 d.Hr., a trecut prin Lanzhou şi Wuwei, a depăşit oazele Turfan şi Hotan, a ajuns până la Taşkent, Samarkand şi Buhara şi s-a întors prin Hindukuş şi India, după cincisprezece ani de absenţă. Şi-a petrecut restul vieţii traducând textele sfinte pe care le-a colectat în drumurile sale şi redactând la cererea împăratului Taizong o descriere a ţinuturilor, sistemelor politice şi obiceiurilor întâlnite în lungul său periplu11. Xuanzang a plecat însă din ţară, încălcând una dintre legile date de acelaşi împărat, care le interzicea pelerinilor să părăsească ţara în perioada conflictelor. A strâns bani şi a primit cadouri, inclusiv cai şi mătăsuri, de la negustorii care i-au urmărit conferinţele religioase pe care le-a ţinut la mânăstirile de pe drum. A scăpat cu greu de străjerii care păzeau porţile oraşelor şi ar fi murit de sete la marginea deşertului Gobi dacă n-ar fi găsit în ultimul moment un izvor, care se pare că există şi astăzi, la marginea crescătoriei de pepeni de lângă Hami, unde mi-am potolit şi eu setea după ce o localnică mi-a spus că e „apă norocoasă“. Europenii au scris despre Drumurile Mătăsii abia şapte sute de ani mai târziu, după ce călugării franciscani au deschis seria călătoriilor: Pian del Carpine şi polonezul Benedict au fost trimişi de Papa Inocenţiu IV la hanul mongol, căpetenia Hoardei de Aur, cu o scrisoare cunoscută sub numele Cum non solum, semnată de conducătorul Bisericii Catolice cu data de 13 martie 1245. În epistolă, papa Inocenţiu îi cere marelui han să nu-i mai atace pe creştini, exprimându-şi în acelaşi timp dorinţa de pace.

Drumurile Mătăsii

Legendă Rutele principale Drumurile Stepelor Principalele rute de legătură

22

singură pe drumul mătăsii

Carpine, căruia îi ia mai bine de un an să ajungă în capitala mongolă, îi predă mesajul şi primeşte în schimb o scrisoare redactată în trei limbi, mongolă, arabă şi latină, către papa Inocenţiu, scrisă de noul mare han, Guyuk, nepotul lui GenghisHan, care abia se instalase şi avea deja aerul unui cuceritor: Trebuie să spuneţi cu toată sinceritatea: noi vom fi supuşii tăi şi îţi vom oferi ţie toată energia noastră. Trebuie să veniţi împreună cu regele vostru să vă închinaţi şi să ne plătiţi tribut. Doar în acest fel vom înţelege supunerea voastră. Dacă nu veţi urma sfatul lui Dumnezeu şi nu veţi răspunde poruncilor noastre, atunci vom şti că sunteţi duşmanii noştri.12

Pian del Carpine avea în jur de 65 de ani când papa Inocenţiu l-a numit şeful delegaţiei sale către marele han. A fost ales pentru că era o persoană austeră, cu o voinţă neclintită şi pentru că fusese unul dintre însoţitorii şi discipolii lui Francisc de Assisi. Carpine povesteşte că înainte să plece în lunga călătorie lui şi tovarăşilor săi de drum le era frică „să nu fie omorâţi sau luaţi prizonieri“, le era teamă că vor suferi de foame, de sete, de frig, de căldură, că vor fi maltrataţi şi „supuşi unor mari încercări“. La întoarcere, când a făcut bilanţul, franciscanul a scris: „Cu excepţia morţii şi a închisorii pe viaţă, s-au întâmplat toate celelalte de care m-am temut, chiar mai rău decât mi-am putut imagina la plecare.“13 Carpine a ales Drumul Stepelor, şi-a început călătoria la Kiev şi a traversat teritoriul tătarilor aflat la nordul Mării Negre, a ocolit Marea Caspică şi Marea Aral tot prin nord, a traversat Valea Ferganei şi apoi a urcat prin teritoriile uigure până în Mongolia de astăzi. Drumul a fost epuizant: călugărul franciscan relatează că el şi oamenii cu care a plecat „erau atât de slăbiţi, încât abia mai puteau călări“, iar mâncarea lor consta „doar din terci de mei sărat şi zăpadă topită în ceainic“, ceea ce pare să fi fost prea puţin chiar şi pentru acei credincioşi aflaţi în postul Paştelui. Guillaume de Rubrouck, un alt franciscan trimis în

introducere

23

mai 1253 de regele Ludovic IX cu misiunea de a negocia o alianţă creştino-mongolă, a făcut o călătorie similară cu a lui Carpine, însoţit de un translator. Un an mai târziu, se afla deja la curtea marelui han şi participa la dezbaterea mediată de trei judecători asupra celor trei mari religii prezente simultan acolo: creştinismul, budismul şi islamul14. Toleranţa religioasă a mongolilor poate fi măsurată prin prezenţa în capitala Karakorum a douăsprezece temple budiste, două moschei şi a unei mici biserici creştine. Rubrouck vorbeşte în relatarea sa despre faptul că foamea, setea, frigul şi oboseala l-au pus la grea încercare, dar drumul său a fost ceva mai uşor decât al lui Carpine. Raportul făcut la întoarcere de flamandul Rubrouck s-a dovedit extrem de detaliat. Mirarea lui cea mai mare a fost că la curtea de la Karakorum, capitala imperiului mongol, a descoperit o lume cosmopolită, formată inclusiv din europeni. L-a cunoscut acolo pe Basil, nepotul episcopului Angliei, a întâlnit o femeie din Lorena, care i-a gătit franciscanului masa de Paşte, un bijutier francez care răspundea comenzilor nevestelor marelui han, un preot armean care a vrut să-l trateze cu rubarbă, o plantă folosită pe scară largă în Asia Centrală şi în Orientul Mijlociu, dar despre care Rubrouck a rămas convins că era o otravă menită să-l elimine. Mulţi dintre aceşti europeni pe care i-a văzut franciscanul flamand la curtea mongolă fuseseră capturaţi în incursiunile nomazilor dincolo de Marea Neagră şi aduşi de-a lungul Drumului Mătăsii acolo, unde duceau o viaţă de oameni liberi. Guillaume Boucher, lucrătorul în argint pe care l-a cunoscut trimisul regelui Ludovic IX în capitala mongolă, tocmai terminase de construit o fântână arteziană din care urma să ţâşnească băutura din lapte de iapă extrem de apreciată în toată Asia Centrală: kumis. Rubrouk povesteşte că fântâna, destul de mare, era ornată cu heruvimi, copaci de argint şi îngeri suflând în trompete, dar că, din păcate, în final mecanismul care ar fi trebuit să

24

singură pe drumul mătăsii

împroaşte kumis-ul nu a funcţionat, aşa că argintarul francez a trebuit să găsească o persoană mică de statură care să stea în interior şi să distribuie plăcuta băutură15. Un alt franciscan, Giovanni de Montecorvino, a avut mai mult succes cu misiunea de creştinare primită din partea Papei Nicolae IV şi, după ce a călătorit de-a lungul Drumului Mătăsii, a ajuns până la Pekin, unde în 1299 a construit o biserică şi a organizat un cor de băieţi, care-i cânta marelui han cântece creştine. Totuşi, Marco Polo, care s-a aflat în aceeaşi perioadă la curtea conducătorului mongol, nu pomeneşte în celebra lui carte despre călătoria şi şederea la curtea lui Kublai Han, nici despre franciscanul italian, nici despre biserica acestuia. Pekinul fusese cucerit de mongoli în 1215 sub conducerea lui GenghisHan, care a venit apoi până la porţile Vienei pe Drumul Mătăsii. Nu doar liderii vestici au încercat să intre în legătură cu cei estici, intenţii de acelaşi fel au existat şi în sens invers. De pildă, în 1287, călugărul nestorian Rabban Bar Sauma a ajuns la Genova, după o lungă călătorie care a început în China. Sauma a traversat Asia Centrală pe tradiţionalul Drum al Mătăsii, aflat încă sub jurisdicţie mongolă, până în Iran, unde i-a fost recomandat liderului local Argum, care intenţiona să trimită mai multe mesaje „lumii creştine occidentale“: împăratului bizantin de la Constantinopol, papei de la Roma şi regilor francez şi englez. Călugărul nestorian plecase iniţial spre Ierusalim, în ciuda opoziţiei superiorilor săi, care încercaseră să-l convingă că Dumnezeu stă în fiecare dintre noi şi nu e nevoie să călătoreşti pentru a-l găsi. Misiunea primită de la mongolul Argum l-a făcut în cele din urmă să-şi abandoneze obiectivul şi să plece spre Europa, unde a fost primit de liderii occidentali cu tot fastul16. Conţinutul scrisorilor pe care le-a predat în capitalele europene a rămas însă necunoscut, la fel şi călătoria sa, făcută în sens invers pe principala arteră care lega Estul de Vest.

introducere

25

La aproape o mie de ani de la aceste încercări rudimentare de comunicare dintre cele două lumi pe un traseu dificil, dar bine organizat de cei care stăpâneau Drumul Mătăsii, călătoria pe pământ dinspre China spre Europa este în continuare complicată. În vechime, pentru a ajunge la destinaţie nu erau suficiente doar înţelepciunea, bacşişul dat vameşilor şi buna pregătire a expediţiei. Au rămas bacşişul, ca instrument de plată universal care-ţi poate uşura situaţia în faţa hachiţelor funcţionarilor de la frontierele acestor state, şi procesul complicat de obţinere a vizelor, atât pentru călătorii de toate felurile, cât mai cu seamă pentru oamenii de afaceri, care în plus trebuie să facă faţă birocraţiei complicate pentru a obţine permisiunea de a transporta mărfuri pe aceste rute sau pentru a deschide afaceri. Şi atunci, ca şi acum, trebuia să ai puţin noroc, să nu fii jefuit şi să nu nimereşti într-o perioadă de răzmeriţă, în care căile de acces dintr-un loc în altul sunt barate de conflicte. E greu de crezut că drumurile mătăsii proiectate în birourile marilor puteri ar putea deveni realitate pe termen scurt şi mediu. Aceste „drumuri“ traversează state cu regimuri autoritariste, din China până în Turcia, şi doar terminaţiile vestice ajung în „lumea liberă“. Noile axe ale „rutelor mătăsii sau mirodeniilor“ sunt controlate de lideri cu mână forte, care dispreţuiesc democraţiile vestice, chiar dacă uneori aleargă după banii occidentalilor. Fireşte, nu din cauza lor mi-a fost spart contul de e-mail şi mi-au fost şterse toate contactele, în călătoria mea lungă de aproape trei luni. Poate că nu din cauza lor mi s-a blocat computerul şi mi s-au pierdut mai multe texte scrise şi poate că nu din cauza lor mi-au dispărut fotografii din memoria laptopului.

26

singură pe drumul mătăsii

Bucureşti–Beijing sau despre declinul unui imperiu CA SĂ AJUNG LA BEIJING, de unde mi-am început călătoria, am zburat de la Bucureşti spre capitala chineză prin Moscova, cea mai scurtă şi mai ieftină rută, urmând să parcurg Drumul Mătăsii în sens invers, spre Marea Neagră, cu mijloace terestre. La finele lui aprilie 2014, avionul companiei Aeroflot era ticsit. Abia trecuseră două luni de când Rusia anexase Crimeea, trimiţându-şi soldaţii în estul Ucrainei. N-ai fi zis că atât de multă lume pleacă spre Rusia într-o perioadă în care vesticii nu văd cu ochi buni ce se întâmplă acolo. Stewardesele vorbesc şi engleză, dar numai când vor ele: blonde, rujate cu roşul aprins inaugurat de Coco Channel în urmă cu o sută de ani, fardate cu gust, par să fie alese după frumuseţea pielii şi după ovalul perfect al feţei. Mă întreabă direct în ruseşte ce vreau, semn că de-aici încolo engleza, ca lingua franca, nu mai funcţionează. Chiar şi revista lucioasă aflată în buzunarul scaunului din faţa mea este tot în limba rusă, iar pe copertă scrie cu litere chirilice „Aeroflot style“. Îi răspund pe limba ei, folosind cuvintele învăţate cu mult timp în urmă, pe vremea în care la şcoală se mai preda această limbă, din păcate doar din motive ideologice. Între timp, căpitanul avionului Suhoi Superjet în care mă aflu vorbeşte câteva minute tot în rusă, după care spune scurt în engleză că trecem pe deasupra Republicii Moldova şi ne îndreptăm spre Kiev. Pilotul a decis, dintr-un motiv sau altul, să zboare la joasă înălţime, pentru a vedea poate mai bine până unde se întinde „vecinătatea apropiată“, care trebuie să rămână sub influenţa rusă, conform tradiţiei istorice. Domnul dichisit din stânga mea îmi arată bucla mare a unei ape, care străluceşte ca o oglindă uriaşă: Niprul, acolo unde ruşii i-au învins pe germani, plănuind să recucerească Kievul. Vorbeşte cu accent slav puternic, explicându-mi cât de multe a făcut Rusia pentru Ucraina. „Această regiune ne aparţine pur şi simplu, nu poate fi luată de Europa“, îmi spune el mai departe, ca şi cum ar fi ştiut ce gândesc. „Europa nu

introducere

27

vrea să ia Ucraina, dar mulţi ucraineni ar vrea ca ţara lor să fie mai degrabă în UE decât în Uniunea Central-Asiatică“, îi răspund. „Nu e chiar atât de simplu cum credeţi voi, fiindcă fără gazul rusesc şi fără ajutorul nostru Ucraina nu se va putea descurca, iar oamenii îşi aduc aminte că le era mai bine când erau împreună cu ruşii în aceeaşi ţară.“ Deşi era destul de tânăr încât să nu fi trăit mai mulţi ani înainte de căderea URSS decât după aceea, cel de lângă mine părea un nostalgic, dar nu după fosta Uniune Sovietică, după cum mi-a explicat, ci după „o Rusie puternică, aşa cum era înainte s-o arunce în aer Gorbaciov“. O Rusie pe care doar Vladimir Putin poate s-o refacă. Îşi întoarce către mine faţa mare, simetrică şi privirea albastră, încercând să mă convingă că preşedintele lui are mai multă forţă decât toţi liderii vestici la un loc. Într-un fel are dreptate, fiindcă Putin îşi permite să facă ce vrea, fără să respecte nici un fel de reguli sau de tratate la care Rusia este parte. CĂLCÂND ÎN PICIOARE MEMORANDUMUL de la Budapesta

din 1994, prin care Ucraina a renunţat la arsenalul său nuclear, iar Moscova, Washingtonul şi Londra garantau integritatea acestei ţări, Putin s-a lansat în epoca sa anarhică, în care nu ţine cont decât de proiectul său de refacere a URSS sub o altă denumire. Ce-i drept, nici una dintre aceste ţări nu a ratificat Memorandumul – totuşi, „cele trei ţări nu sunt doar state garante, ci se obligă să asigure securitatea şi integritatea Ucrainei“, cum îmi spunea ambasadorul Kievului la Bucureşti imediat după ce Rusia a anexat Crimeea, sugerând că Marea Britanie şi Statele Unite au mai multe instrumente la dispoziţie pentru a obliga Moscova să-şi respecte angajamentul faţă de Ucraina. Cum ar putea face acest lucru? Prin pârghii diplomatice şi economice, crede diplomatul ucrainean. Aceste instrumente s-au dovedit în cele din urmă destul de precare în mâinile occidentalilor, care n-au ştiut cum să reacţioneze imediat, convenind asupra embargoului impus Rusiei la câteva luni bune după agresiunea împotriva Ucrainei.

28

singură pe drumul mătăsii

Vladimir Putin a încercat să demonstreze că şi-a făcut dreptate, iar în celebrul său discurs din 18 martie 2014 le-a reamintit nemţilor că unificarea celor două Germanii, de Est şi de Vest, nu ar fi fost susţinută de celelalte state europene şi că fără Rusia căderea Zidului Berlinului ar fi fost amânată. Moscova „a sprijinit în mod neechivoc dorinţa germanilor de unitate naţională […], sunt sigur că nu aţi uitat acest lucru şi mă aştept ca cetăţenii Germaniei să sprijine de asemenea aspiraţiile ruşilor, ale Rusiei istorice, de a-şi restaura unitatea“17. Vladimir Putin aşteaptă deci recunoştinţa Berlinului în această perioadă în care vrea să-şi refacă imperiul atât spre est, cât şi spre vest. Despre recunoştinţă nu poate fi vorba, mai ales că fostul ministru de externe al Germaniei din perioada unificării a negat că ar fi existat o înţelegere asemănătoare celei dintre Ribbentrop şi Molotov. Totuşi, o anumită flexibilitate a Berlinului faţă de excesele Rusiei nu poate fi negată, cu toate că „garanţiile scrise“ invocate de Moscova nu au fost dovedite, deocamdată, în nici un fel. Vocea Rusiei explică însă că prin acordul din 1989 al celor trei mari puteri, SUA, Germania şi Rusia, liderii acestora ar fi căzut de acord ca „extinderea zonei de influenţă occidentală la est de Polonia, pe coridorul sanitar al Rusiei, format din Belarus, Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Armenia, Azerbaidjan“, să nu aibă loc niciodată18. Rusia ar fi fost de acord cu unificarea Germaniei şi şi-ar fi retras trupele din Germania de Est abia după ce secretarul de stat american James Baker ar fi fost mandatat de preşedintele George H.W. Bush „să semneze o garanţie“ alături de Eduard Şevardnadze, ministrul rus de externe, şi de Hans-Dietrich Genscher, şeful diplomaţiei germane, prin care puterile vestice se angajau să nu-şi extindă influenţa asupra fostelor republici sovietice, cu excepţia balticelor. Poate că cei trei nu au semnat nimic, aşa cum susţine acum Genscher, dar fostul secretar de stat James Baker l-a asigurat în 9 februarie 1990 pe Mihail Gorbaciov, în sala „Ecaterina II“ de la Kremlin, că NATO nu se va extinde spre

introducere

29

est dacă Moscova acceptă reunificarea Germaniei. A doua zi, pe 10 februarie ministrul german de externe reia aceeaşi promisiune, potrivit unei note confidenţiale a guvernului german care a fost ulterior publicată de săptămânalul Stern (20 martie 2014): „Suntem conştienţi că apartenenţa unei Germanii unite la NATO va pune probleme complexe, dar un lucru e sigur pentru noi: NATO nu se va extinde spre est.“19 Mary Elise Sarotte, care analizează întâlnirile tripartite dinainte de reunificarea Germaniei, ajunge la concluzia că „documentele ne arată că SUA, cu ajutorul Germaniei Federale, au reuşit destul de repede să-l convingă pe Gorbaciov să fie de acord cu reunificarea celor două Germanii, fără să facă nici un fel de promisiune scrisă despre planurile viitoare ale NATO“. Contrar declaraţiilor Rusiei, nu ar fi existat „nici un angajament oficial cu privire la expansiunea NATO“, iar la întâlnirea dintre George Bush şi Helmut Kohl de la Camp David, din 24-25 februarie, preşedintele american şi cancelarul german au ajuns la concluzia că, în final, totul va fi o problemă de bani. Bush a spus, potrivit stenogramelor discuţiei, că „Germania are buzunarele pline“, în vreme ce Robert Gates, adjunctul secretarului apărării, a explicat ulterior că scopul a fost „să-i mituiască pe sovietici“, iar Germania a plătit mita20. Au urmat summitul Gorbaciov– Kohl din iulie 1990 şi câteva telefoane „emoţionante“ în luna septembrie a aceluiaşi an. În urma acestor deliberări, ultimul preşedinte al Uniunii Sovietice a fost de acord cu reunificarea Germaniei de Est şi a celei Federale în NATO, în schimbul unor măsuri prin care să-şi păstreze reputaţia: o perioadă de patru ani de graţie pentru retragerea trupelor sovietice şi anumite restricţii privind folosirea Germaniei de Est pentru amplasarea armamentului nuclear şi a bazelor NATO. În plus, URSS a primit 12 miliarde de mărci germane pentru retragerea armatei şi construirea locuinţelor pentru soldaţi şi un credit de 3 miliarde fără dobândă. Nu a primit însă garanţii împotriva extinderii NATO. În memoriile sale, Baker prevestea că fiecare dintre obiectivele

30

singură pe drumul mătăsii

atinse în aceste negocieri cu Uniunea Sovietică „conţinea în propriile succese germenii problemelor viitoare“. În schimb, un tânăr ofiţer KGB, aflat în misiune la Dresda, nu înţelegea cum a putut URSS „să-şi abandoneze poziţiile din Europa“21. Era Vladimir Putin, care, douăzeci şi cinci de ani mai târziu, încearcă să apere ultimele poziţii europene ale fostului imperiu, prin blocarea avansării Ucrainei spre Vest, şi care şi-a propus să desăvârşească proiectul politic al recuperării Asiei Centrale. Pentru a contracara occidentalizarea Ucrainei şi poate şi pe cea a Republicii Moldova, Rusia vrea să înghesuie din nou sub umbrela ei protectoare statele ex-sovietice prin această construcţie teritorială nouă, dar extrasă din istoria ultimilor două sute de ani: Uniunea Eurasiatică. Iniţial, Vladimir Putin punea proiectul Uniunii Eurasiatice într-o relaţie de complementaritate cu Uniunea Europeană, explicând că încă din 2003 Rusia şi UE au discutat despre o zonă de comerţ liber, extinsă de la Lisabona la Vladivostok, în care oamenii să călătorească liber şi în care comerţul să fie scutit de taxe vamale. Din acest punct de vedere, proiectul eurasiatic prezentat de Putin în 2012, înainte de alegerile prezidenţiale pentru al treilea mandat, i-ar fi permis fiecărui membru al Uniunii Eurasiatice să se integreze mai repede şi de pe poziţii mai puternice în Europa. În final însă, când preşedintele Rusiei s-a confruntat cu dorinţa unor state din, „vecinătatea apropiată“ de a semna acorduri de asociere cu Uniunea Europeană, răspunsul lui Vladimir Putin a fost dur: a folosit şantajul în cazul Armeniei pentru a o face să se răzgândească şi forţa în cazul Ucrainei pentru a o face să devină în timp indezirabilă pentru proiectele integratoare occidentale, lăsând libere Georgia şi Moldova, pe care le poate readuce la ordine oricând vrea, cu ajutorul enclavelelor ruseşti aflate pe teritoriile celor două state. Eurasia este un proiect de redefinire a Rusiei, care vrea să profite de spaţiul geografic din Asia Centrală pentru a-şi etala statutul de mare putere, pe care mijloacele economice şi militare nu

introducere

31

i-l mai pot asigura. La 1 ianuarie 2010 Uniunea Vamală Eurasiatică a intrat în linie dreaptă, iar Belarusul, Kazahstanul şi Rusia au şters graniţele fizice dintre ele şi au pus în aplicare tarife vamale unice. Uniunea este însă dominată de Rusia, care deţine 57% din voturile Comisiei vamale unice şi 63% din comerţul intern al uniunii. Al doilea pas al integrării a avut loc pe 29 mai 2014, când cele trei state au semnat Acordul privind crearea Uniunii Economice Eurasiatice, prin care liderii Kazahstanului, Belarusului şi Rusiei s-au angajat să garanteze, începând de la 1 ianuarie 2015, libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalului şi forţei de muncă, urmând ca politicile monetare şi migraţioniste să fie armonizate, iar subvenţiile să fie regularizate. Lucrurile au mers încet şi au fost temporizate chiar de preşedinţii kazah şi belarus, care nu erau convinşi că acest angajament îi favorizează, dar Pavel Andreev, de la Rossiia Segodnia, post de radio controlat de Kremlin, a explicat că a fost vorba doar de tatonări reciproce, fiindcă e „ca atunci când te vezi cu o fată de mult timp: trebuie să te întâlneşti cu părinţii ei, să petreci weekendurile cu familiile reunite şi abia apoi poţi trece la etapa următoare, cea a căsătoriei. La fel şi cu integrarea eurasiatică, a fost dureros de înceată, dar acum merge înainte“22. Urmează afilierea la uniune a altor state din fosta URSS, în primul rând Armenia, Kîrgîstanul şi Tadjikistanul, dacă economia Rusiei nu va da semne de oboseală cronică şi dacă Moscova reuşeşte să rămână convingătoare în strategia ei de refacere a imperiului pierdut, fără să atenteze la suveranitatea protejatelor ei, care au devenit ceva mai precaute după anexarea Crimeii şi războiul neasumat de ruşi în estul Ucrainei. Chiar dacă nu recunosc şi chiar dacă au intrat în jocul de putere al Rusiei, liderii fostelor republici sovietice nu simpatizează sincer cu Vladimir Putin şi nu sunt de acord nici cu justificările pe care acesta le formulează pentru ruperea Crimeii de Ucraina şi ataşarea peninsulei la Rusia, nici cu acoperirile legale pe care

32

singură pe drumul mătăsii

Moscova le aduce pentru a demonstra că raptul a fost făcut prin respectarea principiilor juridice. Argumentele şi acoperirile post-factum îi asigură Rusiei răspunsuri la întrebările incomode. Tolstoi explica acest mecanism, încă de acum mai bine de-o sută de ani, în Război şi pace: Omul când acţionează de unul singur are întotdeauna în minte un anumit număr de idei, care i-au condus – cum i se pare lui – activitatea din trecut şi care-i servesc drept justificare în acţiunea prezentă şi drept călăuză în planurile viitoarelor acţiuni. Acelaşi lucru îl fac şi grupările de oameni atunci când lasă pe seama celor care nu iau parte la acţiune grija de a plănui activitatea colectivă. Din cauze ce ne sunt sau nu ne sunt cunoscute, francezii încep să se taie şi să se spânzure între ei. Şi acest eveniment e însoţit şi încurajat de justificarea lui prin voinţele manifestate ale oamenilor care arată că îl consideră necesar pentru fericirea Franţei, pentru libertate, pentru egalitate. Oamenii încetează de la o vreme a se mai măcelări între ei şi evenimentul este întovărăşit de justificarea care constă în necesitatea concentrării puterii politice într-o singură mână, a rezistenţei ce trebuie opusă Europei şi aşa mai departe. În curând oamenii pornesc de la apus spre răsărit, omorându-şi semenii, şi evenimentul este întovărăşit de fraze despre gloria Franţei, josnicia Angliei etc. Istoria ne arată că aceste justificări ale evenimentelor nu au nici un sens general, că se contrazic ele însele aşa cum se contrazice pe el însuşi faptul uciderii unui om căruia i s-a recunoscut dreptatea sau cum se contrazice uciderea a milioane de oameni în Rusia pentru a surpa prestigiul Angliei. Dar aceste justificări îşi au în concepţia contemporanilor importanţa lor şi sunt neapărat necesare. Justificările acestea îi descarcă de răspundere morală pe oamenii care au stârnit evenimentele. Aceste ţeluri vremelnice seamănă cu periile care sunt împinse să cureţe şinele dinaintea trenului: ele curăţă drumul răspunderii morale a oamenilor. Fără aceste justificări, n-ar putea fi lămurită întrebarea cea mai simplă care se iveşte când se analizează un eveniment: cum este posibil ca milioane de oameni să săvârşească crime colective, războaie, asasinate şi aşa mai departe?23

Vladimir Putin, care părea adeptul pragmatismului în relaţiile internaţionale, revine la tradiţia înaintaşilor săi centralizatori, convingându-şi compatrioţii că el este noul erou al refacerii Marii

introducere

33

Rusii, iar ţara va avea un rol important de jucat în configuraţia mondială, datorită intuiţiilor sale strategice. Crimeea, luată cu japca şi apoi înghesuită într-un cadru legal forţat, va fi piatra de moară legată de picioarele Ucrainei, în drumul ei spre Vest. Destabilizarea gândită şi pusă în operă de Rusia în 2014 este doar prima etapă pe drumul întoarcerii Ucrainei, într-o formă sau alta, în ograda desenată de Moscova. Spre deosebire de forţele occidentale, care nu vor să facă orice pentru a muta Ucraina în zona lor de influenţă, Rusia îşi mizează viitorul pe cartea Kievului şi nu se va lăsa până când lucrurile nu se vor întoarce în favoarea ei. Timpul ar putea fi din acest punct de vedere un aliat important pentru Vladimir Putin, în absenţa unui plan grandios de salvare a Ucrainei pus la cale de occidentali. Conflictul dintre Rusia şi Ucraina a fost prevăzut încă din 1993 de profesorul John J. Mearsheimer, de la University of Chicago: Situaţia între Ucraina şi Rusia este de natură să facă posibilă izbucnirea competiţiei de securitate între ele. Marile puteri care au o frontieră comună lungă şi neapărată, precum cea dintre Rusia şi Ucraina, se lasă deseori în voia unei competiţii conduse de temeri de securitate. Rusia şi Ucraina puteau să depăşească această dinamică şi să înveţe să trăiască împreună în armonie, dar ar fi fost un lucru ieşit din comun.24

După anexarea Crimeii şi invazia din estul Ucrainei, acelaşi John J. Mearsheimer face o analiză critică la adresa liderilor vestici într-un text care a lansat o polemică impresionantă în jurul subiectului: De ce criza din Ucraina este greşeala Occidentului25. Profesorul american este de părere că acţiunile lui Putin ar trebui să fie uşor de înţeles, în context istoric, fiindcă Rusia a fost asaltată de mai multe ori în trecut de marile puteri europene, care au încercat să se extindă în spaţiul ei vital, iar Ucraina a funcţionat mereu ca o zonă-tampon, care şi-a dovedit importanţa strategică deosebită. De aceea, nici un lider rus nu ar putea

34

singură pe drumul mătăsii

rămâne pasiv în vreme ce Vestul sprijină la Kiev un guvern care să ducă la integrarea Ucrainei în Vest: Poate că Washingtonului nu-i place această poziţie a Moscovei, dar ar putea să înţeleagă logica din spatele ei. Este geopolitică 101%: marile puteri sunt întotdeauna sensibile la potenţialele ameninţări de lângă teritoriul lor. Ţinând cont de toate acestea, SUA nu tolerează ca marile puteri aflate la distanţă de spaţiul american să-şi desfăşoare trupe în emisfera vestică şi cu atât mai puţin la graniţele lor. Imaginaţi-vă cât de ultragiaţi s-ar simţi liderii de la Washington dacă Beijingul ar construi o alianţă militară impresionantă şi ar încerca să includă Canada şi Mexicul. În aceeaşi logică, oficialii ruşi le-au spus partenerilor occidentali în diferite ocazii că ei consideră expansiunea NATO spre Georgia şi Ucraina inacceptabilă, dimpreună cu efortul de a întoarce aceste ţări împotriva Rusiei – un mesaj care în războiul ruso–georgian din 2008 a fost cât se poate de limpede.26

Pentru un realist ca John J. Mearsheimer, reacţia lui Vladimir Putin la încercarea Vestului de a-i sufla Ucraina de sub nas nu a fost o surpriză, în schimb elitele occidentale nu au înţeles că, în vreme ce ele operează pe baza principiilor liberale, care înseamnă democraţie, stat de drept, interdependenţă economică, Rusia lucrează cu realpolitik şi-şi apără interesele prin orice mijloace. Cum putea fi evitată însă confruntarea violentă, fără a periclita interesele Ucrainei? Kievul vrea să iasă de sub protectoratul rusesc după aproape cinci sute de ani de dependenţă, dar în acelaşi timp vrea să-şi păstreze graniţele trasate după căderea URSS. Singura variantă pentru a-şi îndeplini primul scop era să se alăture Vestului, dar, încercând să pună în practică această idee, Ucraina nu a prevăzut că ar putea să-şi piardă o parte din teritoriu şi să intre într-un conflict de uzură cu Moscova, în stare s-o împingă spre un faliment economic şi social. Occidentul, pe de altă parte, pleca de la premisa gânditorilor liberali, anume că în Europa războiul, la fel ca duelul sau sclavia, a dispărut: „lipsindu-i scopul, utilitatea şi legitimitatea,

introducere

35

conflictul armat dintre state va dispărea treptat, precum zâmbetul pisicii de Cheshire din Alice în Ţara Minunilor“27. Această ipoteză optimistă a liberalismului este anihilată de frica naţiunilor mari de a-şi pierde poziţiile dominante, de teama celor mici de a fi anihilate şi de influenţa tot mai mare a religiei în politica internaţională. Sprijinind grupurile pro-occidentale din Ucraina să preia puterea, reprezentanţii Vestului nu au avut o strategie pe termen lung şi nu au ţinut cont că peninsula Crimeea funcţiona ca o enclavă rusească, în care majoritatea populaţiei este formată din nativi ruşi, uşor de instigat împotriva Kievului, ca să-l perceapă ca pe un centru opresor care le încalcă drepturile. În 1992, parlamentul din Crimeea a votat iniţial pentru independenţa faţă de Ucraina, dar a anulat votul sub presiunea Kievului, doar pentru ca doi ani mai târziu să revină asupra acestei chestiuni sensibile şi să se pronunţe din nou pentru desprindere, punând sub semnul întrebării referendumul din 1991, cu ocazia căruia populaţia din peninsulă s-a pronunţat masiv pentru ruperea de Uniunea Sovietică. Crimeea, cucerită de ruşi în 1783, a fost transferată Ucrainei în 1954, de Nikita Hruşciov, la aniversarea a 300 de ani de la decizia lui Bogdan Hmelniţki, liderul cazacilor ucraineni, de unire cu Rusia ca modalitate de răzbunare împotriva polonezilor. Hmelniţki a fost umilit de un aristocrat polonez care i-a omorât copilul, i-a răpit soţia şi i-a incendiat proprietatea, în vreme ce era consilier al regelui polon, care nu l-a putut sprijini în nici un fel în drama sa. Aşa a început revolta ucrainenilor împotriva Poloniei, care atunci făcea parte din Uniunea PolonoLituaniană, şi totodată drumul Ucrainei spre Rusia. Pe 8 ianuarie 1654 a fost semnat Acordul de la Pereiaslavl, prin care Alexei cel Paşnic, fiul primului Romanov, a devenit „ţar şi mare cneaz autocrat al tuturor Rusiilor, cea Mare şi cea Mică“. Ucraina a primit numele de Malorossiia, Mica Rusie, iar această etichetă continuă să-i determine viitorul, chiar dacă ţara este „sfâşiată

36

singură pe drumul mătăsii

de două culturi distincte“, după cum observa Samuel P. Huntington, iar „falia civilizaţională între Occident şi ortodoxie trece prin mijlocul său“. Această falie a devenit mai evidentă ca oricând înainte şi după anexarea Crimeii de către Rusia, când vestul pro-european a decis orientarea ţării, în vreme ce estul pro-rus a pactizat cu Moscova. Cunoscutul scriitor rus Mihail Iosifovici Veller, stabilit la Moscova, dar născut în vestul Ucrainei, în 1948, compara anexarea Crimeii la Radio Ekho Moskvi, considerat unul dintre ultimele bastioane ale presei libere, cu folosirea în comun a unui apartament în care unul dintre locatari pune mâna pe o cameră în plus faţă de cât ar fi avut dreptul: Există două căi pentru a lua camera înapoi. În primul rând, explicându-i vecinului că a greşit şi că ar putea să cumpere această cameră în rate, printr-un schimb cu ceva suficient de valoros, printr-un proces sau prin căsătoria fiicei lui cu fiul tău şi reunirea camerelor apartamentului. Există şi o a doua cale: să-i rupi vecinului picioarele, să-i violezi nevasta, să-i vinzi soacra pentru organe, să-i arunci copiii pe geam şi să continui cu astfel de atrocităţi până ce eliberează camera. Depinde de tine ce cale vrei să alegi, dar nu toate metodele sunt bune. Mi-ar plăcea să văd că patrioţii noştri liberali sau naţionalişti se ascultă unii pe alţii. Eu cred că Novorossiia (regiunile Doneţk şi Lugansk) şi Crimeea aparţin din punct de vedere istoric şi cultural de Rusia, dar întotdeauna am fost de părere că este inacceptabil să te lupţi într-un război pentru ele. La urma urmei, războiul nu este singura cale pentru a rezolva problemele. Se poate şi mai simplu.28

În 1993, Huntington scria despre o posibilă ruptură dintre Rusia şi Ucraina, dar credea mai degrabă în destinul comun al celor două ţări, pornind de la ideea că ele reprezintă nucleul esenţial al unităţii ortodoxe şi motorul est-european, la fel cum binomul Franţa–Germania este vital pentru Europa Occidentală. Despărţirea a avut loc pentru că Rusia nu a acceptat apropierea Ucrainei de structurile euroatlantice, iar războiul hibrid s-a dus pe axa est–vest: în partea de răsărit a Ucrainei trăieşte o populaţie

introducere

37

rusofonă, ortodoxă, care preferă valorile conservatoare ale propagandei de la Kremlin; în partea cealaltă a ţării au predominat Biserica Greco-Catolică şi influenţele Europei Centrale, iar aceste diferenţieri s-au regăsit mereu în alegerile generale şi prezidenţiale din Ucraina.

Regiunile Ucrainei şi orientarea lor politică

Legendă 1 2 3 4 5 6 7

Regiunea centrală – naţionalistă Regiunea ambivalentă Regiunea orientată spre Rusia Crimeea – regiune ocupată de Rusia Volînia regiuni pro-occidentale Galiţia Transcarpatia

}

38

singură pe drumul mătăsii

Pentru prima dată de la declararea independenţei Ucrainei, la alegerile din 2014, cu excepţia Crimeii, care nu a participat la scrutin, a existat o regiune ambivalentă, în care candidatul proeuropean Petro Poroşenko, chiar dacă nu a avut peste 50 de procente, a reuşit să strângă destule voturi şi să câştige din primul tur. În zona vestică, Poroşenko a avut o medie de aproape 60% din voturile exprimate, iar în regiunile separatiste Lugansk şi Doneţk, unde participarea la vot a fost foarte mică şi puţinele secţii de vot care au putut fi organizate au fost devastate de militanţii pro-ruşi, Poroşenko a strâns doar puţin peste 30 de procente. Linia de clivaj civilizaţional lansată de Huntington în Ciocnirea civilizaţiilor persistă între greco-catolicii naţionalişti din vest şi ortodocşii ruşi din est, dar un studiu făcut la Harvard scoate în evidenţă, contrar aşteptărilor, că majoritatea vorbitorilor de limba rusă din Ucraina care au acces la internet sunt pro-europeni29. Autorul cercetării s-a arătat „surprins“ de rezultate, mai ales de faptul că „74% dintre nativii ruşi au susţinut protestele din Ucraina“ împotriva lui Viktor Ianukovici, fostul preşedinte, care în 2013, la cererea Rusiei, a decis să renunţe, odată cu liderii armeni, la Acordurile de asociere şi liber schimb cu UE: „doar un sfert dintre vorbitorii de rusă“ din Ucraina s-au situat de partea Moscovei în perioada Euromaidanului.30 Acest studiu calitativ bazat pe activitatea online ia în calcul utilizatorii de internet, care sunt în special tineri educaţi, ceea ce ar putea sugera că viitoarea elită a comunităţii ruse din Ucraina va prefera influenţele vestice celor estice şi că pentru ei ar putea conta mai mult valorile liberale decât ataşamentul faţă de Marea Rusie. Înainte de a se ajunge în acest punct ireversibil, Rusia a gândit însă o soluţie prin care să decupeze regiunile pro-europene de spaţiile ortodoxe, după cum explică Aleksandr Dughin, promotorul tezei eurasiatice şi unul dintre analiştii apropiaţi Kremlinului: Ucraina de Vest, în sensul restrâns al acestei noţiuni, se compune din trei regiuni – Volînia, Galiţia și Transcarpatia. Fiind apropiate

introducere

39

teritorial, ele se deosebesc după relief (Transcarpatia, ca și Slovacia, este un masiv muntos), componenţă etnică și tradiţii politice. Acestor regiuni, care astăzi influenţează activ atmosfera politică generală a Ucrainei, promovând activ linia geopolitică antimoscovită, pro-occidentală, trebuie să li se acorde un grad considerabil de autonomie (până la cea politică), pentru a desprinde aceste teritorii „subversive“ de spaţiile ortodoxe pro-ruse ale Ucrainei – atât centrale, cât și răsăritene. Frontiera strategică a Rusiei la aceste paralele nu poate să depindă de locul pe unde trece frontiera ucraineano-poloneză, ucraineano-maghiară sau ucraineano-slovacă. Această frontieră strategică trebuie să treacă mult spre apus, cel puţin la extremitatea vestică a Europei Centrale, iar în cel mai bun caz, pe Atlantic. Tocmai din această perspectivă începe restructurarea geopolitică a unei regiuni, întrucât Rusia, apărând în rolul de iniţiator al acestor transformări geopolitice în Europa de Est, cât și în calitate de partener principal al Germaniei, trebuie să insiste, în primul rând, pe condiţia scoaterii regiunii în cauză de sub controlul atlantic și pe crearea, pe acest loc, a unui complex de apărare continentală eurasiatică ce constă într-o cooperare militaro-strategică a Rusiei cu întreaga Europă. Volînia, Galiţia și Transcarpatia pot forma o „federaţie vest-ucraineană“, al cărei grad de integrare internă poate fi stabilit arbitrar, în dependenţă faţă de împrejurări concrete. Cel mai important este să se traseze graniţa cultural-confesională între Ucraina Centrală (de fapt, ţara Kievului) și Ucraina de Vest, pentru a evita influenţa dezarticulată din Europa Centrală, catolică sau uniată, asupra teritoriilor ortodoxe.31

Dughin se foloseşte de teza civilizaţională a lui Huntington pentru a formula şi a justifica în acelaşi timp politica expansionistă a Rusiei în vecinătatea ei vestică, considerată şi zona cea mai „vulnerabilă“ pentru Moscova, pe care aceasta trebuie să o păstreze sub umbrela ei, cel puţin până la graniţa dintre ortodoxie şi catolicism. Ideologul rus mizează însă prea mult pe „parteneriatul“ cu Germania în găsirea soluţiei favorabile pentru Federaţia Rusă, într-un context în care acest binom este pe cale să se transforme dintr-o relaţie de parteneriat într-una de competiţie, cum s-a mai întâmplat de două ori în secolul XX.

40

singură pe drumul mătăsii

Berlinul va dori transformarea Ucrainei într-o zonă-tampon, apropiată de Uniunea Europeană, dar fără perspectiva aderării, din pricina problemelor economice, şi fără speranţa de a deveni membră NATO, din cauza insecurităţii de la graniţa ei estică. În paralel, Moscova are toate instrumentele pentru a ţine în şah această ţară, fără a mai folosi forţa, păstrându-şi Crimeea ca pe un trofeu obţinut în confruntarea cu atlantiştii, ca pe un simbol al determinării sale de a-şi apăra interesele strategice în Estul european. Crimeea este totuşi o cucerire scumpă, fiindcă nu are graniţe teritoriale cu Rusia şi este deci izolată, iar apa, resursele energetice şi cele alimentare trebuie aduse pe mare, până ce va fi pus în operă podul care va traversa strâmtoarea Kerci, dintre Marea Azov şi Marea Neagră, sau până la un compromis între Kiev şi Moscova, care să le facă viaţa uşoară locuitorilor din Crimeea. Peninsula nu a fost adjudecată de ruşi de teama instalării unor baze NATO aici, aşa cum pretind liderii militari de la Moscova, ci mai degrabă pentru a demonstra că Rusia rămâne fără efort principalul jucător la Marea Neagră şi că nici în viitor nu se va da în lături de la nici o acţiune pentru a-şi păstra influenţa în „vecinătatea apropiată“. După ce Occidentul a impus al doilea val de sancţiuni împotriva Rusiei în septembrie 2014, premierul Dmitri Medvedev a explicat la Soci că „întregul sistem al securităţii europene este ameninţat, în prezent, împreună cu valorile de bază, globalizarea viitoare şi chiar conceptul dezvoltării paşnice“, iar vesticii ignoră faptul că Rusia „este cea mai mare ţară din lume, o putere nucleară, un teritoriu cu vaste rezerve şi o piaţă uriaşă pentru bunuri şi investiţii“. În 1993, pentru prima dată de la sfârşitul Războiului Rece, Rusia a afirmat că avea să declanşeze un război nuclear dacă îi era ameninţată integritatea teritorială, potrivit noii doctrine militare pe care Moscova tocmai o adoptase32; iar Vladimir Putin a reluat în mod direct această ameninţare în 2014, atunci când a spus că speră ca liderii vestici să-şi dea seama

introducere

41

că încercarea de „şantajare a Rusiei“ ar putea avea ca efect „ameninţarea uneia dintre cele mai mari puteri nucleare“33. După conflictul din Ucraina din 2014, Vestul va prefera să reia legăturile cu Rusia, şi nu s-o izoleze sau s-o oblige la o alianţă cu Beijingul, a cărui putere economică şi militară este deja văzută ca o ameninţare dinspre Washington. Dincolo de competiţia pentru putere dintre China şi Rusia, cele două state se opun modelului liberal vestic şi se susţin reciproc pe plan internaţional, considerând că eşecul economic al democraţiilor occidentale a fost demonstrat din plin prin criza din 2008. Apoi, liderii celor două state se bazează pe ideologii similare prin care vor să se impună în zonele lor de influenţă. Parteneriatul economic a fost fluturat ca un drapel de luptă în mai 2014, după ce Vladimir Putin şi Xi Jinping au semnat un contract de 400 de miliarde de dolari prin care Rusia se angajează să vândă Chinei 38 de miliarde de metri cubi de gaz natural în următorii 30 de ani. În poza finală, după ce documentul a fost iscălit, liderul de la Beijing părea să fie în largul său şi sugera mai degrabă că-i face o favoare omologului rus, care voia cu orice preţ să demonstreze Vestului că nu are neapărată nevoie de piaţa de desfacere europeană. China şi Rusia împărtăşesc un set de interese comune, dar în acelaşi timp graniţa dintre ele, lungă de peste 4000 de kilometri, a fost mereu o sursă de neînţelegeri şi de neîncredere reciprocă, de aceea multe dintre armele nucleare ale ruşilor sunt încă îndreptate spre teritoriul chinez. Rusia, o putere în declin, este obligată să se confrunte cu o Chină în plină ascensiune, un subiect despre care Aleksandr Hramcihin, director adjunct al Institutului de Analiză Politică şi Militară din Moscova, a vorbit de mai multe ori în articolele sale din Nezavisimaia Gazeta. Într-o analiză publicată de versiunea rusă a revistei americane Popular Mechanics şi intitulată „China contra Rusiei: victoria nu va fi a noastră“ ajunge la concluzia că „întrebarea nu e dacă China va ataca Rusia, ci când o va face. Dacă vreodată împotriva Rusiei

42

singură pe drumul mătăsii

va fi desfăşurată o agresiune militară de proporţii în formă clasică, atunci cu o probabilitate de 95% (dacă nu chiar de 99,99%) agresorul va fi China“34. Acest scenariu este însă mai degrabă pentru uz intern, fiindcă Beijingul nu ar avea de ce să deschidă un front cu Rusia, unul dintre principalii săi furnizori de energie şi aliat în Organizaţia de la Shanghai, creată pentru a îmbunătăţi cooperarea statelor din Asia Centrală, dar şi ca motor al opoziţiei faţă de NATO. Acest lucru nu înseamnă că Beijingul va avea o relaţie fără asperităţi cu Moscova, fiindcă antecedentele istorice nu pot fi trecute definitiv cu vederea de liderii chinezi, oricare ar fi ei. Este vorba mai ales despre felul în care Moscova a păcălit China în 1860: după ce i-a ajutat pe britanici şi pe francezi să ajungă la Beijing, trimisul rus, contele Nikolai Ignatiev, a făcut o piruetă şi i-a convins pe aceştia că odată cu venirea iernii râul Pei-ho, pe care se intra şi se ieşea din capitala chineză, va îngheţa, iar trupele occidentale vor rămâne izolate la cheremul forţelor chineze. În schimbul acestei mişcări inteligente, care a dus la retragerea ocupanţilor, Rusia a cerut o porţiune imensă din Manciuria Exterioară de-a lungul coastei Oceanului Pacific, inclusiv portul Vladivostok.35 China nu va uita niciodată această umilinţă şi, cum spunea Zbigniew Brzeziński, „odată şi-odată Rusia tot îşi va pierde estul“.

CHINA

Legendă Regiunea Autonomă Uigură (Xinjiang)

Beijing. Cum a trasat Mao Noul Drum al Mătăsii şi despre portretul marelui lider de la Malraux la Kissinger „Deasupra Oraşului Interzis am văzut copacul, plin de lanţuri, de care s-a spânzurat, la intrarea manciurienilor, ultimul împărat Ming. Dar am găsit (la Muzeul Revoluţiei?) şi fotografia celor două surori care au condus Revoluţia Boxerilor cu un curaj de profetese şi au căzut în mâinile europenilor. Pierre Loti le-a văzut la Tien-ţin, ghemuite într-un colţ de încăpere, tot aşa cum Ioana d’Arc o fi stat, fără îndoială, în colţul ultimei sale celule. Fetele acelea îl prefigurau pe Mao. Deşi acestuia i s-ar potrivi mai degrabă mormântul lui Taiciong, pierdut în stepă, decât cele ale dinastiei Ming, oricum şi lui i se va da, desigur, un somptuos mormânt.“ (André Malraux, Antimemorii. Oglinda limburilor) ÎN CENTRUL BEIJINGULUI, duminică dimineaţă, era o aglomeraţie

greu de povestit. Mase de oameni se revărsau spre piaţa Tienanmen, dar nu era vorba despre un miting, cum ar fi oricine înclinat să creadă când vede atâta lume năvălind spre punctul central al oraşului, ci despre călătoriile iniţiatice la Beijing pe care chinezii le fac în continuare în jurul datei de 1 Mai, deşi încă din 2008 guvernul a abolit „săptămâna de aur“ a proletariatului, care însemna şapte zile de vacanţă. Cu toate acestea, pelerinajele continuă, iar familiile se organizează şi vin de peste tot în sâmbetele şi duminicile dinaintea „zilei muncii“ pentru a-şi vizita capitala, nu doar din curiozitate, ci şi dintr-un fel de datorie. În autobuz, încercând să aflu unde trebuie să mă dau jos pentru staţia Tienanmen, le-am cunoscut pe Fu şi pe mama ei, care au călătorit toată noaptea de la mai mult de 1500 de kilometri, pentru a vizita

46

singură pe drumul mătăsii

Beijingul. Fu vrea să vadă cât mai mult înainte să plece să studieze psihologia în Canada. De ce nu rămâne în China? Pentru că a auzit că şcolile sunt mai bune dincolo de ocean şi pentru că are nişte rude care s-au stabilit deja acolo şi care o vor ajuta la început. Fu vine din estul ţării, are 18 ani, e mai înaltă decât media chinezoaicelor, e corpolentă, dar nu grasă, poartă pantaloni de trening roz, din bumbac, mulaţi, şi o geantă plic pusă în bandulieră. E dezinvoltă şi sigură pe ea. Nu are nici o îndoială că va fi primită la Universitatea din Toronto sau că planul ei de a-şi face o carieră într-o ţară nouă ar putea fi dat peste cap. În China, salariile sunt prea mici, iar familia ei se descurcă greu, aşa că visul lui Fu este să se mute într-un loc în care se trăieşte bine. Mama ei, tot în trening şi adidaşi, se uită peste umăr la noi şi o trage întruna de mânecă, să nu mai vorbească atâta. Ne dăm jos din autobuz şi Fu îmi spune că ele merg să vadă Oraşul Interzis şi apoi Mausoleul lui Mao, invitându-mă să le însoţesc. Mama o ia înainte, încercând să-şi facă loc prin mulţime, spre piaţa Tienanmen, nemulţumită să mă vadă în preajmă. E aproape imposibil să te mişti independent, aşa că aşteptăm să vedem încotro o ia gloata. Trebuie să trecem prin mai multe pasaje pentru a ajunge în centrul pieţei, iar la fiecare intrare într-un astfel de pasaj se face un control aproape la fel ca în aeroport. Întreb de ce merg să-l vadă pe Mao îmbălsămat. „E aproape la fel ca atunci când ne ducem să vedem Marele Zid sau Armata de Teracotă, e ceva important pentru China.“ O întreb dacă ştie câte milioane de chinezi au murit în perioada regimului lui Mao şi-mi răspunde tot cu o întrebare: „Câţi au murit în timp ce se construia Marele Zid?“ E acelaşi lucru? Fu crede că, la fel ca puterea pe care a avut-o China în vechime, şi cea pe care o are astăzi necesită sacrificii. „Măreţia nu e gratis“, îmi explică de parcă s-ar fi gândit de multe ori la acest subiect. O întreb cum a ajuns la această explicaţie. „Am învăţat la şcoală“, răspunde prompt. Dar de ce toate lucrurile importante din China sunt mari? mă mir eu cu voce tare. Răspunde la fel de simplu: „Fiindcă suntem un popor mare, iar străinii trebuie să înţeleagă acest lucru.“ Ne aşezăm la o coadă imensă la Mausoleul lui Mao. Partenerele mele ad-hoc nu sunt descurajate de sutele de oameni din faţa noastră.

china

47

Totul merge foarte repede, e ca o trecere printr-un tunel luminat în care n-ai voie să te opreşti. Te uiţi din mers la marele revoluţionar care a schimbat destinul Chinei şi pleci repede, pentru a-i lăsa şi pe ceilalţi să-l privească. E îmbrăcat ca întotdeauna, are faţa palidă, bine conservată, inflexibilă, aproape aşa cum l-a descris Malraux în 1965, după vizita sa la Beijing, ca trimis special al preşedintelui francez, Charles de Gaulle: „Ceremonialul eternei Chine nu m-a părăsit. Totuşi, Mao poartă tunica pe care toţi i-o cunosc; tonul vocii lui era simplu, chiar cordial, iar el stătea aşezat în faţa mea, dar un vid îl înconjura, de parcă stârnea teamă. Stalin? Mao nu are nimic dintr-o fiară adormită. Nu îi mai văd faţa, ci doar silueta masivă de bronz, nemişcat pe fundalul costumului alb al infirmierei“36. Mao „nu este străfulgerat de nimic: el are echilibrul nesigur al statuii Comandorului şi merge ca o figură legendară ieşită dintr-un cavou“, mai povesteşte scriitorul francez. Nemişcarea care l-a impresionat pe Malraux provenea de la „paralizia pseudo-bulbară“ care s-a manifestat mai întâi prin starea de înţepenire, după cum explică doi specialişti francezi, care susţin că liderul chinez suferea şi de un ramolisment cerebral dat de necrozarea unei porţiuni de ţesut cerebral, din cauza întreruperii locale a circulaţiei sangvine în urma unei tromboze, ceea ce făcea ca fizionomia lui să se închisteze şi să-i dispară mimica37. Se pare însă că toată viaţa a suferit de depresie şi chiar de o tulburare bipolară, care-i provoca schimbări extreme de dispoziţie şi care l-ar fi făcut să aibă perioade frenetice şi repausuri lungi, în care se lăsa marginalizat, pentru a reveni ulterior în forţă. A murit la 82 de ani, după ce cu doi ani înainte fusese diagnosticat cu boala Lou Gehrig, o boală progresivă a nervilor care paralizează gâtul şi aparatul respirator38. HENRY KISSINGER, CONSILIER PENTRU SECURITATE NAŢIONALĂ şi secretar de stat în administraţiile Nixon şi Ford, care a

călătorit în 1971 în secret la Beijing şi după aceea, în anii următori, a mai făcut câteva vizite, s-a întâlnit cu Mao, fără să observe nimic în neregulă la liderul chinez în afară de problemele motorii, dar povesteşte în celebra sa carte Despre China, citând mai multe surse, un episod legat de insomniile acestuia: o echipă de tenis

48

singură pe drumul mătăsii

de masă a Chinei participase la un turneu internaţional în Japonia, pentru prima dată de la începutul Revoluţiei Culturale, şi urma să aibă un meci cu echipa americană. Ministrul de externe de la Beijing a recomandat neparticiparea, dar chestiunea i-a fost adusă la cunoştinţă şi lui Mao. Acesta s-a gândit două zile şi „într-o noapte, după unul dintre periodicele sale accese de insomnie, Mao s-a prăbuşit peste masă buimac din cauza unui somnifer. Deodată i-a mormăit asistentei medicale să-l sune pe ministru ca să invite echipa americană să viziteze China. Asistenta îşi aminteşte că l-a întrebat: «Cât contează cuvântul dumneavoastră, din moment ce-aţi luat somnifere?» Mao a replicat: «Contează, fiecare cuvânt. Fă cum îţi spun sau va fi prea târziu»“39. Era în perioada tatonărilor sino-americane, când Mao a vrut să dea un semnal pozitiv înainte de începerea dialogului propriu-zis între cele două părţi în ceea ce s-a numit ulterior „diplomaţia ping-pong“. Mai târziu, în februarie 1972, când diplomatul american a fost primit la reşedinţa marelui lider chinez împreună cu preşedintele Nixon, Kissinger descrie biroul lui Mao ca pe o cameră de dimensiuni mici cu rafturi pline pe trei dintre pereţi: Cărţile acopereau mesele şi şedeau în teancuri şi pe podea. Într-un colţ era un pat simplu de lemn. Atotputernicul conducător al celei mai numeroase naţiuni din lume dorea să fie perceput ca un rege-filozof care nu are nevoie să-şi arate autoritatea prin simbolurile tradiţionale ale grandorii. Mao s-a ridicat de pe un fotoliu aflat în mijlocul unui semicerc de fotolii, având lângă el un asistent de care să se sprijine la nevoie. Mai târziu am aflat că, în săptămânile dinainte, suferise o serie istovitoare de crize de inimă şi la plămâni şi că avea dificultăţi să se deplaseze. Depăşindu-şi aceste handicapuri, Mao a dat dovadă de o extraordinară hotărâre, putere şi voinţă. A luat mâinile lui Nixon într-ale sale, întâmpinându-l cu cel mai binevoitor zâmbet al său. Imaginea a apărut în toate ziarele chinezeşti.40

Mai departe Mao a purtat o lungă discuţie cu Nixon, care a luat astfel pentru prima dată contact „cu stilul zeflemitor şi eliptic“

china

49

al liderului chinez, prezentându-şi punctele de vedere „într-o manieră socratică“: Obişnuia să înceapă cu o întrebare sau cu o observaţie la care aştepta un comentariu. Apoi, continua cu o altă observaţie. Din această încrengătură de remarci sarcastice, observaţii şi întrebări se năştea o anumită poziţie, însă rareori un angajament clar.41

Din cele notate de Kissinger nu rezultă în nici un fel că logica lui Mao ar fi fost afectată de senilitate sau de altceva; dimpotrivă, îşi păstrase viclenia, aplombul şi replica, iar în final şi-a asigurat oaspeţii americani că „votase pentru Nixon“ şi că „prefera să lucreze cu guvernele de dreapta, fiindcă erau mai de încredere“: Nixon: Când preşedintele spune că a votat pentru mine, vrea să spună că a votat pentru răul cel mai mic. Mao: Îmi plac oamenii de dreapta. Oamenii spun că sunteţi de dreapta, că şi premierul Heath e de dreapta [Ted Heath, prim-ministrul britanic între 1970 şi 1974 – n.m.]. Nixon: Şi generalul de Gaulle. Mao: Cu de Gaulle e o altă discuţie. Se mai spune că şi Partidul Creştin-Democrat din Germania de Vest e tot de dreapta. Sunt relativ bucuros când aceşti oameni de dreapta ajung la putere.42

Pe 17 februarie 1973, la aceeaşi întâlnire, Mao le-a mai spus invitaţilor lui că este nevoie de o „linie orizontală“ care să lege Japonia, Pakistanul, Iranul şi Turcia de Europa, iar la mai puţin de un an de la această discuţie liderul chinez a reluat propunerea la o întrevedere cu ministrul de externe al Japoniei, Masayoshi Ōhira, vorbind despre „o largă extindere“ spre ţările aflate de-a lungul periferiei acestei „linii“. Este vorba despre aceeaşi linie pe care actualul lider de la Beijing, Xi Jinping, vrea să construiască „noua centură a Drumului Mătăsii“. Mao Zedong gândise „o linie şi o largă extindere“ pentru a contracara ameninţările dinspre Uniunea Sovietică, iar la patruzeci de ani de la această iniţiativă geostrategică urmaşul său lansează sloganul „o centură,

50

singură pe drumul mătăsii

un drum“, având la bază aceleaşi resorturi ca înaintaşul său. Abi Biniaz, diplomat la Ambasada Iranului de la Beijing, a făcut conexiunea între planurile lui Mao şi cele ale lui Xi şi le-a reamintit liderilor chinezi că, potrivit hărţii Drumului Mătăsii, această rută arată ca un „inel de distribuţie“ aşezat în cea mai mare parte pe teritoriul Imperiului Persan, cu două extinderi semnificative spre Vest, către Imperiul Roman, şi spre Est, către China.43 Noul Drum al Mătăsii văzut de China sugerează că Beijingul vrea să împuşte doi iepuri dintr-odată: să devină putere dominantă în Asia Centrală şi să atragă în proiect Rusia, în aşa fel încât să-i neutralizeze ideile expansioniste în spaţiul ex-sovietic din regiune, unde Moscova vrea să pună în aplicare Uniunea Eurasiatică. Nemulţumirile celorlalte puteri regionale care nu sunt considerate parteneri egali, cum sunt cazurile Iranului, al Turciei şi chiar al Rusiei, ar putea fi atenuate pe parcurs prin promisiuni de investiţii şi instrumente diplomatice aplicate punctual necesităţilor fiecărui stat în parte. Până la anexarea Crimeii de către Rusia prin tratatul de la 18 martie 2014, China se temea că Moscova ar putea găsi modalităţile prin care să ţină Beijingul departe de „vecinătatea sa apropiată“ din Asia Centrală, mai ales că liderul de la Kremlin a refuzat, în 2003, ideea chineză de creare a unei zone de comerţ liber în regiunea statelor membre ale Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai (China, Rusia, Kazahstan, Kîrgîstan, Uzbekistan şi Tadjikistan). În replică la această propunere, Moscova s-a grăbit să scoată din joc Beijingul şi să-şi proiecteze propria construcţie politică fără graniţe, care a început să funcţioneze din 2015 (Uniunea Eurasiatică). Din cauza problemelor de moment pe care şi le-a creat Rusia prin criza din Ucraina, China a putut să ia un avans considerabil şi să implice Moscova în propriile reţele energetice care traversează Drumurile Stepei dinspre Rusia şi Drumurile Mătăsii dinspre Caucaz, toate îndreptându-se spre China.

Noul Drum al Mătăsii în viziunea Chinei

52

singură pe drumul mătăsii

În luna mai 2014, China a reuşit să oficializeze parteneriatul strategic cu Turkmenistanul, ultimul stat din Asia Centrală care nu avea un tratat de acest fel cu Beijingul, şi să pună la punct ultimele detalii pentru deschiderea unei noi uzine de purificare a gazului în Bagtyarlyk, loc aflat la 7000 de kilometri de China şi legat prin conducte de aceasta. Aşgabatul a fost de acord ca până în 2016 să crească la 40 de miliarde de metri cubi exportul de gaz în China. O săptămână mai târziu, Vladimir Putin a venit la Beijing, unde a semnat aproape cincizeci de documente bilaterale care au întărit relaţia strategică dintre cele două părţi. Cireaşa de pe tort a fost însă acordul de 400 de miliarde de dolari prin care Moscova se angaja să transporte în China 38 de miliarde de metri cubi de gaz anual începând cu 2018. Tot în mai 2014, Xi Jinping a avut întâlniri cu preşedintele kazah şi cu cel azer, cu care a semnat noi acorduri energetice.44 Documentele convenite de Beijing cu Turkmenistanul, Kazahstanul, Azerbaidjanul şi Rusia sunt astfel exact instrumentele de care ar avea nevoie China pentru a face ca Noua Centură a Drumului Mătăsii să devină realitate, la mai puţin de un an de la lansarea acestei idei de către preşedintele Xi.45 În acest fel, Rusia este inclusă în cel mai mare proiect internaţional al Chinei, care prevede refacerea Drumurilor Mătăsii atât pe mare, cât şi pe uscat pentru a lega între ele trei continente: Asia, Europa şi Africa.

Cum am fost păcălită de două chinezoaice la Beijing şi cum a căzut Bertolucci în capcana lui Mao LA HOTELUL DE TREI STELE aflat oarecum în centrul capitalei chineze, aproape nimeni nu vorbeşte engleză, dar oamenii sunt foarte drăguţi şi vor să fie de ajutor. Totuşi, la micul dejun, care se încheie la ora 9.00, exact la fix a venit la mine o tânără şi mi-a spus că trebuie să termin. Înainte să înţeleg bine ce zice, personalul hotelului a năvălit

china

53

în restaurant, ordonat, dar guraliv, să termine ceea ce a rămas în urma clienţilor. Masa de dimineaţă face parte din pachetul salarial, mi-a explicat mai târziu, încercând să mă introducă în atmosfera locală, o chinezoaică inimoasă, cu voce de fumătoare înrăită, abia sosită de peste ocean, cu două valize mari, îmbrăcată într-un costum lejer de flanel negru, sacou şi pantaloni, pantofi cu toc jos, poşetă scumpă şi imensă în care încap toate lucrurile necesare unei femei ocupate. Se uita la mine ca la un copil venit de la ţară şi pierdut în marea metropolă. Vrea să mă ajute să mă descurc şi să ajung să-mi placă locul în care mă aflu. „China e fabuloasă, la fel ca America, dar într-un sens diferit“, îmi spune, ca să înceapă de undeva, înainte să mă invite să bem o cafea mai spre după-amiază, după ce-şi mai revine în urma zborului lung de la Washington la Beijing. Îmi zâmbeşte într-un fel în care doar femeile generoase ştiu s-o facă, îmi întinde mâna şi, înainte să mi-o strângă bărbăteşte, observ că are unghiile scurte şi roşii, proaspăt făcute. Îşi spune numele, dar nu-l reţin pe moment şi sunt mirată că nu foloseşte un pseudonim occidental, cum fac în general cei care au relaţii cu străinii vestici. Stabilim locul şi ora întâlnirii. Mi se pare dintr-odată că sunt norocoasă, fiindcă nu mi-am pregătit nici un fel de întrevederi în China, de frică să nu-mi fie refuzată viza. Puteam bineînţeles să vin ca ziaristă şi să accept un program oficial, dar mă temeam că nu voi vedea China reală, aşa cum se întâmplase în 2008, când am stat mai bine de două săptămâni: călătoria a fost programată strict de gazde, am văzut doar marile obiective istorice, inclusiv pieţe de mătase şi perle, dar nu am putut face prea mulţi paşi în afara traseului şi a orarului planificat cu rigurozitate. Aveam deci de ales între locurile şi interlocutorii dinainte stabiliţi şi călătoria solitară, cu toate surprizele ei mai mult sau mai puţin plăcute, dar cu posibilitatea de a cunoaşte într-un fel lumea reală. Am luat deci din nou autobuzul spre Tienanmen, locul despre care Renaud, ziaristul de la Guangming Daily, îmi spunea, cu şase ani înainte, că n-am de ce să-l vizitez. Când am ajuns, am văzut de departe un tablou imens aflat în centrul esplanadei pietonale. M-am apropiat să văd de ce toată lumea se fotografiază acolo cu marele portret. „Este Sun Zhong

54

singură pe drumul mătăsii

Shan, părintele nostru“, îmi spune o tânără îmbrăcată într-o rochie mov dintr-un material vaporos, dar ieftin, vorbind fluent limba engleză. CUNOSCUT ÎN LUMEA OCCIDENTALĂ sub numele de Sun

Yat-sen (1866–1925), a fost primul preşedinte al Chinei şi cel care a răsturnat dinastia Qing. El însuşi nu a fost neapărat comunist, a învăţat la o şcoală anglicană, unde a fost atras de creştinisim, şi-a luat licenţa în medicină la un colegiu fondat de misionarii englezi şi tot ce şi-a dorit a fost să urmeze exemplul acestor misionari, care propovăduiau credinţa, educaţia şi dezvoltarea, fără să aştepte nimic în schimb. Cele trei principii care au rămas moştenire de la Sun Yat-sen – naţionalism, democraţie şi mijloace de trai pentru populaţie – nu au fost niciodată puse în aplicare împreună, dar au fost reluate de preşedintele Xi Jinping, care a venit la putere anunţând mari reforme: relaxarea politicii „o familie–un copil“, mai multă flexibilitate pentru ţăranii care vor să vină să muncească în oraşe, dar şi sfârşitul epocii „reeducării prin muncă“, prin care erau trimişi în lagăre de muncă mai ales disidenţii, fără nici un fel de hotărâri judecătoreşti, fără nici un fel de proces şi adesea fără ca familiile lor să ştie unde sunt. Preşedintele Xi încearcă o reconciliere cu trecutul, inclusiv cu Mao, pe care caută să-l copieze în anumite privinţe. Din anii ’80 încoace, liderii de la Beijing s-au rupt însă de doctrina maoistă şi au impus strategia „uşilor deschise“, prin care investitorii de toate felurile sunt bine primiţi, oferindu-li-se facilităţi care-i încurajează să facă afaceri în China. În 1992, Deng Xiaoping (1904–1997) a anunţat la Congresul Naţional al Partidului Comunist că în China „funcţionează o economie de piaţă socialistă“, desăvârşind în acest fel desprinderea totală de politicile lui Mao. Repunerea Chinei pe harta marilor puteri economice ale lumii a fost spectaculoasă şi i se datorează în mare parte lui Deng, care stătuse ani în şir lângă Mao şi-l sprijinise nemijlocit în măsurile sale economice cu efecte catastrofale, precum Marele salt înainte, el fiind dintre cei care au mizat pe controlul exclu-

china

55

siv al partidului în viaţa socială şi economică. Tot el a hotărât reprimarea violentă a manifestărilor studenţeşti din piaţa Tienanmen. Odată cu desprinderea de Mao, ideologia lui a fost înlocuită cu doctrina naţionalistă a „regenerării naţiunii chineze“, formulată de Sun Yat-sen, şi cu cele Trei principii ale poporului, care au fost expuse public pentru prima dată în discursul din 21 decembrie 1906 rostit în Japonia. În multe privinţe, concepţiile sale se potrivesc cu noua strategie enunţată de Beijing: unitate naţională, bunăstare şi putere. Acum aproape o sută de ani, Sun Yat-sen spunea că „individul nu e musai să aibă prea multă libertate, dar naţiunea e obligatoriu să aibă totală libertate“. O ipoteză îmbrăţişată şi de Xi Jinping, preşedintele chinez care vrea în acelaşi timp să reformeze şi să întărească puterea Beijingului, fără să-i scape de sub control pe cetăţenii ţării. LÂNGĂ FATA ÎN MOV care încerca să-mi explice că Sun Yat-sen ar fi fost mentorul lui Mao, prietena ei, care poartă fustă regulamentară până la genunchi, îmi spune repede că şi ele sunt la Beijing doar pentru acest weekend. „De ce v-aţi petrece zilele libere aici, în aşa o înghesuială?“ le întreb. „Pentru că aici e capitala şi pentru că vrem să vizităm Oraşul Interzis, dar acum e prea multă lume, ne pregăteam să mergem să bem un ceai, nu vrei să vii cu noi şi după aceea să vedem împreună palatul?“ Propunerea lor mi s-a părut cam bruscă, dar fetele erau îmbrăcate cuviincios, păreau destul de cultivate, inspirau încredere şi, până să mă hotărăsc, ele au luat-o înainte, continuând discuţia despre „părintele naţiei şi Mao“. Portretul lui Mao Zedong era, într-un fel, faţă în faţă cu cel al lui Sun Yat-sen. Mao prezidează piaţa Tienanmen, botezată aşa după numele porţii Tienanmen, adică Poarta Păcii Cereşti, cea care separă Oraşul Interzis de restul lumii. Portretul marelui conducător chinez e agăţat chiar aici. Are dimensiuni mult mai mari decât cel al lui Sun şi o poziţie simbolică prin care oficialii de la Beijing îi recunosc locul important pe care îl are în istoria ţării. Mao continuă deci să domine piaţa Tienanmen. În 1925, după moartea lui Sun Yat-sen, în perioada guvernării Partidului Naţionalist

56

singură pe drumul mătăsii

Chinez (Kuomintang), în acelaşi loc în care astăzi se află Mao fusese atârnat portretul lui Sun, iar în 1945, cel al lui Chiang Kai-shek. Apoi, în 1949, pentru a comemora al doilea război sino–japonez, au fost adăugate cele ale generalului Zhu De şi al lui Mao. De la 1 octombrie 1949, data fondării Republicii Populare Chineze, acolo a rămas însă doar Mao, iar portretul lui este înlocuit anual cu un altul identic, pentru ca figura fostului dictator să fie mereu proaspătă. În această piaţă a fost proclamată republica, după mai mult de douăzeci de ani de război civil, şi tot aici, în fiecare toamnă, au loc marile parade militare care arată lumii cât de departe a ajuns armata chineză. „Mao este un erou pentru noi, dar nu el e părintele Chinei“, continuă chinezoaica în mov, arătându-mi în dreapta, lângă Muzeul Naţional, o clădire impozantă care ar fi „FBI-ul de la Beijing“. Amândouă se grăbesc cumva să treacă de înghesuială, iar eu mă întreb unde vor să ajungă. Parcă ghicindu-mi nedumerirea, una din ele se întoarce către mine şi-mi zice că „nu aici găsim ceaiul cel mai bun, ci în hutong-ul din faţă, la nici zece minute“. Merg după ele şi încep să le chestionez, de unde sunt, cu ce se ocupă şi cum de s-au gândit să mă invite. De lângă Hong Kong, vine răspunsul imediat. Cea în mov pretinde că practică medicina tradiţională, iar cealaltă, că este profesoară de engleză la grădiniţă. În fine, ajungem la ceainăria lăudată. În faţa ei, două mese murdare, dau să mă aşez, trecând de prima impresie, dar ele mă invită înăuntru, „unde este mai primitor“. Intrăm într-un separeu, cum există în China în orice restaurant sau ceainărie. O chelneriţă cu şorţuleţ vine cu meniul, inclusiv în engleză. Comand un ceai verde, dar ele spun că-l vom împărţi, fiindcă e destul pentru toate trei. Cea în mov cere totuşi şi ceai de fructe. Continuăm discuţia despre Mao, în vreme ce bem licoarea fierbinte, într-un loc răcoros şi plăcut. „Nu a fost un erou până la capăt“, admite cea în roşu, fiindcă „a făcut şi multe greşeli, mai ales în timpul revoluţiei culturale“, dar „cine nu face greşeli!?“. „Multe îi sunt trecute cu vederea, fiindcă el a emancipat poporul chinez şi mai ales le-a făcut pe femei egalele bărbaţilor“, continuă fata în mov, după care mă întreabă ce program am. Înainte să-mi termin ceaiul,

china

57

cere, cam grăbită, nota. Chelneriţa cu şorţuleţ vine şi prezintă o chitanţă de 600 de yuani. „Presupun că e o greşeală“, zic, calculând că suma echivalează cu 100 de dolari. „Nu, nu e o greşeală, e un ceai deosebit“, spun aproape deodată cele două. În sfârşit, îmi dau seama că sunt într-o cursă şi încerc să rezolv problema cât mai repede. Mă uit pe meniu, probabil unul făcut special pentru turiştii pe care cele două îi agaţă, şi văd că ceaiul verde e 300 de yuani. Propun să-l împărţim la trei şi scot banii pentru partea mea. „Trebuie să mai pui, tu ai vrut ceaiul verde, tu trebuie să-l plăteşti.“ Mă întrebam dacă nu cumva în spatele uşii separeului erau cei care ar fi urmat să mă jefuiască încă din prima mea zi în China. Din fericire nu erau, aşa că am lăsat suta de yuani (15 dolari), oricum imens, şi am plecat. Ele după mine, să mergem să vizităm împreună capitala. Înainte să ajungem din nou în piaţă, s-au pierdut în mulţime, dar nici n-am ajuns bine din nou în Tienanmen, traversând parcul Oraşului Interzis, că alte două fete intră în vorbă cu mine, sub pretextul că vor să-şi exerseze engleza. Le propun să facem o poză împreună, dar refuză, zicând că sunt budiste. Mă invită şi ele la un suc de data aceasta. „Am băut deja un ceai cu nişte colege de-ale voastre, care au reuşit să mă fraierească“, le răspund. Nu mi-au întors spatele imediat, aşa cum m-aş fi aşteptat, ci m-au sfătuit ca data viitoare să merg la Starbucks, care este foarte aproape. Cafeneaua atât de familiară vesticilor se află în Oraşul Interzis. În timp ce stau acolo cu o caffè latte de soia, mă gândesc la cele 9999 de camere ale palatului, cu una mai puţin decât cifra rotundă care în tradiţia chineză simbolizează „perfecţiunea divină“. Ultimul împărat galben îşi aducea doar vag aminte camerele din perioada copilăriei sale timpurii, estompată de o viaţă distrusă de umilinţe infinite, din care nu e sigur că a învăţat ceva. ULTIMUL ÎMPĂRAT S-A LĂSAT FOLOSIT de japonezi cu titlul

de împărat al statului Manciuria, pe care s-a hotărât în ultimul moment să-l cedeze Chinei, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, înainte să-şi găsească o cale de fugă. A nimerit în braţele sovieticilor, care l-au trimis în Siberia pentru cinci ani,

58

singură pe drumul mătăsii

iar apoi, în 1950, l-au predat chinezilor. Întors acasă, a primit numărul 981 în închisoarea pentru criminali de război unde a început reeducarea lui prin muncă. Mao s-a decis să-l elibereze în 1959, fiind convins că fostul suveran s-a convertit definitiv la comunism. A fost trimis la Grădina Botanică din Beijing ca ajutor de grădinar şi a fost încurajat de Mao Zedong şi de premierul Ciu Enlai să-şi scrie autobiografia publicată sub titlul Prima jumătate a vieţii mele46. O carte cu scop propagandistic, în care împăratul devine modelul educării prin şi pentru muncă, după o viaţă regretabilă dusă în huzur şi sub influenţa inamicului imperialist. Bernardo Bertolucci se inspiră din acest volum ideologizat în premiatul său film Ultimul împărat, în care reconstituie Oraşul Interzis aflat în plină decadenţă, prin opoziţie cu Marea Chină, care reuşeşte să-l convingă de beneficiile comunismului până şi pe cel din urmă suveran al său. Bertolucci cade în capcana lui Mao: singurul lider comunist care-l păstrează aproape pe cel mai important membru al defunctei aristocraţii, transformându-l în legendă vie a propriei doctrine. Filmul are toate ingredientele pentru a merita Oscarurile primite, dar regizorul priveşte doar prin vizorul ideologiei. Ce s-ar fi întâmplat însă dacă Pu Yi (1906–1967), al doisprezecelea şi ultimul împărat al dinastiei Qing, ar fi rămas pe tron? Ar fi putut el să ţină China unită, departe de comunism şi să o transforme într-o ţară democratică după model occidental? Ar fi putut avea China un destin similar cu cel al Japoniei? Sau conjuncturile istorice şi firea slabă şi influenţabilă a lui Pu Yi ar fi dus la fărâmarea ţării, la împărţirea ei între marile puteri dominante care aveau interese în această zonă la începutul secolului XX?

Beijing, Oraşul Interzis. Mao prezidează piaţa Tienanmen, botezată aşa după numele porţii Tienanmen, adică Poarta Păcii Cereşti, cea care separă Oraşul Interzis de restul lumii.

Beijing. Un grup de vizitatori din „săptămâna de aur“, dinainte de 1 Mai, purtând şepci roşii, identice.

Beijing. Tradiţionalele mala, şiraguri de 18, 27, 54 sau 108 mărgele folosite de budişti pentru a recita mantre, au în centru, în loc de imaginea lui Buddha, portretul lui Mao.

Beijing. Vitrinele sunt pline de suveniruri cu portretele liderilor chinezi. Cât de iubiţi de popor au fost însă liderii Chinei comuniste şi mai ales cât de omenoşi au fost ei nu e o întrebare dificilă pentru ghidul meu: „Sunt încă iubiţi, chiar dacă nu au fost mereu omenoşi.“

Beijing, piaţa Tienanmen. În jurul datei de 1 Mai, piaţa Tienanmen geme de vizitatori veniţi din toată ţara, ca într-un fel de pelerinaj, nu doar din curiozitate, ci şi dintr-un fel de datorie învăţată încă din copilărie.

Beijing. Doi copii în hutong, un mic cartier de case tradiţionale, în care chinezii locuiesc de obicei în condiţii destul de precare. În marile oraşe, există tot mai puţine hutong-uri.

62

singură pe drumul mătăsii

Xi’an. Locul unde începe Drumul Mătăsii sau pe cine ameninţă China „Invincibilitatea noastră depinde de noi, vulnerabilitatea inamicului, de el.“ (Sun Tzu, Arta războiului) TURNUL CLOPOTULUI DIN XI’AN este inima oraşului, toate drumurile încep şi se termină aici, iar în apropiere zeci de scutere stau înghesuite de o parte şi de alta a şoselei late, care pare să se înfunde în această pagodă care domina la sfârşitul anilor 1300 punctul de plecare al Drumului Mătăsii şi care azi se scufundă în mijlocul aglomeraţiei, sub presiunea gazelor de eşapament şi a smogului. Clopotul datează din perioada dinastiei Tang, cântăreşte 6500 de kilograme şi a fost făcut în 711 d.Hr. pentru a-l speria pe dragonul din râul Feng, care se năpustea periodic asupra oraşului. Autobuzul m-a lăsat în apropierea Turnului, în spatele unei cozi lungi de autocare. Am coborât buimăcită de aglomeraţie şi, înainte să-mi dau seama unde mă aflu, am fost asaltată de 10-15 posesori de scutere care se ofereau să mă ducă mai departe. Mi-am aşezat bine rucsacul cel mare în spate şi am început să caut în cel mic, pe care l-am purtat ca pe un marsupiu în călătoria mea lungă de aproape trei luni. Am găsit în cele din urmă hârtia cu rezervarea la hotel, dar nici unul dintre ei nu putea citi adresa scrisă cu litere latine. Hârtia a fost dată din mână-n mână în grupul de bărbaţi care-şi câştigă existenţa făcând taximetrie pe scuter într-un oraş cu peste 8 milioane de locuitori, până când unul dintre ei mi-a spus să merg cu el, că ştie unde trebuie să ajungem. Mi-a luat rucsacul mare şi l-a aşezat pe postamentul scuterului din faţă, între picioarele lui. M-am urcat în spate şi imediat a început o cursă periculoasă, întâi printre maşinile blocate în trafic, apoi printre cele care goneau pe una dintre centurile oraşului, depăşind milimetric un autobuz, tăind calea unui camion, accelerând pe sens invers sau făcând zigzaguri incredibile pe trotuar printre pietonii obişnuiţi cu nebunia scuterelor. Drumul a durat mai bine de o oră şi

china

63

ar fi putut fi pentru mine o experienţă de parc de distracţii, dacă n-aş fi realizat că era aproape un miracol că scăpam teferi după fiecare curbă făcută. Omul meu avea o dexteritate extraordinară şi un apetit imens pentru risc. S-a oprit de câteva ori pentru a întreba de adresă şi în cele din urmă m-a depus vie şi nevătămată în faţa hotelului. XI’AN ESTE ÎN ACELAŞI TIMP un centru simbolic şi strategic în planul Chinei de refacere a Noului Drum al Mătăsii. De aici pleacă pictorii chinezi în expoziţii itinerante spre Asia Centrală şi tot aici au început să se organizeze festivaluri de film şi muzică sub aceeaşi etichetă a Drumului Mătăsii. Beijingul plănuieşte nu doar o „invazie“ economică a statelor aflate la vest de China, ci şi una culturală, toate având punctul de pornire în Xi’an, în apropierea vechiului Chang’an, una dintre cele patru vechi capitale ale Chinei, de unde a fost condusă ţara sub zece dinastii antice (din 221 î.Hr. până în 904 d.Hr.). Astăzi e unul dintre oraşele cu cea mai mare creştere economică din China (peste 13% în 2013) şi locul despre care preşedintele Xi Jinping crede că va fi motorul dezvoltării Noului Drum al Mătăsii, datorită poziţiei sale de centru cultural şi economic în nord-vestul Chinei. Prin Xi’an ar urma să treacă noua linie de tren de mare viteză care să lege vestul îndepărtat al Chinei şi oraşele aflate pe vechiul traseu nordic al Drumului Mătăsii cu oraşele din est aflate pe ţărmul Mării Galbene. Funcţionează deja un tren rapid care merge cu 350 km/h între Xi’an şi Zhengzhou, unul dintre culoarele cele mai populate din China, urmând ca această linie ferată să fie extinsă spre vest, deocamdată până la Lanzhou. De asemenea, conducta de gaz care traversează Asia Centrală venind dinspre Kazahstan trece prin nordul oraşului şi se bifurcă spre Xi’an. Undeva la periferie, dar nu se ştie exact unde, se află şi locul unde se construiesc motoarele care propulsează rachetele balistice cu încărcătură nucleară. Bombardierele Xian H-6 se fac în Xi’an de la sfârşitul anilor ’60, după licenţa Tupolev, iar ultima variantă şi cea mai sofisticată, H-6K, este purtătoare de rachete nucleare. Armata chineză deţine peste o sută de astfel

64

singură pe drumul mătăsii

de avioane şi China este considerată a patra ţară din lume în clasamentul celor care au bombardiere strategice, după Statele Unite, Rusia şi Marea Britanie. Forţele aeriene se dezvoltă mai mult ca niciodată, iar în 2014 China a anunţat că achiziţionează două importante companii europene: Mistral Engines, din Elveţia, producătoare de motoare pentru aparate de zbor, elicoptere şi drone, şi SkyTrac, din Germania, care produce elicoptere47. Aceste achiziţii nu fac decât să completeze o listă mai lungă de întreprinderi care manufacturează echipament militar pe bătrânul continent. De asemenea, China va fi prima ţară căreia Rusia a hotărât să-i vândă sistemul antirachetă S-400 Triumf, în cadrul celor 49 de acorduri pe care Vladimir Putin şi Xi Jinping le-au semnat la Beijing în mai 201448. Bugetul militar anual al Chinei a crescut progresiv în ultimii douăzeci de ani, spre spaima vecinilor săi, şi a ajuns, potrivit datelor oficiale, la 132 de miliarde de dolari în 2014, cu 12,2% mai mare decât în anul precedent, ceea ce înseamnă peste 8% din produsul intern brut, dar abia o treime din cheltuielile Washingtonului. Există însă suspiciuni că ar fi vorba de fapt despre o mărire a cheltuielilor de apărare cu 40%49. Prin comparaţie, conducerea NATO încearcă să convingă statele aliate să aibă bugete de apărare care să reprezinte măcar 2% din PIB-ul lor. Preşedintele Xi Jinping a anunţat imediat după preluarea mandatului una dintre cele mai mari reforme militare, combinând o campanie anticorupţie în interiorul Armatei pentru Eliberarea Poporului cu implicarea Partidului Comunist pentru construirea unei armate moderne, care să depăşească prezervarea importanţei forţelor terestre. Reforma ar trebui să aibă loc până în 2020 şi răspunde temerii că armata chineză ar putea rămâne în urmă din pricina avansului tehnologic al celorlalte mari puteri, dar şi din cauza disputelor teritoriale şi a posibilelor conflicte interne legate de revoltele religioase şi tendinţele separatiste care există în Tibet şi în regiunea uigură din vestul ţării.

china

65

China se numără deja printre cele mai sofisticate puteri militare ale lumii, are în jur de 200 de vase de război dezvoltate cu tehnologie proprie şi îşi propune să depăşească Statele Unite în domeniul militar naval până în 2030. În acelaşi timp, este o putere nucleară în expansiune şi are aparatură de apărare, de interceptare şi de atac similară cu cea americană, cumpărată de pe piaţa liberă sau copiată de la marii producători mondiali. Posibilitatea Beijingului de a domina întreaga zonă a Pacificului de Est devine astfel realitate pe măsură ce trece timpul, după cum anticipa profesorul american John J. Mearsheimer: Ceea ce face atât de îngrijorătoare o viitoare ameninţare chineză este faptul că ar putea fi mult mai puternică şi mai periculoasă decât oricare dintre hegemonii potenţiali cu care s-au confruntat Statele Unite în secolul XX. Nici Germania wilhelmiană, nici Japonia imperială, nici Germania nazistă, nici Uniunea Sovietică nu aveau nici pe departe tot atâta putere latentă ca Statele Unite în timpul confruntărilor dintre ele. Dar, dacă ar deveni un Hong Kong gigantic, China ar avea probabil o putere latentă de patru ori mai mare decât Statele Unite, ceea ce i-ar permite să obţină un avantaj militar decisiv în Asia de Nord-Est. În aceste condiţii, este greu de imaginat cum ar putea Statele Unite să împiedice transformarea Chinei într-un competitor de acelaşi calibru. Mai mult, China are şanse de a deveni o superputere mai puternică decât Statele Unite în competiţia globală ce va urma între cele două ţări.50

Mearsheimer crede că politica americană de integrare a Chinei în economia mondială şi sprijinul pe care i l-a acordat pentru a se putea dezvolta rapid se numără printre erorile Washingtonului, care nu înţelege că o Chină bogată nu va fi o putere de statu-quo, ci „un stat agresiv decis să obţină hegemonia regională“ şi că acest lucru se întâmplă în virtutea logicii de creştere a unei mari puteri: nu pentru că o Chină bogată devine imorală, ci findcă „modalitatea optimă prin care un stat îşi poate maximiza şansele de supravieţuire este să obţină hegemonia în partea sa de lume“51.

66

singură pe drumul mătăsii

La începutul anilor 1990, armata chineză era formată în special din tineri recruţi pregătiţi să se lupte cu inamicul corp la corp. Numărul acestor soldaţi era şi atunci şi a rămas şi acum enorm. Armata pentru Eliberarea Poporului are 2,3 milioane de soldaţi şi este cea mai mare din lume. Strategii de la Pentagon cred că intenţia Chinei este să aibă capacităţi de apărare majore, să poată lovi ţintele terestre fără probleme, să-şi crească şi să-şi modernizeze flota de submarine şi să poată descuraja sau distruge la distanţă obiectivele militare străine, folosind arme de înaltă tehnologie: chinezii lucrează din greu pentru a avea arme cibernetice şi antisatelitare, în aşa fel încât să blocheze reţeaua de comunicaţii a forţelor americane52. În acelaşi timp, şi-a avertizat de mai multe ori vecinii din sud-est că trebuie să-i respecte puterea, după dispute de mică anvergură pe care le-a avut pe mare cu Japonia, Vietnam, Coreea de Sud şi Filipine. „Dacă aceste ţări nu vor să-şi schimbe comportamentul faţă de China, atunci trebuie să se pregătească să audă zgomotul armelor“: această ameninţare a venit indirect prin editorialul tabloidului oficios Global Time sub titlul „Nu consideraţi pacea ca pe ceva de la sine înţeles“53. China este în ofensivă în apele Pacificului de Nord-Est, ameninţând poziţiile strategice ale Statelor Unite şi trasându-şi treptat propriile zone de influenţă, ceea ce nu înseamnă că se pregăteşte de război, ci mai degrabă că-şi intimidează vecinii. Doctrina Militară a Armatei pentru Eliberarea Poporului din 2005 explică de altfel că „apărarea activă este elementul esenţial al strategiei militare a Chinei“. Prin înarmarea sa consecventă din ultimii douăzeci de ani şi prin înaintarea sa prin mijloace de hard power în Est şi de soft power în Vest, Beijingul nu face altceva decât să pună în practică principiul „apărării active“. Întreaga doctrină are în centrul ei „războiul poporului“ ca mijloc pentru „a supune inamicul fără luptă“ şi a atinge obiectivele strategice: „angajarea în război este folosită în general doar când mijloacele de descurajare eşuează şi nu există o altă alternativă“54, dar şi „în cazul în care un inamic ofensează interesele noastre

china

67

naţionale, ceea ce înseamnă că inamicul a tras deja primul foc“, situaţie în care misiunea armatei este „să facă tot ce poate pentru a domina inamicul, folosind prima lovitură“55. Ambiguitatea „ofensei“ şi a „apărării active“ lasă China să se ghideze după unul dintre preceptele atribuite lui Sun Tzu: „Te aperi când dispui de mijloace suficiente, ataci când ai mijloace mai mult decât suficiente.“56

Unde au fost descoperite cele mai vechi macaroane şi cum a devenit confucianist împăratul care a făcut pipi în pălăria unui înţelept „Primul Împărat – cât de mare a fost de fapt? A îngropat numai 460 de erudiţi confucianişti. Noi am îngropat 46 000 de erudiţi confucianişti… Voi, democraţilor, ne mustraţi că suntem ca Primul Împărat. Vă înşelaţi. Noi suntem de o sută de ori mai răi decât el. Ne declarăm vinovaţi că am fi ca Primul Împărat, că am fi dictatori. Dar trebuie să mai adăugăm şi altele la acuzaţiile voastre, acestea nu sunt de ajuns.“ (Mao Zedong) PE NOILE DRUMURI ALE MĂTĂSII pe care China le redeschide pas cu pas spre Vest veghează din umbră imensa Armată pentru Eliberarea Poporului, la fel cum făceau acum 2200 de ani soldaţii Primului Împărat, care par să mărşăluiască încă întrupaţi în cei 7000 de războinici de lut. Lângă Xi’an, Armata de Teracotă îl apără în lumea umbrelor pe Qin Shi Huang (259–210 î.Hr.), împăratul care a unificat pentru prima dată regatele Chinei, cel cu care s-a identificat de atâtea ori Mao în anii Revoluţiei Culturale şi după aceasta. Am văzut prima dată războinicii din lut în 2008 şi am fost mirată nu atât de mulţimea statuetelor păstrate impecabil de două milenii, ci de faptul că războinicii erau mult mai înalţi decât media chinezilor

68

singură pe drumul mătăsii

de azi, fiindcă atunci am aflat că nici unul nu are sub 1.80 m şi că cei mai mulţi chiar trec de 1.90. Arheologii susţin că ar fi copii unu la unu după anticii soldaţi ai Primului Împărat, dar nici ei nu ştiu, se pare, dacă e vorba despre o supraevaluare a eroilor păzitori ai suveranului Qin, dacă a existat o formulă de selecţie a acestora sau dacă ar exista vreo altă explicaţie care ţine de genetică. În plus, nimeni nu a putut să-mi explice de ce nici unul dintre aceşti militari înarmaţi nu este dotat cu scut, un instrument folosit de chinezi din timpuri mult mai vechi. Înainte să le mai fac o vizită soldaţilor de teracotă, m-am pierdut în hutong-ul din centrul Xi’an-ului, în căutarea Marii Moschei. Străduţele răsucite şi pestilenţiale m-au absorbit ca nişte nisipuri mişcătoare. M-am afundat printre tarabe şi şanţuri de zoaie, apoi m-am oprit să văd cum se pregăteşte mâncarea la unul din zecile de localuri incredibil de insalubre, înşirate de-a lungul străduţei înguste. Diferenţa dintre hutong-ul prin care m-am plimbat la Beijing şi cel de aici era dată doar de îmbrăcămintea locuitorilor. Peste tot în jurul meu, femeile purtau pe cap tradiţionalul hijab, baticul legat în jurul gâtului, iar mulţi bărbaţi aveau cămăşi albe, largi şi fesul minuscul al musulmanilor. Tânăra din faţa mea spăla în faţa unei gherete un fel de ceaun uriaş, dar, cum nu avea apă curentă, am văzut cum toarnă câteva picături dintr-un bidon de apă de 10-15 litri pe o cârpă îmbâcsită şi se chinuie să-l şteargă aplecându-se şi pierzându-se în recipientul înnegrit pe dinafară de la foc. Se oprea din când în când, îşi aranja baticul negru, scutura cârpa de rămăşiţe şi o întorcea pe partea cealaltă. Lângă ea, o femeie mai în vârstă toca îndemânatică o bucată de carne flască şi maronie, pe care a aruncat-o în ceaun înainte ca procesul de „curăţare“ să fie dus până la capăt. Butelia pe care urmau să gătească era băgată într-un butoi vechi de tablă, iar deasupra era un fel de plită. Dintr-o găleată adusă din spate au turnat nişte legume peste carne şi le-au pus la prăjit, adăugând mereu din nişte cutii mari de plastic tot felul de ingrediente. A început să iasă un fum gros, împreună cu un miros greu, care s-a amestecat repede cu aromele din jur şi cu duhoarea apei murdare care se scurgea direct pe stradă. Clădirile

china

69

înghesuite unele în altele au fost transformate, toate, în „magazine“ şi „restaurante“, de fapt nişte dughene fără apă curentă care vând mărfuri ieftine. Am văzut peşti „proaspeţi“ expuşi într-un colţ direct pe jos, pe nişte ziare vechi, scoici în găleţi de plastic murdare, dar şi copturi care miroseau bine, făcute pe jăratic de oameni care nu au unde să se spele, dar în jurul cărora se îngrămădesc destui pofticioşi. Tarabele vârâte unele-n altele sunt pline cu fructe, cu plastice, cu ouă, cu bucăţi de carne care zac în soare, cu mâncare gătită pusă-n pungi, să o duci acasă, şi au tot timpul cumpărători. Tigăi uriaşe peste care plutesc nori maronii, oale care fierb deasupra unor butoaie lovite pe toate părţile, femei curăţând cu cârpe de culori indecise cratiţele care urmează să fie puse la foc, oameni bine îmbrăcaţi care vin să se aprovizioneze de aici, nelipsitele reclame înregistrate şi difuzate la megafoanele din faţa fiecărei tejghele şi de pe triciclurile care duc şi aduc marfă, apă şi clienţi te ameţesc. Cumpăr pentru doi yuani un sfert de ananas curăţat şi pus pe un băţ. E aromat, zemos, dulce. Cui îi mai pasă cine şi cum l-a curăţat… Nu poţi să trăieşti aici gândindu-te permanent la igiena pe care ţi-au băgat-o pe gât când erai mic. Totuşi, după ce am văzut cum se fac plăcinţelele lor atât de apetisante, m-am răzgândit şi nu mi-am mai cumpărat. Umblând pe aceste străduţe, am găsit aproape din întâmplare Marea Moschee, cu intrarea strivită de clădirile vecine, dar recent renovată cu o nuanţă albastru-safir care pune în evidenţă inscripţia aurie scrisă în arabă. Gălăgia, mizeria şi zarva din jur s-au topit brusc după ce am trecut de poartă, în grădina gândită în stil tradiţional chinezesc, dar lăsată în paragină. În fundul grădinii, moscheea este deschisă, însă o panglică roşie te împiedică să treci mai departe, iar în jur nu se vede ţipenie de om. M-am plimbat o vreme prin grădină şi, când mă pregăteam să plec, au apărut trei tineri purtând fesul musulman. I-am urmărit cu privirea în vreme ce se învârteau pe-acolo. Doi dintre ei au ridicat panglica şi au intrat să se roage, în vreme ce al treilea a venit spre mine să mă întrebe ce fac singură acolo şi dacă nu cumva m-am rătăcit. Până atunci m-am simţit invizibilă în acest oraş imens, cu zgârie-nori, hutong-uri mirositoare şi ziduri vechi,

70

singură pe drumul mătăsii

în care maşinile, scuterele şi oamenii se mişcau haotic. Marea Moschee era singurul loc neinvadat de civilizaţie, de comerţ şi de turişti. Era într-un fel decupată de corpul metropolei. După ce i-am spus că nu m-am rătăcit şi că mă descurc, Aaquil mi s-a prezentat politicos, mi-a povestit că vine aici de două-trei ori pe săptămână, ca să se înţeleagă mai bine pe sine însuşi. „Şi cum faci asta?“ „Mă aşez comod pe genunchi, într-un colţ, unde ştiu că nu mă vede nimeni, şi îmi urmăresc respiraţia.“ „Te rogi?“ „Într-un fel se poate spune şi aşa, dar mai degrabă sunt îndrăgostit de tradiţii. Familia mea e aici de sute de ani şi e musulmană, şi aşa sunt şi eu.“ Mergând spre vest, dinspre Beijing, acesta este primul oraş important în care apar moscheile, semn al vechii toleranţe religioase din perioada anilor 600, când împăratul Gaozong din dinastia Tang a permis în mod oficial practicarea islamului. Acum sunt peste 50 000 de musulmani în Xi’an şi şapte moschei, incluzând şi această Mare Moschee, construită în 749. Aaquil e foarte curios cum de o femeie vine de atât de departe singură tocmai la moscheea lui şi-mi propune să-mi arate împrejurimile. Sunt suspicioasă, dar spre deosebire de fetele de la Beijing, grăbite şi agitate, tânărul din faţa mea mă privea direct în ochi şi-mi vorbea despre lumea lui, fără să trebuiască să-l descos. L-am întrebat cât mă costă să-mi fie ghid şi s-a simţit jignit. Îmi zâmbea cald şi deschis şi am crezut că sunt în siguranţă cu el. Mi-a spus să-l aştept acolo un sfert de oră, până vine cu scuterul, care e cel mai bun mijloc de transport în Xi’an. Am făcut poze şi m-am gândit de câteva ori că poate ar fi mai bine să plec înainte să se întoarcă, dar în cele din urmă am rămas. Ne-am urcat pe scuter şi am avut parte de o cursă mult mai puţin periculoasă decât prima. Cel dintâi popas a fost la un restaurant aflat pe o stradă mai puţin aglomerată, nu departe de zidul oraşului, într-un loc pe care doar autohtonii îl ştiu bine, fiindcă aici se găsesc cei mai buni noodles. Am întrebat de la început cât costă, să evit surpriza ceaiului din capitala chineză, dar Aaquil mi-a repetat că el este gazda mea şi nici să nu mă gândesc la bani. Mi-a comandat biangbiang noodles, tradiţionali în această zonă, ca nişte tăiţei laţi şi nesfârşit

china

71

de lungi, făcuţi în casă, cu legume pe care nu le cunosc şi cu mult ardei iute. Acum câţiva ani, la câteva sute de kilometri de Xi’an, spre vest, au fost descoperiţi la Lajia cei mai vechi noodles din lume, despre care areheologii zic că ar fi fost făcuţi acum 4000 de ani, îmi spune Aaquil, în vreme ce înfăşor pe cele două beţişoare infiniţii biangbiang, iar el se miră de dexteritatea mea. Nu mai e nici un dubiu acum că noodles au apărut înaintea macaroanelor şi că au ajuns la Roma probabil tot pe Drumul Mătăsii. Am stins iuţeala macaroanelor biangbiang cu nişte ceai oolong, „cea mai bună loţiune antiaging“, mă mai lămureşte ghidul meu, încercând să mă cucerească. La o ceremonie a ceaiului la care am asistat prima dată când am venit în China, tânăra care făcea demonstraţia a înşirat o listă lungă de proprietăţi ale ceaiului oolong, din care se înţelegea că e aproape un panaceu, dacă planta e culeasă şi uscată în anumite condiţii. După acest prânz consistent, am urcat pe vechiul zid al oraşului, pe care în 2008 m-am plimbat cu ricşa, la invitaţia gazdei de atunci. N-am refuzat, ca să nu o jignesc, dar nici în largul meu nu m-am simţit văzând cum bărbatul sfrijit cu gambe puternice şi pantaloni trei sferturi din mătase galbenă se opintea să care două persoane. Eram stânjenită de acest joc, de care ceilalţi se bucurau. Din fericire, de data asta n-am mai văzut nici o ricşă, în schimb puteau fi închiriate biciclete, dacă voiai să te plimbi pe vechiul zid al oraşului, înalt de 15 metri şi lat de 18. De sus, vechiului Chang’an era acoperit de smogul aproape permanent, care îţi intră în toţi porii, îţi irită ochii şi îţi forţează respiraţia. Pe vremuri, era cel mai mare oraş din lume, iar înăuntrul zidurilor lui, construite acum 2100 de ani şi extinse ulterior, în timpul dinastiei Ming, în 1370, trăiau două milioane de oameni. De aici, pe Poarta de Vest intrau caravanele grăbite să nu le prindă noaptea şi să nu rămână în afara oraşului, dar negustorii bogaţi nu zăboveau prea mult în această parte a oraşului. După ce-şi descărcau mărfurile şi le puneau în depozite, plecau spre sud-estul Chang’an-ului, unde găseau cele mai bune hoteluri şi restaurante, dar în special cele mai instruite curtezane, care cântau la cel puţin un instrument, stăpâneau

72

singură pe drumul mătăsii

arta conversaţiei, dar ofereau şi servicii sexuale. Partea de sud a Xi’an-ului este şi astăzi la fel de căutată de oamenii de afaceri, pentru hotelurile cu grădini cochete în care păunii îşi înfoaie cozile, iar lebedele se bălăcesc în micile lacuri amenajate în curţile interioare, dar şi pentru restaurantele umbroase şi răcoroase, aflate la oarecare distanţă de centrul îmbâcsit. Iar curtezanele nu au dispărut de tot, după cum m-a asigurat Aaquil. Am lăsat în urmă bătrânul zid şi am plecat pe scuter să vedem ruinele vechiului oraş din perioada dinastiei Han. „Acum 2200 de ani, Liu Bang, primul împărat Han, cunoscut mai mult ca împăratul Gao, era un tip necultivat, care îi dispreţuia pe erudiţi“, îmi povesteşte Aaquil, ghidul meu ad-hoc. „S-a născut într-o familie de ţărani, dar era extrem de inteligent şi de carismatic, altfel n-ar fi reuşit să răstoarne dinastia Qin“, continuă interlocutorul meu, care nu se poate abţine să nu spună şi celebra anecdotă legată de împăratul Gao, căruia nu-i plăcea să citească şi care iniţial îi desconsidera pe confucianişti, cunoscuţi la acea vreme după pălăriile lor ţuguiate: „Într-una din zile s-a întâlnit cu un confucianist, i-a luat pălăria şi a făcut pipi în ea.“ Ceea ce nu l-a împiedicat mai târziu pe primul împărat Han să pună confucianismul ca piatră de temelie a noului imperiu. A fost convins de unul dintre consilierii lui, Lu Gu, care i-a citit cele douăsprezece volume despre arta bunei guvernări scrise de el pornind de la filozofia confucianistă. Aici, la Chang’an, care înseamnă „pacea eternă“, împăraţii Han au construit cel mai puternic imperiu din Est şi l-au extins vreme de patru sute de ani (206 î.Hr.–220 d.Hr.), mai ales spre vest, deschizând ruta care ulterior se va numi Drumul Mătăsii. În perioada dinastiei Han se foloseau deja morile de apă pentru măcinarea cerealelor, scripeţii, hârtia de împachetat, cuptoarele pentru modelarea fierului, iar spre finele dominaţiei acestei dinastii, în 105 d.Hr., Cai Lun a inventat hârtia de scris. Toate aceste invenţii au plecat spre Vest odată cu mătasea chinezească, iar dezvoltarea noilor tehnologii a fost susţinută şi finanţată de curtea imperială, care la rândul ei a beneficiat de o creştere economică substanţială datorată în special aşezării geografice a

Xi’an, templul Da Chien, aflat la aproximativ 4 km depărtare de centrul oraşului, a fost construit spre sfârşitul sec. al VI-lea d.Hr.

Xi’an. Călugărul care înconjoară de 108 ori statuia lui Buddha: 108 ispite de care vrea să scape pentru a se elibera.

Xi’an. Multe firme sunt scrise şi în engleză, şi în chineză (aici, Burger King). În alte zone, precum Regiunea Autonomă Uigură Xinjiang, englezei şi chinezei li se adaugă araba şi rusa.

Xi’an. Caligraful.

china

75

oraşului, între Fluviul Galben şi Fluviul Wei, la intersecţia tuturor drumurilor posibile. Aaquil a terminat facultatea de ştiinţe economice şi a început dreptul, pentru că nu vrea să se ocupe doar de mica afacere a familiei, care are un magazin de bumbacuri undeva între periferie şi centru. El crede că şi acum e un moment bun pentru China să se extindă atât pe mare, spre est, cât şi pe pământ, spre vest. Iar actualul guvern, la fel ca cel al împăraţilor Han, subvenţionează cercetarea şi diplomaţia economică, pentru ca ţara să-şi extindă influenţa. Nu vrea să vorbească deloc despre problemele pe care le au musulmanii din China, mai ales cei care locuiesc în Regiunea Uigură. Poate se teme, China este o ţară comunistă, în ciuda sistemului economic liberal. În România comunistă, de pildă, pe care am prins-o în primii mei 20 de ani, era greu de crezut că un străin poate umbla de capul lui, dar China e imensă şi e una dintre cele mai vizitate ţări din lume. În 2011 au intrat în ţară 27 de milioane de străini, din care peste 12 milioane au fost turişti, potrivit Administraţiei Naţionale de Turism, iar restul, muncitori, persoane care vin aici cu afaceri sau la conferinţe57. E adevărat că cei mai mulţi vin în grupuri organizate şi deci mult mai uşor de supravegheat, dar, chiar şi aşa, Beijingul ar trebui să cheltuiască sume imense pentru a urmări scopurile fiecărei persoane care călătoreşte pe cont propriu, cum s-ar spune. În vreme ce vorbeam şi mergeam agale pe lângă scuter, în căutarea oraşului de demult, treceam pe lângă gospodării rudimentare, în care oamenii, la fel ca acum 2000 de ani, trăiesc de azi pe mâine, din ceea ce au în curte şi răspund fără ezitare oricăror cereri venite de la liderii partidului, exact ca pe vremea împăratului Qin, a cărui Armată de Teracotă încă păzeşte vechiul oraş, cu soldaţii ei de ceramică. QIN REUŞEŞTE, ÎN 221 Î.HR., prima unificare a Chinei, şi unii spun că denumirea ţării provine de la numele lui. Era un vizionar, dar reformele sale de întărire a statului, bazate pe o putere centrală absolută, pe un cod penal dur şi pe eliminarea aristocraţiei, degenerează în cele din urmă într-un despotism care-l

76

singură pe drumul mătăsii

face indezirabil. Împăratul, unul dintre fondatorii Chinei, vrea să-i ţină sub control pe intelectualii critici, arde cărţile clasice ale vechii birocraţii, îi hărţuieşte şi-i condamnă la moarte pe confucianişti, impune impozite imposibile populaţiei, pentru a-şi putea susţine campaniile militare şi pentru construcţiile grandioase menite să-i marcheze trecerea în istorie. Reîncepe, pentru protejarea imperiului său, înălţarea Marelui Zid, care va ajunge la peste 7000 de kilometri lungime, şi îşi construieşte cel mai mare mormânt din lume, în care propria armată, cu toate utilităţile sale, este reprodusă din argilă. Ideile lui Qin de apărare a ţării, dar şi de omagiere postumă a persoanei sale, sunt impuse prin legi dure, care permit folosirea excesivă a forţei. Dar Aaquil nu vede nici o asemănare cu istoria recentă a Chinei, deşi îl citează pe Xun Zi, un filozof confucianist admirator al eficienţei guvernării Qin, care credea că puterea militară a dinastiei Qin nu ar putea face faţă unui suveran care ar conduce cu omenie şi care ar fi susţinut de poporul său: „Ar fi ca şi cum ai încerca să fărâmi o stâncă bombardând-o cu ouă sau să amesteci apa clocotită cu degetul.“ Cât de iubiţi de popor au fost însă liderii Chinei comuniste şi mai ales cât de omenoşi au fost ei nu e o întrebare dificilă pentru ghidul meu: „Sunt încă iubiţi, chiar dacă nu au fost mereu omenoşi.“

Xi’an–Lanzhou. De ce e periculos să călătoreşti spre vestul Chinei sau despre supremaţia rasei galbene GARA DIN XI’AN era înconjurată de jandarmi în uniforme negre când am ajuns acolo, dimineaţa, pe la nouă, cu o oră şi ceva înainte de plecarea trenului meu spre Lanzhou, următorul popas tradiţional pe Drumul Mătăsii. N-am putut trece de primul cerc de militari fără să le explic unde merg. Mi-au pipăit rucsacul din spate, s-au uitat la

china

77

paşaport şi m-au lăsat să merg mai departe. Numărul mare de soldaţi înarmaţi până-n dinţi avea legătură cu atentatul cu bombă care avusese loc cu o seară înainte, de 1 Mai, la Ürümqi, capitala Regiunii Autonome Uigure (Xinjiang), când preşedintele chinez Xi Jinping se afla într-o vizită acolo şi dădea asigurări că localităţile din zonă sunt sigure pentru chinezii Han, grupul etnic majoritar din China. Ürümqi se află la 2500 de kilometri de Xi’an, dar aici e unul dintre cele mai mari noduri feroviare din ţară, iar autorităţile se tem de noi lovituri din partea separatiştilor uiguri, după ce au făcut arestări masive în rândurile militanţilor din Xinjiang. Guvernul de la Beijing îi numeşte „terorişti“ pe luptătorii uiguri, care au trecut la acţiuni violente, după ce au încercat pe cale paşnică să obţină drepturi egale cu cele ale chinezilor Han.

Regiunea Autonomă Uigură (Xinjiang)

78

singură pe drumul mătăsii Uigurii au fost numiţi de vechii călători ruşi sart, cuvânt folosit de aceştia pentru populaţiile sedentare din Asia Centrală care vorbesc o limbă turcică. Călătorii vestici i-au numit însă turci, fiindcă le-au recunoscut limba. Chinezii în schimb le-au spus ch’ant’ou, ceea ce înseamnă purtători de turbane, dar acest termen este considerat jignitor în zilele noastre, aşa că acum sunt numiţi weiwuerh. Secole la rând însă, nu a existat nici o denumire „naţională“ penru ei, iar uigurii se identificau ca locuitori ai oazelor şi se trag de pildă din Kashgar sau Turfan.58

Ţinutul uigurilor nu a fost dintotdeauna supus Chinei, abia în secolul al XVIII-lea a fost cucerit definitiv, rămânând însă un spaţiu musulman în care oamenii şi-au dorit mereu mai mult decât o formă de autonomie. Revoltele uigurilor împotriva chinezilor au fost permanente în ultimii două sute de ani, în perioada imperială, dar şi după instalarea comuniştilor. Între 1933 şi 1944, uigurii au reuşit de două ori să-şi declare independenţa sub numele de Republica Turkestanului de Est, cu susţinerea masivă a Uniunii Sovietice. În cele din urmă însă, acest teritoriu, care avea o tradiţie a administraţiei sinice, a fost readus în interiorul Republicii Comuniste Chineze. Tendinţa uigurilor spre independenţă s-a manifestat prin sute de revolte, care au devenit mai cunoscute în Occident abia la începutul secolului XXI, în special după manifestările acestora din iulie 2009, când au avut loc arestări în masă, iar moscheile au fost închise pentru o vreme. De atunci, mişcările pentru drepturile omului şi atacurile violente ale uigurilor s-au îndesit, iar forţele militare chineze au răspuns tot mai brutal şi, sub pretextul „luptei împotriva terorismului“, din ce în ce mai mulţi activişti uiguri au ajuns după gratii, în vreme ce măsurile de precauţie au devenit cvasipermanente şi exagerate. AŞA CĂ ATUNCI CÂND AM AJUNS în faţa clădirii gării din Xi’an, la începutul lui mai 2014, sute de oameni stăteau la cozi ordonate, în spatele unor grilaje de metal. Nu ştiam la care coadă să mă aşez, am întrebat în stânga şi-n dreapta, dar nimeni nu înţelegea ce vreau.

china

79

Mi-am scos biletul şi l-am arătat unui poliţist care s-a uitat la mine ca la cineva venit de pe altă planetă, m-a măsurat de sus până jos şi mi-a arătat cu degetul direcţia spre coada la care trebuie să mă aşez. Am intrat în panică, fiindcă mi se părea că nu am destul timp. În China biletele de tren trebuie cumpărate oricum cu cel puţin două săptămâni înainte de călătorie, fiindcă trenurile sunt foarte aglomerate. Le-am comandat prin intermediul unei agenţii locale, iar pe cartonaşul rozaliu sunt scrise localităţile de plecare şi de destinaţie cu litere latine, la fel şi ora de plecare, un semn al globalizării, cu toate că, din cauza distanţelor foarte mari, cei mai mulţi turişti folosesc avionul pentru a merge dintr-o parte în alta. Stăteam deci la coada imensă fără să ştiu de ce. Observ la un moment dat că oamenii au în mână tichetul de călătorie şi buletinul. Era un prim control al actelor, şi când ajung la gheretă dau şi eu paşaportul. Poliţistul se uită la poza din act, vede că seamănă cu mine şi apoi încearcă să verifice dacă viza e în ordine. Răsfoieşte neglijent paginile, făcându-mi în acelaşi timp semn să stau deoparte. Deja aveam mai puţin de jumătate de oră până la plecarea trenului şi în spatele meu lumea era nemulţumită, vociferând în surdină. De la ghişeu, poliţistul ursuz îmi arată viza veche de şase ani, care era expirată. Paşaportul meu mai avea doar două pagini libere, în rest era plin de ştampile şi vize. Grăbită şi stresată, nici eu nu găsesc imediat viza cea bună. În sfârşit, i-o arăt şi sunt lăsată să trec mai departe. Urmează altă coadă, pentru verificarea bagajelor, dar aici totul merge repede. Îmi dau jos cu greu rucsacul din spate, ca să-l pun pe banda cu infraroşii, încercând să protejez în acelaşi timp bagajul în care-mi ţin computerul şi aparatul de fotografiat. Trec de filtru în viteză şi ajung într-o sală gigantică de aşteptare. Mai aveam un sfert de oră. Încercam să mă orientez, dar panourile de afişaj erau toate în chineză. Îmi spuneam că trebuie să ajung cât mai repede la peronul de unde pleacă trenul meu spre Lanzhou, aşa că-i arăt precipitată biletul unei funcţionare, care mă conduce binevoitoare la un şir de bănci pline ochi, mimând că trebuie să stau acolo. „Dar pleacă trenul“, îi spun, arătându-i ceasul. Îmi întoarce spatele, aşa că arăt biletul altcuiva din jur, care de asemenea îmi comunică prin limbajul

80

singură pe drumul mătăsii

semnelor să-mi dau jos bagajele şi să aştept. Fac ce mi se spune, dar stau ca pe ace. La un moment dat, ca la o comandă, toţi se ridică şi se înghesuie cu geamantane, sacoşe şi saci spre o uşă. Acolo începe un alt control, din nou biletul şi paşaportul. Mă las împinsă de mulţime şi după ce trec de control merg cu gloata. Mă opresc totuşi un moment şi întreb pe cineva dacă e bună direcţia, arătându-i biletul. Îmi răspunde în engleză, e îmbrăcat ca un navetist, cu haine lejere, uşor ponosite, şi duce o valiză pe roţi. Vrea să mă ajute cu rucsacul cel mare, în vreme ce trecem printr-un tunel pe sub linii. Mai sunt doar trei minute până la plecarea trenului şi toţi se grăbesc. Când ajungem, în fine, pe peron, domnul binevoitor îmi subliniază cu degetul pe bilet care e vagonul şi care locul, sunt cifre arabe, dar dacă nu ştii ce înseamnă tot degeaba. Trenul are doar vagoane cu paturi, fiindcă parcurge un traseu de peste 3000 de kilometri, între Beijing şi Ürümqi. Omul mă duce până la vagonul meu, ca să fie sigur că nimeresc, apoi fuge să-şi caute locul. La urcare, un nou control, paşaportul şi biletul. În compartiment sunt patru paturi şi imediat după ce mă aşez intră o altă fată cu rucsac. Tamami, se prezintă ea imediat, parcă fericită să dea cu ochii de un străin. Vine din Tokio şi merge să vadă deşertul la Dunhuang, o oază aflată pe traseul sudic al Drumului Mătăsii, devenită în zilele noastre un loc foarte căutat de turişti. Îi povestesc că Dunhuang era unul dintre principalele locuri de popas pentru negustorii, călugării şi călătorii care mergeau spre Tibet, spre India sau spre Asia Centrală, iar după 1900 a devenit destinaţia predilectă pentru arheologii europeni în căutare de vestigii. Cel mai cunoscut, Aurel Stein, născut la Budapesta, dar stabilit la Londra, a reuşit să-l convingă pe călugărul daoist care păzea celebra Peşteră 17 să-i vândă pentru 500 de rupii 20 000 de manuscrise şi picturi pe mătase, între care se spune că şi cea mai veche carte tipărită, pe care le-a încărcat pe cămile şi le-a dus mai departe pe drumul de întoarcere spre Europa. „Cât înseamnă 500 de rupii?“ mă întreabă surprinsă Tamami. Nu ştiu să-i spun, dar pe la începutul secolului XX, când şi-a iniţiat Stein cercetările în această zonă, o rupie putea fi în jur de un dolar. Povestea Peşterii 17, pe care eu n-am văzut-o, fiindcă drumul meu nu era prin Dunhuang, începe în jurul anului 1000 d.Hr., când

china

81

o încăpere din această grotă a fost zidită, iar pe peretele ei a fost pictat un alai de Bodhisattvaşi (fiinţe iluminate care în tradiţia budistă sunt scutite de reîncarnare). Era perioada în care mai multe dintre zonele vestice ale Chinei s-au convertit la islam şi poate că mulţi călugări budişti au început să ascundă textele sacre şi celelalte documente pe care le aveau de frica năvălirilor musulmane. Aşa au fost zidite probabil manuscrisele din Peştera 17, păzită de călugărul Wang Yuanlu din iunie 1900, când nişte muncitori care îndepărtau o dună de nisip au găsit o uşă care ducea spre grota plină de suluri de mătase şi de pergamente. Wang a încercat să le arate oficialilor chinezi câteva documente, cu gândul că va primi nişte donaţii, în schimb a primit ordin să sigileze peştera, ceea ce a şi făcut până la apariţia lui Stein, care a povestit cum arăta această bibliotecă prima dată când a văzut-o: Îngrămădite, fără nici o ordine, o masă amorfă de manuscrise aşezate unele peste altele, care atingeau mai mult de trei metri înălţime şi un volum de 150 de metri cubi, au apărut brusc în lumina slabă a lămpii preotului. În spaţiul lăsat liber în această încăpere nu aveau loc mai mult de două persoane.59

Tamami îmi spune că pentru orice budist, chiar nepracticant, cum e ea, „e important să-i vadă pe cei doi Buddha uriaşi din Dunhuang“, unul de 24 de metri înălţime, iar celălalt, de 36. Acolo a fost tunsă şi rasă pe cap Miaofu, la ceremonia de intrare în ordinul daoist, la o sută de ani după ce Dunhuang, care aparţinuse Imperiului Tibetan până în 781 d.Hr., a fost cucerit de chinezi. Garnizoana chineză era încă puternică atunci când Miaofu, care provenea dintr-o familie mixtă, mama tibetană şi tatăl chinez, a decis, la nici 12 ani, să devină călugăriţă budistă. Mulţi călugări nu erau de acord la vremea aceea cu primirea femeilor în mănăstiri, iar alţii considerau că ele trebuiau să parcurgă un drum mult mai lung decât bărbaţii pentru a intra definitiv în ordinul daoist. La sfârşitul anilor 800 d.Hr. în Dunhuang erau cinci mănăstiri pentru femei, cea mai mare găzduind aproape 200 de călugăriţe. Miaofu a ajuns la 40 de ani stareţa acestei mănăstiri, pe care a administrat-o cu multă dibăcie, după cum rezultă din „Povestea

82

singură pe drumul mătăsii

călugăriţei Miaofu, 880–961“ relatată de Susan Whitefield60. Sub conducerea ei mănăstirea şi-a extins terenurile agricole, a construit două mori şi a cumpărat o presă pentru făcut ulei. Călugării nu aveau voie să se implice în treburi „impure“, care ţineau de afaceri, bani, bijuterii sau ferme, dar Miaofu a reuşit să se strecoare printre reguli şi să-şi construiască propria casă în interiorul mănăstirii, unde avea inclusiv o colecţie de robe de mătase, ceea ce era împotriva legilor monastice, fiindcă firele de mătase iau naştere pe seama morţii viermilor care le produc. Nici astăzi preoţii budişti conservatori nu poartă mătase şi sunt total vegetarieni, respectând preceptul că nu trebuie să-i faci rău nici unei fiinţe. Japoneza care călătorea la Dunhuang voia să meargă să asculte muzica Dunelor Cântătoare de la marginea deşertului Kumtag. Mi-a arătat aceste dune într-un ghid de călătorie, în vreme ce stăteam la vagonul restaurant şi aşteptam să ne aducă meniul. Totul era scris doar în chineză, dar Tamami mi-a spus că se descurcă, fiindcă unele semne şi cuvinte sunt foarte asemănătoare cu cele japoneze. Am comandat un fel de papară cu multe roşii şi cu tofu, iar ea, nişte ciuperci tăiate în feliuţe foarte subţiri şi fripte, amestecate cu bucăţele mici de carne, iar alături obişnuitele boluri de orez plus o bere autohtonă, deloc amară, pe care am împărţit-o. Ea nu văzuse hutong-urile sărace din Beijing şi Xi’an, unde mâncarea se gătea în condiţii mizerabile, aşa că era complet detaşată şi mânca pofticioasă din ambele feluri pe care le comandase. Eu dădeam la o parte oul şi alegeam doar tofu şi roşiile, fiindcă peste tot pe uliţele pe care le-am bătut, mai ales în Xi’an, am văzut munţi întregi de ouă care zăceau în soare. Ne-am întors în compartiment şi m-a invitat să bem ceai, şi-a scos o cană mică de tablă şi nişte pliculeţe de ceai verde. Am dat şi eu la iveală cana mea de inox şi am mers la capătul vagonului, unde se afla un recipient mare cu apă fierbinte. Mi-a oferit din ţigările ei japoneze mentolate şi am rămas să fumăm acolo, proptindu-ne cănile pe rucsacurile cu acte şi aparate, pe care le purtam amândouă agăţate în faţă. M-a învăţat să întreb în chineză ce staţie urmează şi apoi mi-a predat o adevărată lecţie despre numere. Îi place chineza şi-ar vrea s-o

china

83

aprofundeze, dar la Tokio nu prea are timp, pentru că lucrează la o firmă de IT, unde programul e lung, şi ajunge acasă seara târziu destul de obosită. Ar fi vrut să ia trenul de la Dunhuang spre Ürümqi, de unde are bilet de avion spre casă, dar acum, după ce a citit ştirile cu atentatul, se teme şi se gândeşte să închirieze o maşină, chiar dacă e mult mai scump. Încerc s-o conving că e puţin probabil ca un nou atentat să aibă loc atât de curând, fiindcă poliţia e în alertă după ce optzeci de oameni au fost răniţi şi alţi trei au murit în urma exploziei din Gara de Sud de la Ürümqi, dar nu reuşesc s-o fac să-şi schimbe planul. Atacatorii au ales în mod simbolic Gara de Sud, fiindcă este poarta de intrare în oraş a chinezilor Han, care vin să se stabilească aici în condiţii preferenţiale oferite de guvernul de la Beijing. Preşedintele Xi spusese chiar înainte de atentat că este esenţială „înţelegerea profundă a separatismului din Xinjiang“. Dar această înţelegere despre care vorbeşte liderul chinez s-a tradus până acum în strategia Beijingului de asimilare a uigurilor şi de schimbare a echilibrului etnic din cea mai vestică regiune a Chinei, prin încurajarea chinezilor Han, care constituie majoritatea populaţiei, să vină în Xinjiang. Unul din zece chinezi declară că aparţine acestei populaţii, Han, ceea ce arată că în peisajul general al Chinei mulţi minoritari se tem să-şi asume apartenenţa sau că mulţi au fost convinşi de superioritatea populaţiei majoritare, care a fondat acum două mii de ani China de astăzi. În partea centrală şi de est a acestei ţări mari cât un continent, lucrurile sunt mai simple, fiindcă după o perioadă atât de lungă de războaie şi asimilări etnice uniformizarea a putut să aibă loc, în cele din urmă. Martin Jacques, autorul cărţii Când China va conduce lumea, crede că Imperiul Galben a rămas unit după 2000 de ani de la unificarea realizată de dinastia Qin, în 221 î.Hr., tocmai datorită majorităţii Han, în vreme ce toate celelalte imperii s-au năruit rând pe rând.61 Identitatea Han a fost liantul care a dat unitatea geografică şi demografică acestei ţări uriaşe. Jacques face însă diferenţa între partea estică a Chinei, unde se află 90% din populaţie, şi jumătatea ei de vest, în care trăiesc doar 6% din totalul chinezilor. Partea de est

84

singură pe drumul mătăsii

reprezintă China cu cei peste 2000 de ani de istorie, în vreme ce partea ei vestică a fost încorporată abia în ultimii trei sute de ani. Superioritatea chinezilor Han în faţa uigurilor şi tibetanilor vine din istorie, la fel ca dificultatea centrului de a-i accepta de pe picior de egalitate pe ceilalţi. Ceea ce dădea puterea şi unitatea Chinei s-ar putea însă transforma în slăbiciunea ei, fiindcă minorităţile oprimate atâta timp de liderii imperiului şi apoi de cei comunişti dau tot mai multe semne de nesupunere. Beijingul caută soluţii, dar se teme că orice cale care ar duce la dezvoltarea regiunilor autonome din vestul ţării şi-ar putea arăta mai târziu şi cealaltă faţă a monedei: destrămarea statului, o frică permanentă a conducătorilor chinezi din ultimele secole.

Lanzhou. Nod important pe Noul Drum al Mătăsii şi de ce este galben Fluviul Galben „De câte ori mă gândesc la copilărie, parcă îmi simt capul plin de o ceaţă galbenă: ţiglele de pe acoperişurile clădirilor – galbene, lectica împărătească – galbenă, perna de pe tron – galbenă, căptuşeala hainelor şi pălăriilor – galbenă, cingătoarea – galbenă, vasele şi tacâmurile pe care le foloseam – galbene… totul era galben. Această culoare, aşa-zisul galben imperial strălucitor, folosit în exclusivitate de Curtea Imperială, m-a făcut să simt, încă din copilărie, că sunt unic în lumea asta, creaţie cerească, deosebită de restul lumii.“ (Aisin-Gioro Pu Yi, Ultimul împărat) ERA ÎNTUNERIC CÂND AM AJUNS ÎN LANZHOU, iar din tren au

coborât doar câteva persoane. Aveam scrisă pe o bucată de hârtie adresa hotelului în limba chineză, dar în faţa gării nu se zăreau nici o staţie de autobuz şi nici un taxi. Am mers de-a lungul bulevardului şi, imediat, am văzut mai multe maşini parcate, care, după câte îmi dădeam seama, făceau taximetrie la negru. M-am apropiat cu hârtia

china

85

în mână de un şofer care deja negocia cu un cuplu tânăr, i-am întins hârtia cu adresa şi mi-a arătat suma pe degete. La rândul meu i-am arătat jumătate din cât ceruse. Era noapte, îşi dădea seama că e în avantaj şi nu a cedat. M-am îndreptat spre altă maşină, dar tariful era acelaşi şi n-am reuşit să-l scad. Afară aerul era clocit şi respiram aproape la fel de greu ca în Xi’an. Am luat în cele din urmă una din aceste maşini, ştiind că sunt fraierită. Hotelul nici măcar nu era foarte departe, dar pe întuneric mi-ar fi fost greu să-l găsesc singură. Speram să mă pot odihni mai bine decât în fosta capitală antică. Credeam că fusul orar e de vină şi-mi imaginam că de-acum sunt complet aclimatizată. Nu era chiar aşa. Am experimentat, pentru prima dată în viaţa mea, insomnia. Eram obosită din cale-afară, nu puteam să adorm înainte de trei-patru dimineaţa. Citeam pe tabletă articole şi cărţi, apoi îmi puneam muzică de relaxare, care însă nu avea nici un efect. Mai bine de o lună de zile m-am luptat să dorm, probabil până când am recunoscut în sinea mea că mi-era frică de necunoscutul acestei călătorii. Îmi spuneam mereu că nu există motive să mă tem, fiindcă am pregătit totul în cele mai mici amănunte... Totuşi, dincolo de bravura mea exterioară, fricile ascunse mi-au măcinat nopţile, m-au descompus şi m-au făcut să trăiesc în altă dimensiune. Îmi puneam telefonul să sune dimineaţa la opt, ca să am timp să văd şi eventual să cunosc lumea prin care trec, dar în timpul zilei aveam adesea senzaţia că plutesc, că tot ce mi se-ntâmplă nu e real. În prima zi la Lanzhou m-am întâlnit cu Summer Magic, reprezentanta agenţiei de turism de la care trebuia să iau restul biletelor de tren de care aveam nevoie mai departe. Am întrebat-o despre atentatul din gara de la Ürümqi şi mi-a spus că nu e „nimic serios“ şi că „aceste lucruri au loc dintotdeauna, doar că până acum nu ştia lumea despre ele“. În timp ce vorbim îi sună telefonul şi văd pe ecran un copil mic dezbrăcat care dormitează pe pieptul unui bărbat. Pe malul Fluviului Galben (Huang He), în Lanzhou, „uigurii şi chinezii trăiesc în cea mai bună înţelegere“, chiar dacă „unii sunt ceva mai săraci decât ceilalţi“, mai adaugă ea. O întreb dacă Lanzhou mai este încă „oraşul

86

singură pe drumul mătăsii

de aur“. Îmi răspunde că „oraşul de aur nu se referă la faptul că Lanzhou străluceşte de frumuseţe sau că ar fi plin de bogăţie, ci sugerează că nu poate fi distrus, deci trebuie să lupte permanent pentru supravieţuire. La fel ca aurul, nu poate fi fărâmiţat“. „Nouă nu ne place numele lui“, spune mai departe Summer Magic, fiindcă „spre deosebire de oraşele mari din jur, care au, toate, în denumirile lor mai vechi sau mai noi cuvântul pace, Lanzhou este doar oraşul de aur, care nu prea reuşea odinioară să-şi negocieze pacea cu diplomaţie, preferând să şi-o menţină prin forţă“. Între timp, lucrurile s-au schimbat, admite Summer Magic, văzând în noile planuri, care pun Lanzhou în evidenţă pe noul Drum al Mătăsii, oportunităţi mari pentru acest oraş. STRATEGIA CHINEI ÎN ACEST SENS este într-adevăr să creeze

de-a lungul acestui traseu zone speciale de dezvoltare care să fie bine conectate cu cele mai importante centre economice din ţară şi din statele din Asia Centrală. Capitala regiunii Gansu, Lanzhou, beneficiază deja de o Zonă Economică Specială căreia i s-au acordat condiţii şi privilegii pentru a-şi grăbi dezvoltarea. În China există şase astfel de zone, din care patru se află pe coastă.* Lanzhou este prima zonă de acest fel din nord-vestul ţării şi în acelaşi timp prima aflată pe istoricul Drum al Mătăsii, fiind considerată un punct de plecare în cooperarea cu Occidentul. În acelaşi timp, în apropiere de Lanzhou au fost detaşate în ultima vreme forţe armate importante, despre care se crede că ar fi de trei ori mai mari decât întreaga armată a Kazahstanului.62 Garnizoanele chinezeşti au fost întotdeauna bine reprezentate în vestul Chinei, fiind necesare atât pentru consolidarea noilor cuceriri, cât mai cu seamă pentru extinderea influenţei. * Prima Zonă Economică Specială a fost stabilită în 1992 în Shanghai Pudong. În 2014 cele şase zone speciale erau: Shanghai Pudong (1992), Tianjin Binhai (1994), Chongqing Liangjiang (2010), Zhejiang Zhoushan (2011), Gansu Lanzhou (2012) şi Guangzhou Nansha (2012).

china

87

Beijingul combină în mod tradiţional expansiunea militară cu cea economică şi mizează pe construirea noilor magistrale de transport şi energie. Lanzhou este locul în care se bifurcă cele două rute ale Drumului Mătăsii, cea sudică, aleasă de amica mea japoneză, şi cea nordică, pe care am ales-o eu, datorită importanţei economice şi strategice pe care o are în această perioadă. Prin Lanzhou trece de altfel şi linia ferată care pleacă din Lianyungang, port la Pacific, care ajunge în Ürümqi şi de-acolo spre Drujba, localitate de legătură între Kazahstan şi China, urmând linia transasiatică spre Moscova, Kiev până la Ciop, pe malul Tisei, la graniţa Ucrainei cu Ungaria. Odată cu înţelegerile dintre oficialii chinezi şi cei kazahi, timpul petrecut de trenuri la graniţă s-a redus tot mai mult, iar costul de transport al unui container de la Beijing spre Europa Centrală va fi mult mai scăzut folosind noile rute ale Drumului Mătăsii decât pe cele maritime. Lanzhou a fost un centru nodal pe vechiul Drum al Mătăsii, unde caravanele care veneau dinspre vest se opreau pe malul Fluviului Galben, se odihneau şi-şi împrospătau proviziile cu peşte afumat. O treime din cele 150 de specii de peşti care trăiau în Fluviul Galben au dispărut între timp, din cauza poluării. Pe malul drept al râului am văzut un pescar care stătea în apă până la brâu şi-şi arunca plasa, la fel cum o făceau înaintaşii săi cu sute de ani înainte. Avea pantaloni cauciucaţi, iar mâinile mari îi erau roşii din cauza apei reci. Scotea plasa repede din apă cu doi-trei peşti, pe care-i vindea pe loc curioşilor opriţi din plimbarea de după-amiază să asiste la exerciţiul lui de îndemânare. Pe urmă o arunca din nou, concentrat, ca şi cum făcea o operaţiune de mare precizie, şi o scotea cu alţi câţiva peştişori care se zvârcoleau printre ochiurile roşii ale plasei, înainte să fie transferaţi în pungi de plastic refolosite. Puţin mai departe, în jurul unei mese, şase femei şi bărbaţi se încălzeau la soare, pe şezlonguri aduse de-acasă, jucând cărţi şi având în faţă pahare imense pline cu ceai, în care pluteau flori galbene şi roz. Un bărbat s-a ridicat de la masă şi a venit lângă pescar să cumpere următoarea

88

singură pe drumul mătăsii

recoltă. Peştii proaspeţi pe care-i cumpără cu încredere oamenii sunt plini de substanţe chimice otrăvitoare. Înainte să ajung în Lanzhou, locuitorii oraşului au fost atenţionaţi să nu mai bea apă de la robinet, după ce s-a descoperit că apa considerată potabilă conţinea o doză mare de substanţă care provoacă, între altele, cancerul. Guvernul provinciei Gansu, cu capitala aici, la Lanzhou, a recunoscut că benzenul din reţeaua de apă are o concentraţie de 20 de ori mai mare decât limita naţională admisă, care este de 10 micrograme pe litru. Industria petrochimică din Lanzhou pare să fie principala responsabilă de această poluare periculoasă a apei de băut, dar autorităţile susţin că Fluviul Galben nu este afectat. Fluviul Galben este considerat „Fluviul-Mamă al Chinei“, pentru că aici a luat naştere civilizaţia chineză sub Huang Di, Împăratul Galben. Legenda spune că s-a născut în 2704 î.Hr. şi a întemeiat statul în câmpia Fluviului Galben. „Noi, chinezii, suntem cu toţii înrudiţi cu Împăratul Galben“, îmi spusese mai devreme Summer Magic povestea despre superioritatea rasei galbene, care se trage direct din spiţă imperială. Fluviul-Mamă e tulbure, are culoarea lutului şi a devenit o apă otrăvită de deşeurile industriale care ajung în albia lui. Această culoare de lut este însă culoarea locului şi este dată de aşa-numitul loess, care acoperă peisajele în straturi de diverse grosimi. Între oraşele mari, casele şi zidurile din jurul lor au exact culoarea Fluviului Galben. Inventatorul sintagmei „Drumul Mătăsii“, geograful german Ferdinand von Richthofen, povestea, la întoarcerea sa din China, acum mai bine de o sută de ani, că în această ţară „totul este galben“, chiar şi aerul, rareori lipsit de o „ceaţă gălbuie“. Loessul este dus de vânt şi de apă dintr-o parte în alta, dar acolo unde se aşază ajută la fertilitate. Apele Fluviului Galben, care spală permanent acest pământ uşor, poartă atât de mult mâl, încât ar putea forma un zid înalt şi gros de câte un metru care să înconjoare Pământul de 27 de ori.

Lanzhou, primul pod peste Fluviul Galben (Huang He). Lanzhou a fost un centru nodal pe vechiul Drum al Mătăsii, unde caravanele care veneau dinspre vest se opreau pe malul Fluviului Galben, se odihneau şi-şi împrospătau proviziile cu peşte afumat.

Lanzhou. Sculptură dedicată Fluviului Galben, Fluviul-Mamă al Chinei, care-şi hrăneşte poporul. Fluviul-Mamă e tulbure, are culoarea lutului şi a devenit o apă otrăvită de deşeurile industriale care ajung în albia lui.

În Lanzhou, pe malul Fluviului Galben, nu sunt ceainării şi cu atât mai puţin cafenele, dar oamenii îşi aduc mese şi scaune pliante, termosuri cu ceai şi bolurile aferente în care-şi prepară ceaiul în vreme ce privesc apusul, joacă Xiangqi, şahul chinezesc, sau pur şi simplu stau împreună şi vorbesc.

Am văzut aici tradiţionalul ceai din crizanteme şi frumuseţea acestor flori uscate care se deschid şi parcă înfloresc din nou în apa fierbinte turnată peste ele în cănile mari, transparente.

china

91

Wuwei. Caii zburători şi viţa-de-vie au venit pe Drumul Mătăsii ÎNAINTE SĂ PLEC DIN LANZHOU, la hotel mi-au spus că Marco Polo ar fi stat un an în oraş spre sfârşitul secolului al XIII-lea, de dragul tăiţeilor care se fac aici, iar eu nu vreau să rămân nici măcar trei zile. Tăiţeii locali sunt într-adevăr foarte gustoşi şi se mănâncă la orice oră. La micul dejun, de pildă, erau expuse şapte feluri de noodles, cele mai multe vegetariene. Am plecat dimineaţa şi am călătorit spre Wuwei într-un compartiment în care mai era o familie mare: mama, tata, bunica, bunicul şi doi copii, ambii având în jur de 3 ani, unul al celor doi şi un altul de care se ocupau doar bunicii. Mama face poze cu mine şi cu fiica ei, chiar înainte ca aceasta să vomite toate prostiile cu care o îndopaseră până atunci. Crenvurşti care se vând la bucată, gratinaţi cu diverse sosuri, pe care chinezii îi mânâncă goi, ca pe grisine; ouă fierte care de asemenea se vând peste tot la bucată; supă cumpărată din supermarket în recipiente de carton; roşii cherry, care aici se află în zona fructelor şi se şi consumă ca atare, la desert, la fel şi castraveţii de mici dimensiuni. Copiii se zbenguie peste tot, poartă pantaloni largi, croiţi cu o gaură mare între picioare, iar pe dedesubt nu au nimic, pentru a simplifica lucrurile atunci când au nevoie la toaletă. Pe măsură ce se apropie de Wuwei, trenul traversează tot mai multe orezării, plantaţii de soia, de ceai, de cereale şi de viţă-de-vie. Casele cultivatorilor sunt mici, construite parcă din acelaşi pământ galben, care face solul mai roditor. În China, Wuwei este considerat locul de naştere al vinului, iar viţa-de-vie a ajuns aici pe Drumul Mătăsii cu mult timp în urmă. 80% din vinul care se produce în China provine din regiunea Gansu, unde se află şi Wuwei, dar pământul cel mai bun pentru viţa-de-vie este în jurul acestui oraş, care are 125 de zile însorite pe an, mai mult decât dublu faţă de Bordeaux. Wuwei şi Bordeaux se află la aceeaşi latitudine, doar că aici temperatura este cu cincisprezece grade mai ridicată decât în faimosul oraş francez, ceea ce face ca boabele strugurilor să fie mai mari, mai dulci şi mai aromate.

92

singură pe drumul mătăsii

ÎN TIMPUL CELOR TREI REGATE (220–280 D.HR.), vinul de

Wuwei a devenit băutură naţională. În această perioadă, împăratul Cao Pi, care iubea vinul, a dat „Edictul Strugurilor Liangzhou (denumirea antică a oraşului Wuwei)“: Strugurii atenuează efectele beţiei şi ale melancoliei de după. Sunt dulci fără să fie leşioşi, sunt acri, dar nu ţi se strepezesc dinţii, sunt răcoroşi, dar nu reci, sunt zemoşi şi-ţi lasă un gust dulce persistent. Te lasă fără griji şi fără probleme. În plus, se pot transforma în vin, care te îmbată repede, dar pentru scurt timp. Pot înmuia gustul alimentelor dure, deci strugurii pentru vin sunt făcuţi special pentru noi. Ce fel de fructe pot rivaliza cu ei?

Drumul nordic al Mătăsii intră în deşert după Wuwei, de aceea era locul preferat al negustorilor care veneau dinspre vest şi ajungeau teferi aici, dar şi al militarilor care porneau expediţiile de cucerire, tot din acest loc. În 1969 a fost descoperit lângă Wuwei mormântul unui general care a trăit în secolul al II-lea d.Hr., în interiorul căruia s-a găsit o adevărată comoară formată din cai de bronz: „caii zburători“. Statuetele întruchipează cai în galop, care par gata să se desprindă de pe sol. Sunt caii pe care i-a râvnit atât de mult împăratul Wu-ti, mai cunoscut ca Împăratul Războinic (140–87 î.Hr.), după ce Zhang Qian, primul călător care a scris despre Drumul Mătăsii, trimis de Wu-ti să negocieze o alianţă cu triburile care locuiau în zona Dunhuang (populaţia Yueh), a văzut aceşti cai în Valea Ferganei, dincolo de munţii Tian-Şan şi Pamir. I-a descris ca pe nişte animale care se trag din fiinţe supranaturale, transpiră sânge şi aleargă de parcă ar zbura. Atunci când i-a povestit împăratului despre ei, i-a numit cai divini. Pentru a învinge triburile Xiongnu, aflate pe teritoriul de azi al Mongoliei, împăratul Wu-ti s-a decis să facă rost de aceşti cai puternici şi rezistenţi. A încercat iniţial să-i cumpere cu aur, dar regele Ferganei l-a refuzat şi l-a omorât pe trimisul său, aşa că Wu-ti a trimis armata împotriva lui. A fost nevoie de două expediţii pentru a ieşi învingător şi a aduce în final caii divini la curtea sa de la Chang’an. Miniaturile de

china

93

bronz descoperite în mormântul de lângă Wuwei au avut ca model aceşti armăsari care au format mai târziu cavaleria împăraţilor chinezi.

Cele 108 sentimente şi de ce au devenit comuniştii confucianişti „Dragostea de bunătate fără dragostea de învăţătură ajunge să fie umbrită de prostie. Dragostea de cunoaştere fără dragostea de învăţătură ajunge să fie umbrită de speculaţii deşarte. Dragostea de onestitate fără dragostea de învăţătură ajunge să fie umbrită de candoare dăunătoare. Dragostea de francheţe fără dragostea de învăţătură ajunge să fie umbrită de judecăţi greşite. Dragostea de curaj fără dragostea de învăţătură ajunge să fie umbrită de subordonare. Iar dragostea de tărie a caracterului fără dragostea de învăţătură ajunge să fie umbrită de încăpăţânare.“ (Confucius, Analecte) WUWEI NU MAI ESTE TÂRGUL ANIMAT DE ALTĂDATĂ, pe strada principală nu e aglomeraţie, iar locul pare părăsit la orele prânzului, când lumea e la lucru. Doar copiii care ies de la şcoală, îmbrăcaţi toţi în treninguri din poliester albastru-închis, cu cravate roşii de pionieri, şi adolescenţii cu bluze de trening albe care vin în grupuri mari pe biciclete dau viaţă centrului. O librărie mare cu etaj e pustie, pe mesele lungi sunt cărţile roşii cu documentele partidului, ceva mai încolo manualele şi doar pe rafturile de sus e literatură. Seamănă cu librăriile de provincie din perioada lui Ceauşescu. De-o parte şi de alta a bulevardului sunt blocuri urâte cu patru etaje, iar la parter, tot felul de magazine. În faţa unui gang, care dă într-o curte interioară murdară, pe o bară sunt agăţate cărnuri roşii, oi întregi proaspăt jupuite, picioare de porc, bucăţi mari de vită. Lângă această măcelărie improvizată doi bărbaţi joacă la o masă joasă cărţi. Din spatele lor cineva vine cu o găleată de plastic cu apă. Intru în gang şi în mijlocul curţii plină de acareturi în dezordine văd o tarabă înconjurată de lighene,

94

singură pe drumul mătăsii

la care o femeie corpolentă găteşte ceva, iar mai în spate o dugheană plină de mirodenii şi de saci cu gurile răsucite din care aproape că se revarsă legume uscate. Oraşul se animă pe măsură ce mă afund pe o străduţă plină de cârciumi, prăvălii şi tarabe, care trece prin piaţa cu fructe şi legume proaspete. Vizavi e o pagodă, unde sunt îngropate oasele lui Kumārajīva (334–413 d.Hr.), călugăr cunoscut pentru traducerile textelor budiste din sanscrită în chineză. Construcţia a fost refăcută în anii ’30, după ce o parte a pagodei a căzut la cutremurul din 1927. Un cuplu având în jur de 40 de ani făcea ture în jurul ei. În spatele mănăstirii, un călugăr zvelt, îmbrăcat în portocaliu aduna lemnele rămase în urma renovării şi le punea pe un foc mare ca de tabără. Înainte să ies din curtea templului, i-am văzut din nou pe cei doi dând roată pagodei. Am stat să-i urmăresc, până când cineva care făcea fotografii folosind un trepied profesionist mi-a spus că vor ocoli de 108 ori construcţia octogonală. Se spune că oamenii au 108 păcate, dorinţe, iluzii şi minciuni şi cu fiecare tură pe care o faci în jurul unui loc sfânt laşi la o parte câte o minciună, o iluzie sau un păcat, iar la sfârşit te simţi mai liber, îmi explică fotograful, care arată ca un pensionar aflat în vacanţă. Colecţionează imagini cu apusuri în timpul liber şi e trimis de la Xi’an să fotografieze nişte detalii de la Templul lui Confucius, aflat nu departe de aici. Îmi povesteşte, în timp ce-mi face poze cu aparatul meu, că budiştii vorbesc în textele lor despre 108 sentimente: 36 legate de trecut, 36 de prezent şi 36 de viitor. Mă invită să ocolim împreună statuia lui Confucius, a doua zi în zori. SPRE DEOSEBIRE DE LANZHOU, Wuwei a fost întotdeauna un centru intelectual, unde confucianismul şi-a păstrat prospeţimea, chiar dacă nu este o filozofie pentru mase. Templul a fost construit în 1439. Dimineaţa, când am ajuns acolo, era doar îngrijitoarea, care mi-a luat banii fără să-mi dea bilet. Se auzeau clopoţeii de vânt agăţaţi de marginea acoperişului clădirii din fundul curţii şi, în vreme ce mă plimbam prin grădina vechii şcoli confucianiste, l-am văzut pe fotograful care-mi dăduse

Wuwei, Pagoda Kumārajīva, reconstruită în anul 1927.

Wuwei, templul de lângă pagoda Kumārajīva. Peste tot în China templele şi pagodele sunt refăcute, iar tinerii, mai ales, se întorc la vechile credinţe.

Lângă statuia lui Confucius. Liderii comunişti agreează scrierile filozofului, fiindcă acesta îndemna la obedienţă faţă de putere şi milita pentru selectarea unei birocraţii restrânse, care să fie desemnată în funcţie de merite, nu de apartenenţa aristocratică.

china

97

întâlnire stând într-o poziţie dificilă pentru a prinde în cadru picturile aflate pe grinzile pridvorului. Confucius (552–479 î.Hr.) a revenit la modă mult înainte ca preşedintele Xi Jinping să ajungă la concluzia că problemele pe care le are astăzi ţara şi declinul moral al locuitorilor ei, tot mai obsedaţi de bani, şi-ar putea găsi rezolvarea în „tradiţiile culturale“ ale vechilor religii, confucianismul, budismul şi taoismul. Liderii comunişti agreează scrierile filozofului, fiindcă acesta îndemna la obedienţă faţă de putere şi milita pentru selectarea unei birocraţii restrânse, care să fie desemnată în funcţie de merite, nu de apartenenţa aristocratică. Guvernarea trebuie să asigure stabilitate şi ordine prin aplicarea legilor, iar oamenii trebuie să-şi respecte familia şi să-şi ocrotească bătrânii. Acestea sunt pe scurt preceptele confucianiste pe care Partidul Comunist Chinez le popularizează, considerându-le comune cu noua sa ideologie. Fii cu ei sever, şi-atunci o să te respecte. Fii un fiu supus şi poartă-te iubitor de tată, şi vei vedea cum, la rându-le, credinţă ţi-arată. Ridică-l în rang pe cel bun, iar pe cel nepriceput îl învaţă, şi vei vedea cum întru virtute îşi vor da unul altuia povaţă.63

Confucius considera că o guvernare bună se poate pune în operă mai degrabă prin bunăvoinţă, corectitudine şi exemplu personal decât prin forţă, şi acesta pare să fie unul dintre punctele de ruptură, pe care propaganda noilor comunişti de la Beijing nu reuşeşte să-l înţeleagă. Filozoful confucianist Xun Zi povesteşte că „pe când Confucius urma să devină ministrul justiţiei, Shen You nu a mai îndrăznit să-şi îndoape oile cu apă (înainte de a merge la târg cu ele, pentru ca în acest fel să cântărească mai mult şi să-şi păcălească clienţii), Gong Shen şi-a părăsit nevasta (pentru că închisese ochii la adulterul ei), Shen Hui a fugit peste graniţă (fiindcă ducea o viaţă destrăbălată), iar negustorii de vite şi de cai nu au mai avut curaj să ridice preţurile, căci desăvârşirea morală îi permitea lui Confucius să-i trateze aşa cum se cuvenea“64. Liderii Chinei de astăzi vor să revină la vechile

98

singură pe drumul mătăsii

credinţe pentru a reduce corupţia, dar chiar preşedintele Xi Jinping este milionar în dolari, deşi oamenii nu ştiu ce avere are65, în vreme ce traficul de influenţă este la ordinea zilei. Cu toate acestea, un raport al Curţii Supreme de Justiţie trimis parlamentului în 2013 scoate la iveală că aproape 150 000 de oficiali au fost condamnaţi în perioada 2008–201266. Peste tot în China vechile temple şi pagode sunt refăcute, iar tinerii, mai ales, se întorc la vechile credinţe. Xi Jinping joacă această carte a încurajării religiei sub pretextul revenirii la moralitate şi pentru scăderea corupţiei, dar în acelaşi timp ideea, nu neapărat nouă, deschide o supapă necesară prin care partidul unic slăbeşte o chingă doar pentru a o strânge pe următoarea, într-o ţară în care internetul este la fel de bine păzit ca piaţa Tienanmen. De aici, din China, nu se pot accesa prea multe site-uri de ştiri internaţionale şi cu atât mai puţin Facebook sau YouTube. Confucianismul, redescoperit de liderii comunişti la începutul anilor 2000, este o doctrină care se aplică atât în interior, cât şi în exterior pentru cucerirea culturală a statelor vecine, mai ales a celor din Asia Centrală, dar şi cu scopul învăţării limbii chineze peste tot în lume. În jur de 250 de Institute Confucius funcţionează în peste 70 de ţări şi peste 35 de milioane de oameni învaţă chineza în toate colţurile planetei. „Oamenii îl citesc pe Confucius pentru a se descurca mai bine în viaţă şi în afaceri“, îmi spune fotograful, în curtea vechii academii confucianiste, în care am văzut un complex cu săli de curs, grădini interioare răcoroase şi locuri de rugăciune. Suntem singurii vizitatori, soarele a devenit puternic, iar pietrele mari din grădină s-au încălzit şi putem să stăm întinşi pe ele. Îl întreb dacă l-a citit pe marele filozof. „Nu e nevoie“, îmi răspunde senin, pentru că citatele lui apar peste tot, de pildă toată lumea foloseşte zicala „e greu să găseşti o pisică neagră într-o cameră întunecată, atunci când ea nu se află acolo“, spune fotograful examinând barba lungă a statuii lui Confucius şi sprâncenele lui stufoase, de sub care ochii filozofului privesc dincolo de gardul templului din Wuwei. „Este unul dintre citatele atribuite lui Confucius, pe care

china

99

Partidul Comunist Chinez încă nu l-a înţeles pe deplin, fiindcă e nevoie de mai multă libertate în această ţară în care oricine se poate îmbogăţi dacă se pricepe, dar nimeni nu poate spune cu adevărat ce gândeşte.“ Se fereşte să facă o poză cu mine şi nici nu vrea să mergem să bem un ceai în oraş. Pur şi simplu nu vrea să se afişeze cu mine. Înainte să ne despărţim, îl mai întreb ce-au spus oamenii după ce, în aprilie 2011, la trei luni după ce fusese dezvelită şi admirată, statuia lui Confucius a fost dată jos şi ascunsă din piaţa Tienanmen. „Pentru mulţi din vechea generaţie să-l pui pe Confucius faţă în faţă cu Mao e prea mult.“ Confucius a fost epurat în anii ’70 de Mao. În 2011 statuia marelui filozof, înaltă de aproape 10 metri şi grea de 17 tone, îl punea în inferioritate pe Mao în piaţa Tienanmen, fiindcă liderul chinez e reprezentat acolo doar de portretul uriaş, pe care un pictor de ocazie îl reface anual. În interiorul Partidului Comunist Chinez au existat discuţii pe această temă67 şi în cele din urmă statuia a dispărut peste noapte, semn că deocamdată China nu e pregătită să-l redescopere pe Confucius.

Spre Hami şi despre Marea Chină ÎNAINTE SĂ DESCHIDĂ PORŢILE SPRE PERON, în gară la Wuwei, a treia persoană care îmi controlează actele observă că biletul e pentru a doua zi şi-mi spune în chineză de mai multe ori că trebuie să revin atunci. Era ora 10 seara şi-mi şi imaginam o noapte petrecută în gară la Wuwei, în sacul de dormit, pe băncile reci din tablă, încălcând regula anunţată pe toţi pereţii că nu ai voie să te întinzi pe scaune. Îi spun controloarei rugător că trebuie să plec imediat şi că nu pot să aştept până a doua zi. Afişez o figură disperată, îi arăt şi biletele celelalte şi încerc să o fac să înţeleagă că totul se va da peste cap din cauza acestui bilet cu dată greşită. Nu înţelege ce spun, dar vede pe faţa mea că sunt deznădăjduită şi că am intrat în panică, mai ales că până la venirea trenului mai e foarte puţin. Le-a chemat prin staţie pe toate colegele ei sau cel puţin aşa am crezut când am văzut că au venit vreo zece doamne şi domnişoare îmbrăcate în uniforme, cu epoleţi cu stele, fiecare după merite.

100

singură pe drumul mătăsii

Una dintre ele a preluat conducerea deliberărilor, m-a luat de mână şi m-a dus un etaj mai jos, la casele de bilete. A vorbit cu vânzătoarea de la ghişeu, mi-a cerut paşaportul şi în cele din urmă am primit un bilet nou, dar nu pentru trenul care tocmai îşi anunţa intrarea în gară, ci pentru un altul, care urma să plece peste două ore. Era foarte bine şi aşa, dar în acelaşi timp m-am gândit la oferta pe care mi-o făcuse dimineaţă la micul dejun o femeie care a stat cu mine la masă şi care ar fi vrut să mă ia cu ea în după-amiaza aceea. Rita, după cum s-a prezentat, cu nume european, mi-a comandat noodles cu carne de vită, o specialitate foarte căutată la Wuwei şi Lanzhou. A mâncat apoi fericită porţia comandată, insistând de câteva ori să gust, după ce i-am spus că nici în copilărie nu prea mâncam carne decât forţată, iar după ce am devenit majoră am renunţat definitiv. Venise la Wuwei să-şi vadă o prietenă din perioada studenţiei şi avea bilet de avion în aceeaşi zi. A insistat să merg cu ea în oraşul ei natal, care „este foarte important“: „Nu poţi veni în China fără ca măcar să treci prin Shaoshan, locul unde s-a născut Mao. 50 de milioane de oameni au venit să-l vadă. Ai putea mânca la restaurantul familiei Mao şi poate chiar aş aranja să dormi la ei, dacă vrei.“ Era dispusă să-mi schimbe biletul de tren doar pentru a-mi arăta că istoria râde de Mao chiar în familia lui. Numele fostului dictator face bani în cel mai pur stil capitalist. Pozele cu el, statuetele, mâncarea care se vinde sub marca Mao sunt cumpărate de chinezi, cărora nu le pasă că, în cei treizeci de ani cât a condus China, numărul celor condamnaţi la moarte sau omorâţi prin metoda „reeducării“ a trecut de 50 de milioane. O noapte face trenul de la Wuwei la Hami, 1000 de kilometri, un drum care merge pe marginea deşertului Gobi şi pe care altădată caravanele care umblau pe Drumul Mătăsii îl străbăteau în mai bine de o lună. În compartiment sunt patru paturi, un cuplu de intelectuali şi un bărbat îmbrăcat în stil militar, care-şi scotea din când în când staţia de emisie-recepţie din rucsac pentru a comunica ceva, pesemne foarte important. Pe masa din compartiment, trei recipiente de ceai, de diferite dimensiuni, din acelea de care vezi aproape la toţi chinezii pe stradă. Peste frunzele verzi, uneori combinate cu tot felul de flori

china

101

colorate sau fructe uscate, toarnă apă fierbinte nu doar la început. De fiecare dată când termină de băut licoarea din recipient, merg la robinetul cu apă fiartă sau la termosul aferent, care există peste tot, în trenuri, în fiecare vagon, în gări, în clădiri publice, în bănci, în birouri, şi pun peste aceleaşi flori şi frunze apa clocotită. Ceaiul are astfel mereu altă aromă, sfârşind prin a fi o apă colorată cu un gust foarte discret, dar nu neplăcut. „Ceaiul verde de calitate este foarte bun şi foarte sănătos, iar în cantităţi mari, dar nu foarte tare, purifică organismul“, îmi predă lecţia bărbatul din faţa mea, răspunzând privirilor mele curioase, în vreme ce căuta prin bagaj după cutia cu ceai, pentru a-mi arăta cum se prepară. Pe paturi, lenjeria pusă încă de la Beijing, în urmă cu mai bine de 24 de ore, nu e deloc îmbietoare, aşa că-mi scot sacul de dormit şi, înainte să mă întind, domnul cu ceaiul mă întreabă de unde sunt. Zic „din România“. „Aha, şi voi sunteţi vecini cu ruşii“, îmi răspunde zâmbind şi sorbind din ceaiul decolorat. „Aproape“, răspund şi eu tot zâmbind, şi încerc să calculez în minte graniţa pe Marea Neagră dintre Crimeea de-acum, rusească, şi România. Era la curent cu toată criza din Ucraina, aşa cum era prezentată în China: ca şi cum Rusia ar avea dreptate. „Ştii care e diferenţa dintre voi, europenii, şi China? Voi vă temeţi de ruşi, în vreme ce ei se tem de noi.“ „Rusia şi China sunt prietene acum“, zic. „Poate aliate, că prieteni e greu să fim“, devine dintr-odată subtil cel din faţa mea. Îmi vine în minte, înainte să mă bag în sacul de dormit, o relatare a lui Kissinger din celebrul volum Despre China, în care povesteşte întâlnirea de la Beijing dintre doi mari lideri, Mao Zedong şi Nikita Hruşciov, din 1958: după prima zi, plină de tensiuni, în ziua următoare Mao îl primeşte pe Hruşciov la piscină, nu într-un salon. Hruşciov, care nu ştie să înoate, este echipat cu aripioare, iar discuţia se poartă de la bun început de pe poziţii inegale în bazinul lui Mao. A fost felul lui Mao de a se pune într-o poziţie avantajoasă. Ei bine, mă săturasem. […] M-am tras afară, m-am aşezat pe margine şi mi-am bălăcit picioarele în apă. Acum eu mă aflam deasupra şi el înota dedesubt.68

102

singură pe drumul mătăsii

Demonstrarea permanentă a superiorităţii Chinei este o datorie istorică şi în acelaşi timp un ideal programatic al Beijingului, de aceea omul din faţa mea mă întreabă dacă, trecând prin Wuwei, am fost să văd şi părţi din Marele Zid, care se întindea până aici, în coridorul Hexi. Îi povestesc că l-am văzut în mai multe locuri şi că este într-adevăr impresionant, dar că îmi dă senzaţia că face parte dintr-o colecţie de grandori, fără nici un fel de utilitate. Mă contrazice politicos, după ce îi prezint o listă scurtă de astfel de construcţii imense. CONSTRUIREA MARELUI ZID a început acum două mii de ani. Are aproape 10 000 de kilometri la vedere şi tot atâţia încă nescoşi la iveală şi a fost conceput mai mult pentru extinderea şi marcarea teritoriului chinez decât pentru apărarea împotriva nomazilor69. În perioada primului împărat Qin, zidul ajunsese la 3000 de kilometri şi costase, conform legendei, viaţa unui lucrător pentru fiecare metru construit.

Marele Zid Chinezesc

Legendă Marele Zid Autostradă

china

103

Marele Canal leagă delta fluviului Yangtze de Fluviul Galben, între Beijing şi Hangzhou; este cel mai lung canal artificial, de peste 1700 de kilometri, gândit şi început în urmă cu două mii de ani, dat în folosinţă în secolul al VII-lea şi refăcut apoi în secolul al XV-lea pentru a alimenta capitala cu cereale, cupru şi sare; nu a fost o întreprindere eficientă din punct de vedere economic. Acest sistem de racordare a regiunii celei mai productive la oraşul cel mai important al ţării, „a surplusului de orez din sud la deficitul de cereale din nord“ a fost „rareori operaţional în întregime, din cauza variaţiei volumului de apă şi a faptului că sezonul ploios din nord nu coincide cu cel din sud“, dar şi pentru că lucrările de dragare şi menţinere în funcţiune a canalului erau extrem de costisitoare70. Marele Canal a fost astfel mai degrabă o soluţie de menţinere a stabilităţii şi coeziunii imperiului chinez decât una pentru dezvoltarea economiei. Marele Salt Înainte a fost eticheta pusă de Mao Zedong planului cincinal 1958–1963. Liderul de la Beijing credea că, printr-un efort intens la care contribuie toată lumea, China va putea ajunge din urmă Marea Britanie în zece ani. Ţara a fost transformată în cooperative populare, proprietăţile private care supravieţuiseră au fost confiscate, oamenii au fost obligaţi să-şi facă topitorii în curte pentru a valorifica fierul vechi, agricultura intensivă s-a aplicat după preceptele lui Mao, iar în anul următor a început Marea Foamete. Implicarea masivă a chinezilor în Marele Salt Înainte, pentru a demonstra că Beijingul ajunge mai repede la comunism decât Rusia, a dus în final la moartea multor milioane de oameni: între 20 şi 30 de milioane, potrivit statisticilor publicate în 198071. Mao promisese că trei ani de muncă grea vor fi urmaţi de un mileniu de fericire comunistă.72 În 1959 a început să se vadă dezastrul Marelui Salt, iar Mao şi-a asumat eşecul: „s-a produs haos pe scară largă şi este răspunderea mea“73.

Marele Canal

china

105

În lunga istorie a Chinei există însă o listă mult mai lungă de lucruri mari: Marea Proscriere, Marea Învăţătură, Marele Canon pentru conducerea lumii, Marele Început, Marea Împărăteasă Văduvă, Marea Dinastie Qing, Marea Unitate etc. şi, nu în cele din urmă, Gigantul Panda, mascota Marii Chine. Interlocutorul meu mi-a dat o singură explicaţie pentru toate aceste lucruri mari: la începutul secolului al XIII-lea, vestul Chinei a fost cucerit de mongoli, Genghis-Han a înaintat şi mai mult pe teritoriul ţării. Apoi nepotul lui, Kubilai-Han, a cucerit în final Beijingul, s-a proclamat împăratul Chinei şi a instaurat dinastia Yuan, fiind absorbit de această Mare Chină.

Hami. Oaza norocoasă şi cum au ajuns ruşii până aici AM AJUNS LA HAMI A DOUA ZI PE LA PRÂNZ, după o noapte de

mers cu trenul. Pe vremuri, era o oază importantă pe Drumul Mătăsii, unde călătorii se odihneau şi îşi refăceau proviziile de apă. Astăzi, e un oraş prăfuit de acelaşi vânt care bate de mii de ani mereu dinspre Nord. Blocuri înalte, bulevarde largi, parcuri luxuriante, dar pustii, magazine cu mărfuri occidentale, arhitectură tipică oraşelor comuniste de provincie. Doar bazarul ţinut de musulmani şi restaurantele lor aglomerate şi zgomotoase dau culoare locului. Strada Negustorilor, care încearcă să refacă într-un fel vechiul oraş, este plină de magazine aflate faţă în faţă şi toate având aceleaşi lucruri: lemn fosilizat, pietre care au în mod natural forme de animale, roci care păstrează urme de plante sau de insecte şi jad de toate dimensiunile. Tatăl lui Abby, profesoara de engleză care îmi arată împrejurimile, a închiriat recent un magazin în zonă, fiindcă a ieşit la pensie şi are nevoie de ocupaţie; mama ei are 50 de ani, este tot pensionară, dar ea merge în fiecare dimineaţă să danseze în parc, împreună cu alte femei, după care găteşte masa de prânz, iar după-amiază joacă

106

singură pe drumul mătăsii

ping-pong. „E foarte fericită“, crede Abby, care speră să fie şi ea la fel când ajunge la pensie. Bunica are 97 de ani. „Şi ea e fericită şi perfect sănătoasă, cu excepţia faptului că merge ceva mai greu“, „a crescut şapte copii, iar mama e cea mai tânără“, se laudă ghida mea. În China femeile ies la pensie la 50 de ani, iar bărbaţii, la 60, după o lege adoptată acum şaptezeci şi cinci de ani, când speranţa de viaţă a chinezilor era sub 50 de ani. Între timp însă, media de viaţă este de peste 75 de ani, iar Beijingul se gândeşte să crească pragul de pensionare cu cinci ani, în ciuda unei opoziţii masive. Banca Mondială împreună cu guvernul chinez caută o soluţie pentru ca deficitul bugetului de pensii să poată fi susţinut şi în viitorul mai îndepărtat. Acum, doar 9% dintre chinezi au peste 65 de ani. În 2050 însă, 25% vor avea vârsta pensiei, spre deosebire de ţările occidentale, în care aşteptările sunt mult mai sumbre. „Ar trebui să-ţi cumperi şi tu o bucată de jad, fiindcă poartă noroc şi te ajută să rezolvi dilemele“, îmi spune Abby, adăugând că piatra semipreţioasă, atât de comună în China, simbolizează înţelepciunea, compasiunea, dreptatea, modestia şi curajul. Nu cumpăr însă nimic, pentru că preţurile sunt scandaloase. Ghida mea încearcă să mă convingă că jadul de calitate e scump şi apoi îmi arată „pietrele norocoase ale oraşului“, aflate în capătul Străzii Negustorilor: mari, lucioase, colorate, plus o stâncă înaltă de câţiva metri, care le domină pe toate. CÂT DE NOROCOS ESTE HAMI? Pentru călătorii care veneau dintr-o parte sau alta epuizaţi de drum, oaza era o minune. Acum, banii aduc norocul, iar Hami are suficiente resurse pentru a prospera, fiindcă în jur sunt depozite de fier, de cupru, de aur, de nichel şi de plumb, care vor intra în circuitul Noii Centuri a Drumului Mătăsii, aşa cum a fost proiectată la Beijing. Primul tren de mare viteză din nord-vestul Chinei a fost pus în circulaţie în noiembrie 2014 între Ürümqi şi Hami şi urmează să ajungă în anii următori până la Lanzhou, traversând deşertul Gobi şi coridorul Hexi, iar apoi mai departe, până la Beijing. Trenul este proiectat să meargă cu o viteză de peste 200 de kilometri pe oră

china

107

şi va reduce timpul de transport între Ürümqi şi Beijing de la patruzeci şi unu de ore la şaisprezece. Zonele expuse vântului puternic (în deşertul Gobi rafalele depăşesc în mod curent 100 de kilometri pe oră) ridică cele mai mari probleme. În 2007, o rafală puternică a răsturnat un tren nu departe de Hami. Legătura rapidă între Ürümqi şi Hami (530 de km) urmează ruta nordică a vechiului Drum al Mătăsii, care se parcurge astfel în trei ore, dar care în vremea caravanelor dura trei săptămâni. Hami redevine oaza strategică de altădată, prin care triburile din vest voiau să intre în China sau de unde China voia să cucerească teritoriile vestice. De aici a început colonizarea Regiunii Autonome Uigure (Xinjiang) cu etnici Han şi tot de aici începe supravegherea atentă a populaţiei musulmane. În 1874–1875, guvernul rus a trimis spre Hami o expediţie condusă de locotenent-colonelul Iulian A. Sosnovskii, formată din nouă persoane, între care un topograf, un ofiţer cu misiune ştiinţifică, un interpret, trei soldaţi şi un fotograf. Misiunea lor oficială era să prospecteze posibilitatea creşterii comerţului, dar scopul era să strângă informaţii despre războiul minorităţii Hui, cunoscut şi sub denumirea de Revolta Dungan (1862–1877). Populaţia Hui descinde direct din negustorii care circulau pe Drumul Mătăsii. Înaintaşii lor au fost arabi, persani, turci, nomazi din Asia Centrală care s-au căsătorit cu chinezoaice Han, după cum rezultă din diverse analize ADN, care arată că o parte semnificativă din populaţia Hui are gene provenite din Asia Centrală74. Minoritatea Hui vorbeşte limba chineză ca limbă maternă, dar este majoritar musulmană, potrivit recensământului din 2011, conform căruia 10,5 milioane de oameni şi-au declarat apartenenţa la acest grup. Spre deosebire de uiguri, care vorbesc o limbă turcică, Hui se diferenţiază de majoritatea chinezilor Han doar prin religia islamică. Războiul Hui din secolul al XIX-lea a pornit de la o dispută între negustori: un chinez Han care i-a vândut unui comerciant Hui nişte prăjini de bambus nu a primit în schimb suma

108

singură pe drumul mătăsii

cerută. Revolta nu a fost organizată şi nu avea scopuri clare, dar s-a extins dinspre Gansu către Regiunea Uigură şi, după ce a eşuat, mulţi participanţi la acest război civil s-au refugiat în Rusia. Moscova era interesată de vestul Chinei, parte a Turkestanului care îi lipsea.

Cele 200 de soiuri de pepeni din Hami şi rochiile qipao MUNŢII TIAN-ŞAN, care se întind dinspre Taşkent până lângă Hami, marchează linia care desparte China de restul continentului. În jurul Hamiului deşertul aduce căldură, furtuni de nisip până în aprilie, petrol, aur şi cupru. Profesoara de engleză care îmi arată locurile nu a văzut până acum deşertul, are faţa albă, aparţine grupului majoritar Han şi se fereşte de soare cât poate: umbrela nu-i lipseşte niciodată din poşetă şi foloseşte cremele cu substanţe care albesc pielea, chiar dacă este încă tânără. Pielea albă înseamnă frumuseţe, dar şi superioritate, aşa că face orice pentru a-şi menţine acest atu pe care-l are de la natură. La 50 de kilometri de Hami, deşertul arată ca în povestirile vechilor călători. Gobi pare nesfârşit, în depărtare se vede grohotişul întunecat la culoare, dar aici, lângă noi, nisipul este portocaliu, fin şi fierbinte. Un turn vechi de sute de ani, lângă un izvor „al norocului“, îi primea pe cei care traversau deşertul. Izvorul curge leneş, iar spre intrarea în oraş se văd culturile de pepeni. Peste două sute de soiuri de pepeni cresc aici, la Hami, dar cel mai vestit este Hamigua, care are coaja albicioasă, un fel de cantalup. Ghida mea vrea să plecăm cât mai repede din soare, mai ales că bate vântul şi nu-şi poate ţine umbrela. Ne întoarcem în oraş să vedem castelul refăcut al unui rege Hui şi o expoziţie de rochii autohtone: evoluţia acestora de la 1900 încoace. La muzeul oraşului, ca la toate marile muzee din China, intrarea este gratuită şi se face pe baza unui act de identitate. De câteva săptămâni

Hami. O expoziţie cu evoluţia rochiilor qipao în ultimii o sută de ani. Qipao sau heongsam sunt croite să fie mulate şi, în funcţie de destinaţia lor, pot fi provocatoare, seducătoare sau sobre. Făcute din mătase cu broderii florale, pictată sau doar imprimată, rochiile qipao sunt în continuare extrem de elegante.

La sfârşitul anilor 1960, când a început Revoluţia Culturală Chineză, rochiile qipao au fost interzise, fiind considerate simboluri ale burgheziei decadente.

Hami. Portret de uigur. Ţinutul uigurilor nu a fost dintotdeauna supus Chinei, abia în secolul al XVIII-lea a fost cucerit definitiv, rămânând însă un spaţiu musulman în care oamenii şi-au dorit mereu mai mult decât o formă de autonomie.

Lângă Hami, la marginea deşertului Gobi, la poartă, pe balcoon, patul pe care se relaxează oamenii, începând din vestul Chinei până în Caucaz.

china

111

are loc aici o expoziţie de rochii tradiţionale care urmează să se mute în altă parte peste două zile. Qipao sau cheongsam sunt croite să fie mulate şi, în funcţie de destinaţia lor, pot fi provocatoare, seducătoare sau sobre. Făcute din mătase cu broderii florale, pictată sau doar imprimată, rochiile qipao sunt în continuare extrem de elegante, chiar dacă azi pot fi văzute mai mult la ospătăriţele din restaurantele mari. Mai demult, orice femeie avea câteva rochii qipao. O întreb pe profesoara de engleză care mă însoţeşte dacă ea are acasă o rochie de acest fel. „Nu, nu prea-mi plac“, răspunde sincer. Cele de la expoziţie sunt însă irezistibile, multe dintre ele au fost purtate de somităţi ale vieţii culturale autohtone sau de curtezane cunoscute. La sfârşitul anilor 1960, când a început Revoluţia Culturală Chineză, rochiile qipao au fost interzise, fiind considerate simboluri ale burgheziei decadente. Adevăratele qipao sunt însă şi astăzi create de mari designeri, din mătasea cea mai bună, pentru gusturile cele mai rafinate, la preţuri pe măsură, chiar dacă cele care le poartă au uitat că au fost impuse în perioada în care manciurienii au condus China, acum mai bine de patru sute de ani. Femeile manciuriene purtau o rochie dintr-o singură bucată, qipao, dar şi bărbaţii aveau ceva similar, changpao. Potrivit legii din 1636 toţi chinezii Han au fost obligaţi să poarte hainele manciuriene, sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Pentru femei rochia putea fi strâmtă, aproape mulată, sau largă, evazată, în formă de A. Înainte să mergem mai departe, ghida mea a început să se plângă de oboseală, de soare şi de vânt, dar a mai rezistat câteva ore. În palatul regelui Hui din Hami, refăcut cu proeminenţe kitsch, mi-a povestit despre soţul ei, care lucrează pentru guvern. „La concursurile pentru aceste posturi concurenţa e imensă: sunt cam 6000 de candidaţi pentru un singur loc.“ Birocraţia chineză se reface astfel pe principii confucianiste, meritocraţia fiind pusă deasupra politicii. Nu e general valabil, dar lucrurile par să se schimbe în acest sens. „Cei care lucrează la guvern sunt bine plătiţi, au posturi stabile şi o mulţime de avantaje“, continuă profesoara de engleză, care mărturiseşte că în curând vor avea două case, fiindcă au putut cumpăra la un preţ preferenţial un apartament într-o clădire care se construieşte acum. Ce vor face cu cel

112

singură pe drumul mătăsii

de-al doilea apartament? Nu s-au gândit încă, ar putea să-l închirieze sau să-l vândă. Au tot timpul să ia o decizie şi tot ce fac este o pregătire pentru atunci când vor avea copii. Noile reguli care liberalizează într-un fel politica „o familie, un copil“ le permit să aibă doi copii, pentru că şi ea, şi soţul ei provin din familii care au avut câte un singur copil. Ea are 28 de ani şi s-au hotărât ca primul copil să vină pe lume peste doi ani. Sunt foarte bucuroşi că au privilegiul de a avea doi copii, într-o ţară în care de treizeci de ani încoace familiilor le este interzis să aibă mai mult de unul. În ciuda faptului că este ţara cu cea mai numeroasă populaţie, de 1,3 miliarde, rata naşterilor în China este una dintre cele mai scăzute din lume, iar dacă această scădere persistă, între 2030 şi 2070 populaţia se va reduce cu circa 30% iar numărul femeilor care vor naşte se va înjumătăţi. Declinul demografic ar putea fi chiar mai sever decât în Rusia şi unii demografi susţin că „înainte de a deveni bogată, China ar putea fi o ţară căruntă“, ceea ce înseamnă că ritmul de creştere economică este mai mic decât cel în care îmbătrâneşte populaţia, iar numărul celor care ies la pensie este mult mai mare decât al celor care ajung să aibă un venit mediu. Abby, ghida mea, spune că şi până acum oamenii puteau avea doi copii, dar că există o zicală de care lumea ţine seama: „cel mai bine un singur copil, doi cel mult, dar niciodată trei“. Nu-i pasă de politică şi pretinde că n-a auzit nimic nici despre avorturile forţate, nici despre pruncuciderile din zonele locuite majoritar de uiguri.

Turfan. Dubele negre de poliţie şi Grotele celor 1000 de Buddha PE BORDUL MAŞINII care în mod neoficial face pe taxiul stă bine lipit un Buddha auriu, pentru a-l identifica pe şofer cu grupul etnic majoritar al Chinei. De la gara din Turfan până în centrul oraşului se face aproape o oră pe autostradă, iar muşteriii sunt împărţiţi rapid

china

113

între taximetrişti. O maşină nu ia niciodată un singur călător, fiindcă ar fi prea scumpă cursa şi toată lumea ar merge cu autobuzul. Am fost înghesuită cu tot cu rucsacurile mele în spate, lângă două femei care mă priveau curioase. Singura modalitate de a răspunde privirilor de toate felurile e să zâmbeşti. Budismul afişat al şoferului, într-un oraş în care 80% din locuitori sunt musulmani, nu este un gest curajos sau pios, ci mai degrabă unul de superioritate al grupului mai bine situat, al majorităţii Han, care conduce China dintotdeauna. Liderii Partidului Comunist Chinez au fost şi sunt, toţi, reprezentanţi ai acestei etnii, iar idealul colonizării celor două regiuni rebele, Xinjiang şi Tibet, este mai actual ca niciodată. Turfan se află în Xinjiang, cea de-a doua regiune autonomă chineză care, după Tibet, dă bătăi de cap Beijingului. În centrul Turfanului, la aproape fiecare colţ de stradă stă câte o dubă neagră cu girofarul pornit şi cu poliţişti bine înarmaţi. În faţa uneia din ele un panou, tot negru, anunţă în chineză şi în engleză, fără nici un ocol: „antiriot police“. În timp ce fac poze, de la oarecare depărtare, unul dintre cei din maşină vine şi-mi ia aparatul. „Nu scrie fotografiatul interzis“, încerc eu să glumesc, dar lui nu-i arde de glume şi mă împinge spre dubă. Protestez jovial, încercând să-l conving că n-am încălcat legea. În fine, mă pune să-i arăt pozele şi să le şterg pe cele cu echipajul împotriva revoltelor, ceea ce şi fac, sub atenta lui supraveghere. La despărţire îmi zâmbeşte prieteneşte, ca şi cum mi-ar fi făcut un serviciu. Bazarul, dubele de poliţie şi maşinile cu muzicanţi umplu micul oraş. Muzicanţii cântă la nunţi: fiecare convoi de nuntă are în faţă o maşină cu trei toboşari şi un trompetist. Cele mai bogate au şi acordeonist. Poliţiştii au rolul de a veghea „să nu se strângă mai mult de cinci oameni la un loc, dacă nu-i ospăţ“, aflu de la taximetristul care m-a dus să văd Grotele celor 1000 de Buddha, de la Bezeklik. Cu mult înainte de a fi musulmană, mica oază de pe Drumul Mătăsii fusese budistă. Budiştii au fost de altfel cei care au reuşit să facă o breşă în monopolul guvernamental asupra mătăsii şi cei care au susţinut cât se poate de direct comerţul internaţional şi dezvoltarea drumurilor spre Asia Centrală. Astfel, când călugării budişti mergeau în pelerinaj în India, duceau cu ei cupoane şi haine de mătase, care

114

singură pe drumul mătăsii

puteau fi folosite ca monedă de schimb. Mătasea ajungea la ei cel mai adesea sub formă de donaţii, în schimbul binecuvântării donatorului. Mai departe, pelerinii donau la rândul lor cupoanele primite mănăstirilor unde poposeau. Astfel, Xuanzang, vestitul călugăr care a călătorit cincisprezece ani pe Drumul Mătăsii prin Asia Centrală, întorcându-se în China prin India, şi care nu primise documente de călătorie, fiindu-i interzis să iasă din ţară, din cauza războiului pe care dinastia Tang îl purta cu triburile turcice, a fost ajutat de regele de la Turfan. Pe atunci (630 d.Hr.), această oază nu era sub jurisdicţie chineză, iar Xuanzang a primit de la liderul din Gaochang, vechea cetate de lângă Turfan, treizeci de cai şi diverse mărfuri, în special mătase, pentru a-şi finanţa călătoria având ca scop aducerea din India a sutrelor sacre care lipseau din textele chineze.75 În jurul Turfanului au fost descoperite şi primele mătăsuri aduse în China pe Drumul Mătăsii din Persia, India şi chiar din Constantinopol, fiindcă în secolele al V-lea şi al VI-lea d.Hr. China nu mai deţinea monopolul acestor produse de lux. Cumpărătorii chinezi erau atraşi de modelele exotice care erau mai sofisticate decât cele autohtone. În special hainele de mătase confecţionate în Persia deveniseră extrem de căutate.76 Producătorii iranieni au invadat la acea vreme piaţa Drumului Mătăsii cu produsele lor de mătase, care se vindeau peste tot, de la Mediterana şi Marea Neagră până în China. La 45 de kilometri spre est de Turfan, Grotele de la Bezeklik i-au adăpostit pe călugării budişti până spre finele secolului al XI-lea. În plin deşert, trecând prin canioane uscate şi portocalii, călugării şi-au găsit aici o mică oază: grotele în care locuiau se află în pereţii canionului, pe tavanul fiecăreia fiind picturi vechi cu atât de multe ipostaze ale lui Buddha, încât locului i s-a spus Grotele celor 1000 de Buddha. Jos, la baza muntelui, uscat, auriu în bătaia soarelui, confundându-se de departe cu o dună de nisip, se află o suprafaţă mică plină de verdeaţă: un izvor care are suficientă apă pentru a cultiva un petic înghesuit de pământ înconjurat de sălcii. Fac poze de aici, de sus, de lângă grote şi prin obiectivul aparatului prind un bărbat cu un hârleţ aruncat pe umăr.

Bezeklik, Grotele celor 1000 de Buddha, la 45 de kilometri est de Turfan, i-au adăpostit pe călugării budişti până spre finele secolului al XI-lea. Pereţii decoraţi cu diversele feţe ale lui Buddha în urmă cu o mie de ani au stat ascunşi în nisip până la începutul secolului XX.

Bezeklik. Cuvântul uigur „Bezeklik“ înseamnă „un loc pictat“. În plin deşert, trecând prin canioane uscate şi portocalii, călugării şi-au găsit aici o mică oază: grotele în care locuiau se află în pereţii canionului, pe tavanul fiecăreia fiind picturi vechi cu atât de multe ipostaze ale lui Buddha, încât locului i s-a spus Grotele celor 1000 de Buddha.

Bezeklik. Cântăreţul din aiktar, instrument tradiţional al uigurilor. Aiktar-ul are o formă asemănătoare cu mandolina, este confecţionat din lemn de dud sau de migdal şi are unsprezece corzi.

china

117

Cuvântul uigur „Bezeklik“ înseamnă „un loc pictat“. Pereţii decoraţi în urmă cu o mie de ani cu diversele feţe ale lui Buddha au stat ascunşi în nisip până la începutul secolului XX, când exploratorul german Albert le Coq i-a scos la suprafaţă. Toate documentele găsite aici, multe dintre sculpturile şi picturile de pe pereţi au fost luate de diversele expediţii germane, japoneze şi britanice care au trecut prin Turfan. Pereţii cu picturi cel mai bine păstrate au fost duşi de Albert le Coq la Muzeul din Berlin, unde au fost distruşi definitiv în bombardamentele din cel de-al Doilea Război Mondial. Abia la sfârşitul secolului al XIV-lea, Khizr Khoja, unul dintre urmaşii lui Genghis-Han, care a cucerit Turfanul, i-a obligat pe locuitorii acestuia să treacă la islam. Minaretul moscheii de la marginea oraşului datează însă din 1777. Aici l-am întâlnit pe Yale, venit din Kazahstan în vizită la rudele sale. Îl las să-mi facă poze în faţa turnului înalt, de culoarea nisipului, şi mai târziu în moschee. E musulman, dar nu religios şi vrea să-mi arate împrejurimile. Mă duce mai întâi într-o parte a curţii imense din jurul minaretului, unde, în jurul unui ring improvizat pe o prelată de plastic de culoare albastră, 20-30 de bărbaţi cu tichii uigure stau pe vine şi fac pariuri în timp ce urmăresc zgomotos o luptă de cocoşi. Cele două galinacee nu mai au aproape deloc pene, iar pe aleea largă care duce spre minaret leneveşte un al treilea cocoş, care va intra probabil în luptă imediat ce această partidă se va încheia. Un bătrân cu barbă albă lungă şi bine îngrijită, îmbrăcat cu o tunică neagră de postav cam ponosită, pare să fie şeful galei. Yale îmi povesteşte că străbunicii lui erau în urmă cu mai bine de o sută de ani mari comercianţi şi ţineau în bazarul din Turfan un magazin mare de covoare preţioase aduse din toate locurile cu ştaif ale Asiei Centrale. Chiar înainte ca Mao să închidă bazarurile de pe Drumul Mătăsii, bunicii lui s-au refugiat în stepele kazahe, crezând că va fi mai simplu sub ruşi decât sub chinezi. Acum, Yale, care este absolvent de economie, ar vrea să reia îndeletnicirile tradiţionale ale strămoşilor lui. Nu aici, la Turfan, vrea să-şi stabilească „baza“, dar viitoarea lui reţea va avea noduri peste tot pe Drumul Mătăsii. Rareori comerţul pe această rută ducea un produs din China până la Marea

118

singură pe drumul mătăsii

Mediterană sau până la Marea Neagră; de cele mai multe ori negustorul cumpăra mătase şi ceai în China, le ducea până la Samarkand, unde le vindea şi cumpăra în schimb pietre preţioase şi vin, pe care le transporta în altă parte şi le vindea. „Ceea ce contează pentru comerţul nostru mic sunt graniţele libere, taxele mici de trecere şi bacşişurile suportabile“, îmi explică kazahul. Vrea să spună că statele din această zonă trebuie să se înţeleagă între ele pentru ca bunurile să circule, numai că degeaba se înţeleg China şi Kazahstanul, dacă între Kîrgîstan şi Tadjikistan nu e linişte şi nu ştii când poţi trece marfa şi când nu. În bazar îmi arată cât de diferite sunt covoarele făcute în Afganistan faţă de cele aduse de la Buhara sau faţă de cele care se mai fac aici, în zonă. Bazarul de duminică e plin de negustori care vând pepeni aduşi din Hami, ananas de lângă Kashgar, nuci şi migdale locale, dar şi stofe, mătăsuri, cupoane strălucitoare, roz sau albastre, din care vor fi croite haine tradiţionale pentru femeile musulmane şi care au venit tocmai de la Istanbul. Mai în spate se vând găini, înghesuite unele peste altele în cuşti, şi oi, care-şi aşteaptă rândul la tăiat. Ouă în cantităţi uluitoare zac în soare şi într-o înghesuială incredibilă, iar pe o tarabă în centrul aleii centrale a bazarului doi bărbaţi toacă, fierb, frig, fac multe feluri de mâncare, fără să aibă nevoie de apă curentă. În faţa tejghelei e plin de pofticioşi care sorb sosurile şi-şi învârt beţişoarele cu dexteritate. Yale mă instruieşte să nu mănânc nimic în bazar, fiindcă nu am acelaşi tip de anticorpi ca localnicii şi mă grăbeşte la o nuntă, pe care n-ar trebui să o ratez, fiindcă „nunţile uigurilor sunt sărbători de neuitat“. Mireasa pare de departe îmbrăcată ca orice mireasă, în rochie albă de zână, dar mai de-aproape se văd culorile tradiţionale brodate fără ostentaţie: frunze lungi roşii, verzi şi galbene, subţiri se întind pe mânecile rochiei, la fel ca pe tichia rotunjită de care e prins voalul, iar în mijlocul decolteului larg tronează un trandafir roşu făcut din mătase. Mirele poartă fesul musulman în colţuri, ca şi cavalerii de onoare. Nunta seamănă cu cele pe care le-am văzut din mers în satele din Valea Vinului, unde taximetristul care m-a plimbat prin zonă m-a dus să-i vizitez familia.

Turfan. Abia la sfârşitul secolului al XIV-lea, Khizr Khoja, unul dintre urmaşii lui Genghis-Han, care a cucerit Turfanul, i-a obligat pe locuitorii acestuia să treacă la islam. Minaretul moscheii de la marginea oraşului (Emin Minaret) datează însă din 1777.

Turfan. Vânzătoare în bazar. „Bazarul de duminică e plin de negustori care vând pepeni aduşi din Hami, ananas de lângă Kashgar, nuci şi migdale locale, dar şi stofe, mătăsuri, cupoane strălucitoare, roz sau albastre, venite tocmai de la Istanbul, din care vor fi croite haine tradiţionale pentru femeile musulmane.“

Într-un sat pe Valea Vinului, lângă Turfan. Mai târziu, am mers prin centrul satului şi am văzut un fel de întreprindere unde se confecţionau platformele ca nişte paturi folosite de locuitorii Asiei Centrale, pe schelet metalic, cu spătare pe două laturi, lucrate ca-n filigran şi vopsite cu roşu coraille şi argintiu.

china

121

Când a oprit în faţa unei case cam dărăpănate, m-am speriat puţin, fiindcă pe uliţa satului era pustiu la ora prânzului, când temperatura ajunsese la peste 30°, deşi eram doar în luna mai. Cel mai inofensiv lucru care mi se putea întâmpla era să mă abandoneze acolo, la vreo 50 de kilometri de Turfan. M-a invitat să intru pe o poartă mare zidită între două case. Nu ştia prea multe cuvinte în engleză, aşa că folosea din plin limbajul gesturilor: îşi punea mâna la inimă, se înclina şi îmi indica drumul. În gang am văzut unul din paturile acelea uriaşe numite tapşan sau uneori, balcoon, chorpoya, karavot sau takhta, pe care oamenii se odihnesc, mănâncă, stau la taclale. Mai în spate, unde începea un fel de curte interioară, înconjurată de clădiri dărăpănate, erau înghesuite tot felul de acareturi, o motocicletă, o masă, scaune, gunoaie. M-a condus spre prima intrare din gang, în timp ce mă gândeam că ar fi mai bine să mă întorc şi să o iau la fugă, deşi un pic cam târziu. Am intrat şi în camera de vreo 20 de metri pătraţi se afla familia reunită, aşezată pe un alt tapşan, acoperit cu o cuvertură roşie, urmărind un serial la televizor. În capătul acestui pat imens era un teanc mare de perne colorate. Pereţii camerei erau vopsiţi până la jumătate cu vopsea de ulei albastră, la fel ca uşa, care se închidea cu zăvor. Erau acolo mama, tatăl şi sora lui, care s-au dat jos să mă salute politicos. Mama s-a grăbit să întindă o faţă de masă şi a adus ceai într-un ceainic tot roşu. Mi-a turnat într-un bol, care nu mi se părea foarte curat, dar m-am făcut că nu văd şi am gustat băutura caldă, neaşteptat de răcoritoare. Voiau să-mi dea să mănânc, fiindcă, oricât ar fi de săraci, uigurii sunt foarte primitori şi într-un fel mândri să aibă străini în vizită. Alături, în bucătărie, mai multe bucăţi de carne de berbec sfârâiau în grăsime lângă tot felul de legume frumos colorate. Am făcut poze împreună şi la plecare ne-am îmbrăţişat de parcă ne cunoşteam de multă vreme. Mai târziu, am mers prin centrul satului şi am văzut un fel de întreprindere unde se confecţionau paturile tapşan, pe schelet metalic, cu spătare pe două laturi, lucrate ca-n filigran şi vopsite cu roşu coraille şi argintiu. Panoul mare cu preţurile şi restul amănuntelor era inscripţionat bilingv, cu litere chinezeşti şi arabe. În jur, casele erau

122

singură pe drumul mătăsii

făcute din cărămidă, iar sub pod, din loc în loc între cărămizi sunt lăsate găuri, pentru aerisire, dar şi pentru ca în timpul furtunilor de nisip vântul să poată trece, fără să întâmpine multă rezistenţă.

Ürümqi. Un oraş sub asediu sau cum vine moartea pe Drumul Mătăsii PRAFUL DIN OAZELE DEŞERTULUI şi smogul permanent din oraşele prin care am trecut mi-au iritat gâtul, aşa încât când am ajuns la Ürümqi abia mai puteam respira, gâtul îmi era inflamat şi înghiţeam cu greu. Oraşul se află pe lista neagră a guvernului de la Beijing cu cele mai poluate oraşe din China. Afară era frig, bătea vântul, ploua şi, încă din prima zi petrecută acolo, am început să fac febră. M-am înfofolit şi am pornit în plimbare prin bazarul Erdaqaio, inaugurat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi redeschis în 2002. M-am oprit la o farmacie tradiţională, unde i-am arătat prin semne proprietarului cât de răcită eram. Mi-a dat un scaun şi a început să-mi prepare leacul: a luat o piele uscată de şarpe dintr-un cui în care zăceau alte câteva, un bulgăre ca o piatră sfărâmicioasă şi, din diverse pungi, plante uscate şi seminţe. A pus totul într-o râşniţă uriaşă, a cântărit produsul final şi mi l-a ambalat într-o pungă. Mi-a arătat că trebuie să pun o linguriţă într-o cană, să torn apă fierbinte şi să beau o dată pe zi înainte de culcare. Apoi mi-a mai dat două cutii cu siropuri întăritoare şi nişte prafuri de înghiţit, iar la sfârşit mi-a cerut 300 de yuani, adică vreo 50 de dolari. I-am dat înapoi întăritoarele şi restul, păstrând ceaiul din piele de şarpe şi propunându-i pentru el 5 dolari. S-a supărat, a început să-mi explice cu voce tare, destul de răstită, cât de scumpe sunt ingredientele şi probabil cât de benefice, dar eu, ca o ignorantă ce eram, nu-mi dădeam seama. Fireşte că nu înţelegeam o boabă din cuvintele răcnite, dar gesturile lui erau suficient de elocvente. M-am ridicat să plec, când a început să arunce cutiile cu prafuri pe jos şi să facă un tărăboi îngrozitor.

china

123

Pe urmă s-a oprit brusc şi mi-a aruncat în silă ceaiul, cerându-mi pe el 50 de yuani (circa 8 dolari), pe care i-am plătit repede, înainte să se răzgândească şi să nu mă mai lase să ies din farmacia lui plină de mirosuri ascuţite. Seara, mi-am preparat din amestecul negociat cu prea multă râvnă: avea un miros puternic, dar nu neplăcut şi se putea bea cu uşurinţă. Mă aşteptam ca până dimineaţă să fiu bine, dar durerea de gât nu s-a atenuat şi începusem să şi tuşesc. Afară se făcuse şi mai urât, iar eu trebuia să ajung cât mai devreme posibil în celălalt capăt al oraşului, pentru a mă vedea cu cineva. M-am tratat cu ceaiul tradiţional două zile, dar după aceea am recurs la rezerva mea de antibiotice, fiindcă nici febra, nici durerea de gât n-au cedat şi abia mai puteam vorbi. Omul pe care voiam să-l întâlnesc a trecut însă grăbit, cu capul în piept, cocârjat, fără ca măcar să se uite la mine. Are în jur de 50 de ani şi lucrează la Muzeul Regiunii Autonome Uigure Xinjiang din Ürümqi. Mi-a fost recomandat de un amic de la Washington. Muzeul era închis pentru public, dar l-am convins totuşi pe portar că am doi „prieteni“ pe care vreau să-i văd şi i-am arătat numele lor. Nu ştia alfabetul latin, dar, din fericire pentru mine, chiar atunci au ieşit din clădire două tinere drăguţe, care mi-au spus că unul din cei pe care îi caut a ieşit la pensie, iar celălalt nu mai lucrează acolo. Apoi una din ele a scos un strigăt şi mi l-a arătat pe pensionarul pe care-l căutam şi care, printr-o coincidenţă incredibilă, intra pe poartă. L-am strigat, dar s-a făcut că nu mă aude şi a dat din mână. I-am spus cine m-a trimis la el, ceea ce aproape că l-a făcut să o ia la fugă. ÜRÜMQI ESTE CAPITALA celei mai vestice regiuni a Chinei: Regiunea Autonomă Uigură Xinjiang, despărţită de China de două mari deşerturi, Gobi şi Taklamakan. Munţii Tian-Şan împart de asemenea Xinjiang în bazinul nordic al Ţungariei şi bazinul Tarim. Lanţurile muntoase din jurul Regiunii Uigure au fost mereu bariere naturale împotriva invaziilor şi, în ciuda unei geografii dificile, Xinjiang are o poziţie strategică importantă, fiind vecină cu Rusia, Mongolia, Afganistan, Tibet, Pakistan,

124

singură pe drumul mătăsii

Kîrgîstan şi Kazahstan şi având cele mai mari rezerve de petrol din China. Tot aici, pe fundul secat al lacului Lop Nor, se testează armele nucleare ale Beijingului. Regiunea Xinjiang, atât de importantă în jocurile economice şi strategice ale Beijingului, este în acelaşi timp un spaţiu al revoltelor şi al nemulţumirilor, iar pentru a observa această situaţie e suficient să privim harta demografică: în Xinjiang sunt aproape 22 de milioane de locuitori, dintre care 80% sunt uiguri şi 20% chinezi Han. În oraşe locuiesc însă 80% dintre chinezii Han şi doar 20% dintre uiguri. Oraşul cel mai bine dezvoltat şi cu creşterea economică cea mai mare după Shanghai şi Beijing, Ürümqi face legătura cu resursele care vin dinspre Vest, dar în acelaşi timp este un spaţiu instabil, pe care liderii chinezi îl păzesc, ca nu cumva vreo „primăvară arabă“ să ajungă până aici. Uigurii musulmani se consideră marginalizaţi, iar nemulţumirea lor răbufneşte tot mai des în acţiuni violente. Frica domină acest oraş cosmopolit, în care firmele multor companii sunt scrise în chineză, arabă, rusă şi engleză. Nu toţi oamenii sunt temători, cum s-a dovedit cercetătorul care a fugit de mine, deşi China capitalistă nu s-a liberalizat de fapt aproape deloc în ceea ce priveşte drepturile omului, iar străinii sunt adesea văzuţi ca aducători de ghinion. Pe de altă parte, universităţile autohtone sunt obligate prin directivele de stat să atragă cât mai mulţi studenţi din afara ţării. Tinerii veniţi de aiurea sunt convertiţi nu doar spre o mare civilizaţie, ci şi spre o nouă viziune asupra lumii. Ei vor fi în viitor agenţii de influenţă ai Chinei în toate colţurile lumii, din Africa până în Australia. La Ürümqi însă, guvernul de la Beijing are alte planuri, iar odată ajuns aici ai impresia că e vorba despre un oraş sub asediu. Din cauza atacurilor din ultima vreme, gara e înconjurată de poliţie şi militari înarmaţi, la intrarea în fiecare hotel este un poliţist cu un aparat de depistare a armelor, la intrarea în magazine eşti verificat ca în aeroport, iar pe stradă forţele de ordine de toate felurile mişună peste tot. Chiar şi la intrarea în

china

125

marele bazar se face un control amănunţit, dar numai în zona în care se presupune că merg turiştii. În celelalte părţi, unde comerţul e făcut de uiguri pentru uiguri, nu există suspiciuni. Oficialii de la Beijing vorbesc de „atacuri teroriste“, însă este vorba despre „răspunsuri ale uigurilor la felul în care sunt terorizaţi de autorităţile chineze“, după cum îmi va explica mai târziu un om de afaceri local. Nimeni nu ştie câţi poliţişti şi câţi militari au fost aduşi în Regiunea Uigură a Chinei, dar ar putea fi zeci de mii, potrivit mai multor surse, oricum ideea e să inducă teamă, fiindcă „recalcitranţii dispar pur şi simplu“, îmi spune în şoaptă Abdul. „50 000 de uiguri au fost omorâţi în ultimii ani, dar nimeni nu poate face nimic.“ Spusele lui sunt cutremurătoare, însă cine poate verifica exact cum stau lucrurile? Cert este că presiunile asupra musulmanilor uiguri sunt foarte mari şi există mărturii ale femeilor uigure care au fost forţate să facă avort, fiind însărcinate în şapte, opt sau nouă luni. Sunt femei curajoase, care vorbesc despre pruncucideri şi care după ce şi-au pierdut copilul nu mai pun preţ pe propria lor viaţă. Spre deosebire de cercetătorul de la muzeu, ele abia aşteaptă un străin care să meargă şi să spună lumii ce se întâmplă în secolul XXI în China, ţara care se dezvoltă cel mai rapid. Aveam mai multe nume şi numere de telefon ale unora dintre femeile dispuse să se vadă cu mine. Am încercat să le sun câteva zile la rând înainte să ajung la Ürümqi şi de mai multe ori cât am stat acolo, dar numerele nu mai funcţionau şi nici la mesajele pe care le-am trimis nu am primit răspuns. Securitatea funcţionează, în acelaşi fel în care o ştiam şi eu pe vremea lui Ceauşescu, numai că în România erau pedepsite femeile care făceau avorturi şi doctorii care se încumetau să le ajute, pe când aici femeile sunt supuse avorturilor obligatorii. Dictatura funcţionează la fel, dar în sens invers.

Ürümqi. Femei musulmane. Presiunile asupra musulmanilor uiguri sunt foarte mari şi există mărturii ale femeilor uigure care au fost forţate să facă avort, fiind însărcinate în şapte, opt sau nouă luni. Sunt femei curajoase, care vorbesc despre pruncucideri şi care, după ce şi-au pierdut copilul, nu mai pun preţ pe propria lor viaţă.

Ürümqi. Fetiţă musulmană. Guvernul le-a cerut femeilor să nu-şi mai acopere deloc capul, dar multe dintre ele îşi pun batic, la fel cum bărbaţii poartă tradiţionala tichie, doar pentru a-şi arăta apartenenţa etnică.

Ürümqi. Un mic uigur, purtând pe cap tichia tradiţională. În ciuda faptului că este ţara cu cea mai numeroasă populaţie, de 1,3 miliarde, rata naşterilor în China este una dintre cele mai scăzute din lume.

china

127

Ţara uigurilor şi Noul Drum al Mătăsii: calea ferată Ürümqi–Berlin SPRE DEOSEBIRE DE ALTE MINORITĂŢI care locuiesc în China, uigurii se definesc nu doar prin religia islamică, ci şi printr-un teritoriu concentrat în partea vestică a ţării, cunoscut ca Regiunea Autonomă Uigură Xinjiang, având capitala la Ürümqi. Înaintaşii uigurilor de astăzi au trăit exact în acelaşi teritoriu, iar rezistenţa faţă de ocupaţia chineză are o foarte lungă istorie. În ultimii o sută de ani, au existat două guverne uigure independente, dar cu sprijin de la Moscova: Republica Islamică a Turkestanului de Est, între 1933 şi 1934, şi Republica Turkestanului de Est, din 1944 până în 1949. Uigurii au fost protejaţi secole la rând de deşerturile cumplite şi de munţii înalţi, iar ţinutul lor a fost mereu greu de cucerit. La sfârşitul anilor 700, deveniseră un imperiu care se comporta ca şi cum China ar fi fost protectoratul lor. Apoi, în secolul al XIX-lea, după ce Rusia a cucerit cea mai mare parte a Asiei Centrale, inclusiv Buhara, generalul Yaqub Beg a stabilit, în 1865, statul uigur independent în Kashgar. În anii următori, China a recâştigat regiunea, iar în 1884 a luat naştere Provincia Xinjiang. Influenţa Moscovei a rămas importantă în regiune şi după 1955, când comuniştii au stabilit graniţele Regiunii Autonome Uigure, încurajându-i pe chinezii Han să se stabilească aici. Sovieticii au susţinut revoltele uigurilor din anii ’60, revolte care s-au extins apoi, contorizând două sute de ieşiri în stradă în Xinjiang până în 1980. Sub Deng Xiaoping, care a condus ţara şi partidul între 1981 şi 1987, situaţia s-a stabilizat, dar din 1990 până în 2014 s-au înregistrat alte peste o sută de proteste. În perioada de linişte a uigurilor, Rebiya Kadeer, lăsată pe drumuri de fostul soţ, care i-a luat cei şase copii, devine, dintr-o simplă spălătoreasă, milionară şi activistă pentru drepturile musulmanilor din Xinjiang. După ce prezintă în 1997 în faţa

128

singură pe drumul mătăsii

guvernului şi preşedintelui un raport al situaţiei uigurilor „îndulcit“, după cum îşi aminteşte ea în filmul Cele 10 condiţii ale iubirii, este arestată sub acuzaţia de „scurgere a informaţiilor de siguranţă naţională“. Poliţia a ridicat-o de pe stradă înainte de întâlnirea pe care o avea programată cu delegaţia unui congresman american. A stat şase ani în închisoare, dintre care doi în carceră, şi a fost scoasă de acolo cu sprijinul lui Tom Lantos, supravieţuitor al Holocaustului şi membru al Congresului american. De două ori propusă pentru Premiul Nobel pentru pace, Rebiya Kadeer are biroul la două străzi de Casa Albă, iar uigurii americani ar vrea s-o transforme într-un star, după modelul lui Dalai Lama, în aşa fel încât şi ei să aibă un avocat pe scena lumii, nu doar tibetanii. Din cauza războiului împotriva terorismului şi a felului în care Beijingul s-a alăturat Washingtonului în lupta împotriva jihadiştilor după 11 septembrie 2001, mişcarea pentru libertatea uigurilor condusă de Rebiya Kadeer nu are suficient succes. Statele Unite au pus pe lista organizaţiilor teroriste Mişcarea Islamică a Turkestanului de Est, în vreme ce China are propria ei listă, mult mai lungă, cu uigurii care cer drepturi egale cu ale populaţiei majoritare Han. Rebiya Kadeer insistă la rândul ei să numească regiunea Xinjiang Turkestanul de Est şi vorbeşte despre vremurile în care uigurii erau liberi. Pentru China, „ciocnirea civilizaţiilor“ are loc în Xinjiang, unde majoritatea este musulmană, iar guvernul de la Beijing continuă politica de schimbare a echilibrului etnic. Recep Tayyip Erdoğan, pe vremea când era prim-ministru, a catalogat răspunsul forţelor chineze la revolta uigurilor din iulie 2009 drept „genocid“, dar uigurii au puţini aliaţi şi par să fie sacrificaţi la masa negocierilor, deopotrivă de marile puteri şi de fraţii lor de sânge din Asia Centrală. De pildă, în Tratatul de prietenie dintre China şi Kazahstan, din 1995, se subliniază „lupta comună a celor două părţi împotriva separatismului“, iar acest model a fost preluat şi în relaţiile cu ceilalţi vecini.77 Nici una dintre

china

129

ţările din Asia Centrală nu îndrăzneşte să spună nimic despre represiunile din Regiunea Uigură, de frică să nu piardă investiţiile chineze, în vreme ce democraţiile occidentale sunt prea ocupate cu propriile vecinătăţi pentru a da atenţie chestiunii uigure. Arheologul britanic Aurel Stein, de origine maghiară, cunoscut pentru descoperirile sale din vestul Chinei, a fost copleşit atunci când a ajuns prima dată în Xinjiang de „sălbăticia dezolantă, purtătoare permanentă a impresiei de moarte“78. Pentru China a fost întotdeauna greu şi foarte costisitor să cucerească şi să păstreze Regiunea Uigură, iar lecţia primită în 104 î.Hr. de împăratul Wu-ti nu a fost înţeleasă nici până acum în totalitate: Wu-ti a trimis 60 000 de soldaţi să cucerească această zonă şi în urma luptelor doar 10 000 s-au întors acasă în viaţă. Xinjiang este de trei ori mai mare decât Franţa şi deţine 40% din rezervele de cărbune ale Chinei, o treime din producţia de gaz natural, cel mai mare zăcământ de uraniu şi asigură 14% din consumul naţional de petrol al ţării. Cu cât exploatarea acestor resurse devine mai importantă, cu atât guvernul de la Beijing aduce în regiune mai mulţi chinezi Han. Numărul acestor „emigranţi“ a crescut de la 220 000 în 1949 la 8,4 milioane în 2010. Prietenul meu Abdul, care conduce o mică afacere în domeniul energiei la Ürümqi, crede că uigurii nu vor avea niciodată norocul fraţilor lor kazahi, care sunt bogaţi şi independenţi: „China nu va abandona Xinjiang, nu doar pentru că aici sunt multe resurse, ci şi pentru că de-aici Beijingul îşi poate extinde influenţa spre Asia Centrală.“ Proiectul Noului Drum al Mătăsii se bazează tocmai pe regiunea uigură: conductele cu gaz şi petrol dinspre Asia Centrală traversează Xinjiang, vecinii din Asia Centrală se află, toţi, la graniţa cu Xinjiang, calea ferată spre vest trece prin Ürümqi. Ancora Chinei în Eurasia se numeşte Xinjiang. Banca Mondială a fost deja de acord să finanţeze cu peste două miliarde de dolari proiectul „Europa de Vest–vestul Chinei“,

130

singură pe drumul mătăsii

care va lega Ürümqi de Berlin pe o distanţă de circa 8000 de kilometri. Această rută feroviară ar putea deveni cea mai rapidă cale între vestul Chinei şi vestul Europei, care va putea fi parcursă în zece zile, faţă de Transsiberian, care face mai mult de două săptămâni. Trenul de mare viteză va fi mai avantajos chiar decât drumul pe mare prin Canalul Suez, care durează 45 de zile. Cel mai ieftin transport între Ürümqi, oraşul aflat la cea mai mare depărtare de o mare sau de un ocean, şi Berlin va fi transportul pe calea ferată. China este cea mai interesată de dezvoltarea acestui culoar, fiindcă mărfurile produse aici vor ajunge mult mai repede şi mai ieftin atât în Kazahstan, şi de aici în restul Asiei Centrale, cât şi în Rusia şi apoi mai departe, în Europa. Aflat în vestul ţării, Ürümqi este nodul central terestru al Chinei, la fel cum Shanghai, aflat în est, este nodul maritim al ţării. Cele două sunt la fel de vitale pentru extinderea influenţei economice şi politice a Chinei. „Ţara uigurilor nu se va putea rupe niciodată de China“, îşi continuă Abdul analiza, pentru că „e prea bogată şi prea importantă“. „Când şi-au făcut baze militare în zonă, am crezut că americanii ne vor ajuta, şi într-un fel chiar au făcut-o, dar acum, după ce se retrag, tot spaţiul va fi la îndemâna Rusiei şi Chinei“, spune Abdul, care s-ar fi aşteptat la mai multă empatie din partea Ankarei, date fiind afinităţile dintre turci şi uiguri, legate nu doar de limbă, ci şi de religie, tradiţie şi chiar istorie. Fostul ministru turc de externe, Ahmet Davutoğlu, devenit premier, care a călătorit în Xinjiang în 2010, nu le-a dat prea multe speranţe, iar strategia lui neootomană „s-a blocat în probleme interne“, crede Abdul, care nu-şi poate imagina un Turkestan independent, oricât şi l-ar dori. „Chiar şi faptul că folosim ora Beijingului, deşi după poziţia geografică ar trebui să adoptăm ora Asiei Centrale (-2 ore faţă de Beijing), demonstrează cât de încrâncenat este centrul împotriva noastră“, mă lămureşte omul de afaceri, căruia îi este favorabilă o zi mai lungă în care primăvara se întunecă la 10 noaptea.

china

131

Ürümqi are în jur de 3 milioane de locuitori, dar cei mai mulţi nu sunt uiguri, ci chinezi Han, iar produsul intern brut pe cap de locuitor este de 11 000 de dolari, aproape dublu faţă de media pe ţară. Cifrele nu sunt întâmplătoare: China încearcă să păstreze controlul asupra regiunii, prin investiţii economice, prin strategii de politică externă, dar şi prin modificarea echilibrului etnic din regiune. Drumul Mătăsii nu a fost stăpânit de chinezi pe tot parcursul său istoric de la Xi’an la Ürümqi şi Kashgar, iar acum, când această regiune a devenit mai importantă ca oricând, Beijingul încearcă să blocheze nu doar mişcările extremiste din Xinjiang, ci şi orice aspiraţie a uigurilor.

Kashgar. „Marele Joc“ de pe Drumul Mătăsii şi chinurile uigurilor DE LA ÜRÜMQI LA KASHGAR trenul face 25 de ore, şerpuind pe lângă munţii Tian-Şan într-o parte şi deşertul Taklamakan în cealaltă. Din când în când, am senzaţia stranie că munţii sunt făcuţi din nisip, având aceeaşi culoare ca deşertul, doar pentru ca puţin mai departe deşertul să pară a avea consistenţa grohotişului din munţi. Gara din Kashgar e aproape pustie şi mă simt de parcă am ajuns la capătul lumii, dar oraşul se află în mijlocul Asiei Centrale: o oază pe Drumul Mătăsii, pentru care s-au bătut tibetanii, chinezii, turcii şi uigurii, şi locul unde în secolul al XIX-lea britanicii şi ruşii s-au confruntat în „Marele Joc“ pentru controlul Asiei Centrale. Rusia şi-a început cuceririle de-a lungul Drumului Mătăsii sub Ecaterina II, în 1783, când Georgia a trecut sub protectoratul ei. Planurile de expansiune ale ultimului său favorit, Platon Zubov, erau să anexeze Persia şi să ajungă până în Tibet, dar au fost zădărnicite de moartea împărătesei. Oazele de pe traseul caravanelor din Asia Centrală au căzut însă destul de curând în mâinile ruşilor, în paralel cu înaintarea britanicilor în India

132

singură pe drumul mătăsii

şi Burma. „Marele Joc“ începe odată cu teama englezilor că ruşii le-o vor lua înainte în zona musulmană a Asiei şi că vor ataca poziţiile engleze din India.79 Expresia „Marele Joc“ a fost, se pare, folosită pentru prima dată de ofiţerul serviciilor secrete britanice Arthur Conolly (1807–1842), în corespondenţa sa cu generalul şi orientalistul Henry Creswicke Rawlinson80, înainte să fie decapitat pentru spionaj de către emirul de Buhara. Pe urmă Rudyard Kipling a făcut celebră această formulă în romanul Kim, în care un băiat pe jumătate indian, pe jumătate englez şi mentorul său afgan dejoacă planurile ruseşti de-a lungul drumurilor spre Hindustan. „Marele Joc“ se referea la lupta dintre Rusia şi Anglia pentru controlul Asiei Centrale şi despre felul în care serviciile secrete s-au implicat în această confruntare. În 1917, un raport sovietic, citat de Michael Share, recunoştea importanţa Kashgarului ca poartă de intrare spre India: Dorinţa noastră este să mergem în India. Kashgar este o zonă-tampon britanică pentru a preveni intrarea sovieticilor în India. Pentru noi Kashgar este poarta. Altminteri Kashgar e total lipsit de importanţă.81

Dar, deşi sovieticii credeau că era uşor să provoace o revoltă în regiunea de vest a Chinei, nu erau siguri că rezultatul unui scenariu de acest fel ar fi fost net în favoarea Moscovei, cu atât mai mult cu cât diplomaţii ruşi aflaţi la Beijing şi în cele şapte consulate pe care le avea Rusia în Xinjiang nu erau în favoarea separatismului şi îi susţineau pe monarhişti (Albii) împotriva comuniştilor (Roşiii). „Marele Joc“ devenise destul de ambiguu în timpul războiului civil din Rusia, iar misiunile consulatelor britanic şi rus din Kashgar, destul de complicate. În 1919, de pildă, consulatul englez a oferit sprijin direct diplomaţilor ruşi din Kashgar pentru recrutarea unui corp de voluntari de 25 000 de uiguri şi kazahi, care să sprijine forţele Albilor în Valea Ferganei şi pentru strângerea banilor care să susţină aceste trupe. În cele din urmă, consulii rus şi britanic au ajuns la concluzia că trebuie schimbată

china

133

destinaţia acestora.82 Consulatul rus din Kashgar devenise astfel „locomotiva“ operaţiunilor Albilor din zonă. Pe de altă parte, consulul englez din Kashgar în perioada 1918–1922, Percy T. Etherton, ofiţer de carieră şi bun cunoscător al spaţiului rus şi al zonei, urmărea în continuare interesele britanice strângând date care să poată fi folosite în strategia Londrei pentru a ţine Rusia la distanţă de India şi de Xinjiang. Etherton recrutase o reţea solidă de agenţi în oazele din Xinjiang, dintre europenii care lucrau în administraţia chineză, dintre ruşii antisovietici refugiaţi în zonă şi chiar dintre vameşi. Îi cultiva în acelaşi timp pe liderii triburilor kîrgîze din Pamir şi Tadjikistan şi avea bune relaţii în elita din Kashgar, pentru a trimite rapoarte cât mai complete despre evoluţia războiului civil din Rusia, unde Roşiii, revoluţionari şi comunişti, se războiau cu forţele monarhiste şi conservatoare, Albii. Etherton „s-a luptat din greu, aproape într-un război personal împotriva sovieticilor. Operaţiunile sale antibolşevice au fost atât de eficiente, încât autorităţile sovietice de la Taşkent au pus un preţ pe capul lui“83. Xinjiang, locul unde se întâlneau cele trei imperii, China, Rusia şi Marea Britanie, în prelungirea „Marelui Joc“, este astăzi capul de pod al Beijingului spre Asia Centrală şi mai departe, spre Europa, iar Rusia i se opune cu tot mai puţină forţă, chiar dacă n-ar vrea să lase să-i scape printre degete o zonă pe care a dominat-o net în ultimii aproape două sute de ani. Vechile consulate britanic şi rus din Kashgar, aflate la doi kilometri unul de celălalt şi transformate în hoteluri, rămân vestigii ale unei lumi îngropate de noua pax sinica. Moscova ar vrea să reia „Marele Joc“ prin Uniunea Eurasiatică, dar Beijingul are de partea sa banii şi strategiile pe termen lung de refacere a Drumului Mătăsii în propriul folos. Statele Unite, care o vreme au continuat vechea ofensivă britanică, par să se retragă din zonă, odată cu plecarea militarilor din Afganistan, dar în acelaşi timp nu ar vrea să-i lase doar pe chinezi şi pe ruşi să stăpânească aceste locuri.

134

singură pe drumul mătăsii

SINGURII CARE SE OPUN BEIJINGULUI, dar prea mici în faţa

imensului Dragon, sunt uigurii. Nanut, un om de afaceri autohton, îmi arată Marea Moschee, construită în 1442, refăcută de mai multe ori între timp, care domină vechiul Kashgar, şi îmi spune că fiecare chinez Han care se stabileşte aici primeşte anual 60 000 de yuani, echivalentul a 10 000 de dolari: „Nu trebuie să facă nimic altceva pentru aceşti bani. Gândeşte-te că o familie cu trei membri va avea anual 30 000 de dolari plus un apartament gratis.“ Dar dacă cei care se strămută la Kashgar vor să şi muncească îşi găsesc de lucru în primele 24 de ore, „în schimb şomajul în rândul uigurilor este din ce în ce mai mare, iar de întreaga dezvoltare a oraşului beneficiază doar chinezii. E normal să fim nemulţumiţi“. Nanut crede că nu există nici o soluţie la situaţia lor, fiindcă „nimeni“ nu-i poate ajuta. Cei din ţările fostei URSS, Kîrgîstan, Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, îi privesc cu simpatie pe uiguri, fiindcă sunt înrudiţi şi fiindcă sunt musulmani; „e vorba despre oamenii simpli“, mă lămureşte interlocutorul meu, adăugând că „liderii politici ai acestora au nevoie de banii şi ajutorul Beijingului şi nu vor ţine niciodată partea uigurilor asupriţi“. Nanut este pesimist şi a ajuns la concluzia că „toţi au nevoie de banii chinezilor, chiar şi americanii, care nu mai zic nimic de ceea ce se întâmplă aici“. Primul lui exemplu este din 2013, când poliţia a omorât doi oameni „chiar în faţa hotelului în care stai“. Autorităţile au spus că cei doi i-au atacat pe poliţişti, „dar astfel de crime apar tot timpul şi nici nu mai ştim numărul lor“, îmi mărturiseşte Nanut uitându-se în jur ca nu cumva să-l fi auzit cineva. „Suntem urmăriţi peste tot, ne este frică tot timpul pentru noi, dar mai ales pentru copiii noştri. O vecină a murit acum câteva luni în timpul unei operaţii în care doctorii au fost obligaţi să-i facă avort, deşi era în luna a şaptea. Înainte de asta poliţia a pus-o să semneze că e de acord“, povesteşte Nanut. „Nimănui nu-i mai pasă de noi, iar China ne va zdrobi, fiindcă singuri nu putem rezista“, mai adaugă el în timp ce ocolim pentru a doua oară oraşul vechi, cu casele galben-pământii, lipite unele de altele, aproape fiecare având la parter un mic magazin, o stomatologie, un cabinet de medicină tradiţională, o frizerie sau un restaurant.

Drumul de la Ürümqi la Kashgar: cum se transformă deşertul în munte sau invers.

Kashgar. Vreme de două mii de ani, Kashgar a fost cea mai mare piaţă de pe Drumul Mătăsii. Acum oraşul nu mai este nici la fel de prosper, nici la fel de cosmopolit. Statuia lui Mao, înaltă de 40 de metri, domină partea nouă a oraşului şi este cea mai mare construită vreodată.

Kashgar, Marea Moschee. Nanut, un om de afaceri autohton, îmi arată Marea Moschee, construită în 1442, refăcută de mai multe ori între timp, care domină vechiul Kashgar, şi îmi spune că fiecare chinez Han care se stabileşte aici primeşte anual 60 000 de yuani, echivalentul a 10 000 de dolari.

Kashgar. La umbră. Între 1933 şi 1944, uigurii au reuşit de două ori să-şi declare independenţa sub numele de Republica Turkestanului de Est, cu susţinerea masivă a Uniunii Sovietice. Cei din ţările fostei URSS, Kîrgîstan, Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, îi privesc cu simpatie pe uiguri, fiindcă sunt înrudiţi şi fiindcă sunt musulmani.

Kashgar. Pe stradă am văzut femei care îşi acoperă complet faţa cu o bucată mare de tricot maro, destul de groasă pentru aerul fierbinte al deşertului Taklamakan, care aproape că invadează Kashgarul. Materialul e mat, după cum l-am încercat şi pipăit în bazarul de duminică, dar femeile îşi exprimă în acest fel revolta faţă de sistem.

Kashgar. Bazarurile din vestul Chinei au fost primele care au redeschis Drumul Mătăsii. La bazarul de duminică din Kashgar vin săptămânal peste 150 000 de oameni şi toate preţurile finale sunt mai mici decât cele afişate sau decât cele de la care porneşte târguiala.

138

singură pe drumul mătăsii

Marele bazar de duminică din Kashgar şi cel mai mare Mao din China EŞARFA CU MODEL ALBASTRU PERSAN despre care vânzătorul

spune că ar fi ţesută manual din lână de cămilă costă 700 de yuani. Preţul afişat e mare, dar după ce am negociat înainte pentru o altă eşarfă, la care am renunţat, i-am spus celui care mi-a făcut prezentarea că o cumpăr dacă mi-o dă mai ieftin. 550 este preţul lui, dar pentru mine e prea mult, aşa că aştept să mai scadă. 475 e limita. Îi spun că e foarte frumoasă, dar că nu pot să-i dau mai mult de 100. Râde. Dau să plec, dar mă strigă şi vrea să-mi vândă două, de calităţi foarte diferite, cu 350. Nu vreau decât una, zic. În cele din urmă, aproape scârbit, mi-o dă pe 100 de yuani. La bazarul de duminică din Kashgar vin săptămânal peste 150 000 de oameni şi toate preţurile finale sunt mult mai mici decât cele afişate sau decât cele de la care porneşte târguiala. Cele mai frumoase sunt carpetele şi eşarfele, dar poţi găsi aici cupoane de mătase în modele nemaivăzute, cuverturi din păr de cămilă, haine de blană de toate felurile, aduse din Tadjikistan, unde foarte rar poate fi prins chiar şi leopardul argintiu, dar unde se găsesc blănuri de vulpe sau de nutrie. Se vând căciuli ruseşti, covoare afgane şi iraniene, rochii turceşti şi materiale pentru hainele musulmanelor, plus jadul cel mai preţios din Hotan, o altă oază, mai la sud de Kashgar. Bazarurile din vestul Chinei au fost primele care au redeschis Drumul Mătăsii, dar mărfurile vin greu, iar oamenii nu pot circula liber. Un ghid care se ocupa de un grup de francezi şi cu care m-am împrietenit mi-a povestit că el nici nu poate avea paşaport şi că singurele locuri în care poate merge sunt oraşele pakistaneze din apropierea graniţei. „Sunt prea multe frontiere între Turcia şi China, odinioară, când Drumul Mătăsii funcţiona, era o singură mare putere care controla această rută, cel mult două“, argumentează Abdurahman, profesor de istorie şi ghid, pe care l-am întâlnit din întâmplare la hotel şi l-am rugat să vorbească

china

139

la telefon în chineză cu şoferul care urma să mă ducă în pasul Torugart, la 3700 de metri, acolo unde este graniţa cu Kîrgîstanul. Vreme de două mii de ani, Kashgar a fost cea mai mare piaţă de pe Drumul Mătăsii. Pe aici treceau caravane cu câte 1000 de cămile fiecare, transportând pietre preţioase, mirodenii, cărţi, lână, mătase, între Istanbul şi Xi’an, pe atunci capitala Imperiului Chinez. Acum, oraşul nu mai este nici la fel de prosper, nici la fel de cosmopolit. Chiar şi aşa, în Kashgar majoritatea firmelor sunt scrise în trei limbi, arabă, chineză şi engleză, iar tinerii, mai ales, învaţă engleza din filmele americane, fiindcă la şcolile din vestul Chinei nu se mai predă, o întoarcere în timp spre epoca lui Mao, a cărui statuie înaltă de aproape 40 de metri domină partea nouă a oraşului.

Corpul femeii aparţine statului chinez şi de ce e bine să bei apă fiartă ARE PANTOFI ROŞII DE LAC, cu tocuri nu foarte înalte, dar extrem de eleganţi, chador vişiniu (rochie lungă şi largă purtată de femeile musulmane atunci când ies pe stradă) şi faţa acoperită complet de un văl de culoarea pantofilor. După calitatea hainelor pe care le poartă, pare să fie o femeie extrem de cochetă, tânără şi dintr-o familie cu dare de mână. De ce-ar vrea o femeie tânără să se ascundă complet sub haine, într-o ţară în care are libertatea să aleagă orice altă îmbrăcăminte? „Pentru că de fapt nu are la îndemână celelalte libertăţi: nu poate avea câţi copii vrea, deci nu poate dispune de propriul ei corp, care aparţine statului chinez, nu ei. În plus, la fel ca noi, ceilalţi uiguri, femeile sunt marginalizate, nu-şi găsesc de lucru la nivelul educaţiei lor, când îşi găsesc sunt prost plătite, iar şcolile de aici sunt mai slabe decât cele din alte regiuni. Ţara, chiar dacă este prosperă şi capitalistă, este în continuare închisă în mare parte: internetul nu e complet liber, serviciile secrete ne ascultă convorbirile şi ne urmăresc mesajele, presa e sub control total, ziariştii străini nu au voie să meargă peste tot şi în general lumea nu

140

singură pe drumul mătăsii

ştie exact ce se întâmplă cu noi“, enumeră Abdurahman, profesorul de istorie devenit ghid, nemulţumirile femeilor şi bărbaţilor uiguri, sorbind din apa fierbinte comandată la restaurantul hotelului. „E apă de la robinet fiartă şi face bine la gât şi la stomac, în plus nu costă, ca apa plată, aşa m-a învăţat un doctor care practică medicina tradiţională uigură. Bem apă fiartă mai ales iarna, când e frig, fiindcă pot fi şi minus 20° Celsius. Uneori e mai bună decât orice altceva, pentru că, de exemplu, nu te deshidratează, ca ceaiul verde şi cel negru, dar în acelaşi timp te încălzeşte iarna şi te răcoreşte vara, elimină din intestine rămăşiţele nedigerate şi face bine la gât.“ Pe stradă am văzut femei care îşi acoperă complet faţa cu o bucată mare de tricot maro, destul de groasă pentru aerul fierbinte al deşertului Taklamakan, care aproape că invadează Kashgarul. Materialul e mat, după cum l-am încercat şi pipăit în bazarul de duminică, dar femeile „îşi exprimă în acest fel revolta faţă de sistem“, crede Abdurahman. Guvernul le-a cerut femeilor să nu-şi mai acopere deloc capul, dar multe dintre ele îşi pun batic, la fel cum bărbaţii poartă tradiţionala tichie, doar pentru a-şi arăta apartenenţa etnică. Fenomenul alunecă spre extremism de ambele părţi: cu cât Beijingul devine mai dur, cu atât uigurii tind să devină mai radicali. În zilele în care am stat la Kashgar, în Alaqagha, la sud de Kashgar, 25 de femei uigure şi liceene au fost reţinute de poliţie pentru că purtau batic. Bărbaţii din localitate s-au revoltat, la rândul lor, de această măsură exagerată a autorităţilor, iar protestul s-a încheiat cu moartea a două persoane, împuşcate de poliţie. În timp ce grupările islamiste folosesc bombele pentru a atrage lumii atenţia asupra nedreptăţilor din Turkestan, cum le place lor să spună, guvernul chinez îşi întăreşte prezenţa în această regiune şi schimbă tot mai mult regulile în favoarea majorităţii Han şi în detrimentul uigurilor.

china

141

Pasul Torugart: graniţa dintre China şi Kîrgîstan. Despre tradiţia paravanelor şi de ce decupează poliţiştii chinezi hărţile A TREBUIT SĂ STAU TREI ZILE ÎN KASHGAR, pentru a aştepta ziua de luni, în care se deschide graniţa cu Kîrgîstanul din pasul Torugart, aflat la 3700 de metri, în masivul Tian-Şan. Chinezii închid frontiera la sfârşitul săptămânii, în zilele de sărbătoare, când e vreme rea sau când li se pare lor că e vreme rea. Până la graniţă există trei controale diferite, prin care autorităţile chineze vor să verifice dacă nu scoţi ceva valoros din ţară. De pildă, unui australian pe care l-am întâlnit la Bişkek un poliţist chinez, care i-a întors rucsacul cu fundul în sus înainte de Torugart, i-a găsit o hartă a Chinei, a deschis-o şi, nervos că Taiwanul nu aparţinea ţării lui pe acea hartă, a căutat o foarfecă şi l-a decupat pur şi simplu: Taiwanul ori este al Chinei, ori mai bine să nu fie deloc. La primul punct de frontieră toate bagajele trec prin aparate de verificare, ca în aeroport, iar paşapoartele sunt scanate şi atent răsfoite. La al doilea punct atenţia se concentrează mai mult asupra actelor, iar la al treilea am văzut multe geamantane şi genţi răscolite sub privirile nervoase ale posesorilor. Camioanele, care aşteaptă în cozi kilometrice, au parte de aproape acelaşi regim şi pierd oricum foarte mult timp aşteptând. Controlul are loc şi în sens invers, chiar mai dur decât spre Kîrgîstan, pentru a încerca să oprească intrarea drogurilor în China dinspre Afganistan, iar aşteptarea poate dura ore întregi sau chiar zile, după cum spunea un şofer din zonă. Străinii nu pot trece, potrivit legii, graniţa prin Torugart. Dar legea are excepţii, aşa că agenţiile de turism agreate de autorităţi pot obţine contra cost un permis special, iar în pachet intră obligatoriu şi transportul, pentru un preţ de cel puţin cincizeci de ori mai mare decât preţul unui bilet cu autobuzul local, care traversează frontiera. Ghizii acestor agenţii sunt de fapt nişte şoferi, care au relaţii bune cu cei care lucrează la punctele de control chineze şi kîrgîze, fiindcă le dau o parte

142

singură pe drumul mătăsii

din câştigurile lor. Ei se strecoară cu paşapoartele clienţilor printre camionagii şi vameşi şi te ajută să faci faţă întrebărilor curioase ale oficialilor. Aici, ca în toată Asia Centrală, mita, oficializată în formula chineză sub masca diferitelor taxe percepute pentru cei ce intră sau ies din ţară prin Torugart şi alte graniţe dificile, sau mita subînţeleasă la celelalte frontiere din regiune sunt o practică tradiţională. Nanaivandak, negustorul care făcea comerţ pe Drumul Mătăsii în perioada 730–751, din istoriile scrise de Susan Whitfield84, ştia întotdeauna cât sau ce să le dea vameşilor de care trebuia să treacă, peste sumele oficiale pe care le plătea. În călătoriile lui de la Samarkand (azi în Uzbekistan) spre Chang’an (astăzi Xi’an, în China) şi retur, Nanaivandak nu se împiedica de lăcomia diferitelor autorităţi, de drumul dificil care traversează Tian-Şan la peste 3000 de metri şi nici nu se temea de bandele de hoţi care mişunau pe drumul caravanelor, era doar prevăzător şi încerca de fiecare dată să se oprească într-un oraş pe care nu-l mai văzuse. Negustoria lui era o aventură permanentă, dar bine planificată. Pentru a intra în China cu baloturile sale de lână, cu pietrele preţioase şi cu jadul din bagaje, trebuia să dea un „bacşiş considerabil“, dar, odată ajuns acolo, ştia să se bucure de „noodles-ul picant, de vinul făcut din ţâţa iepei, strugurii cei mai dulci, crescuţi în oazele deşertului Gobi, şi de dansatoare […], care miroseau a iasomie“. În restaurantele chinezeşti îşi rezerva separeuri luxoase, pe care le caută şi în zilele noastre oamenii de afaceri, pentru a profita în intimitate de mâncare, vin şi femei. Ceainăriile şi restaurantele din China folosesc şi astăzi aceste separeuri, fie că sunt prevăzute din construcţie, fie că încăperile largi se compartimentează prin panouri glisante sau, în cel mai rău caz, prin paravane. O întreagă civilizaţie s-a format la umbra acestor paravane, care au marcat istoria politică a Chinei. În spatele lor împăraţii galbeni şi-au eliminat adversarii, şi-au sedus concubinele şi au gândit strategiile de apărare şi de atac ale ţării. Partidul Comunist Chinez continuă tradiţia paravanelor, în spatele cărora ascund ororile unei dictaturi aşa-zis capitaliste şi luminate. După aceste paravane dispar uigurii

china

143

răzvrătiţi, pe care familiile lor nu-i mai văd niciodată, femeile obligate să facă avorturi în luna a şaptea sau chiar a noua, oamenii care nu se aliniază, care vociferează, care vor altceva decât politica partidului unic. Şi tot în spatele paravanelor îşi ascund liderii chinezi averile, afacerile şi complicatele reţele de corupţie. Dacă ar putea, i-ar ascunde şi pe ziariştii străini, asupra cărora fac presiuni de câte ori află că nu scriu lucruri pozitive. Au încercat, în 2013, să-l convingă prin metode variate pe Marc Saikali, de la France 24, să renunţe la documentarul Şapte zile în Tibet. Celor de la New York Times şi de la Bloomberg le-au cerut să renunţe la investigaţiile despre bogăţia lui Xi Jinping, încă dinainte ca acesta să ajungă preşedintele ţării. Şi, pentru ca imaginea Chinei să fie bine propagată, toţi corespondenţii occidentali din China sunt obligaţi să facă un interviu anual cu ministrul de externe de la Beijing, pentru a le fi reînnoite acreditările.85

KÎRGÎSTAN ŞI KAZAHSTAN

Ţara celor 10 dolari, la ce e bun laptele de iapă şi cât de frig e într-o iurtă SUS, ÎN PASUL TORUGART, m-a aşteptat o altă maşină, pentru care agenţia chineză a negociat cu o firmă omoloagă din Kîrgîstan. Dincolo de frontieră, gardurile de sârmă ghimpată care delimitează graniţa chineză însoţesc drumul care coboară prin munte. Cu doar o sută de ani în urmă, frontierele erau mult mai vagi, chiar dacă punctele vamale au aici o istorie îndelungată, legată de trecerea caravanelor. Vârfurile de peste 7000 de metri nu se văd din această parte a muntelui, dar văile aflate la peste 5000 de metri coboară înzăpezite spre şoseaua precară, care la un moment dat devine o şosea solidă. Chinezii lucrează la această şosea în planul lor de a conecta prin infrastructură serioasă toată Asia Centrală. La 3200 de metri deasupra nivelului mării se află Taş Rabat, un caravanserai construit din piatră în secolul al XV-lea. Cheia de la intrare se află la proprietarii iurtelor de vizavi. Înăuntru e întuneric şi umed, iar izvoarele ruseşti susţin că la început aici ar fi funcţionat o mănăstire budistă. În cele treizeci şi una de încăperi minuscule, cu paturi de piatră, se opreau negustorii care alegeau acest traseu pentru a veni spre China dinspre Samarkand şi Buhara, trecând prin actuala capitală a kîrgîzilor. Eu şi şoferul care m-a luat de la graniţa de la Torugart ne-am oprit să dormim la un camping de iurte, înainte de a porni spre Bişkek, un drum care durează o zi întreagă. În jurul iurtelor sunt vârfuri de peste 4000 de metri, unele rotunjite şi înverzite, altele cu urme de zăpadă. Îmi las bagajele la iurta unde voi înnopta şi urc pe unul din aceste vârfuri. Aerul e tare şi începe o ploaie mocănească. Sunt îmbrăcată bine, apa nu se lipeşte de jacheta mea impermeabilă, dar aparatul de fotografiat mă deranjează. Nu sunt poteci şi urc în serpentine,

148

singură pe drumul mătăsii

căţărându-mă pe stâncile alunecoase care-mi ies în cale. Sunt fericită, acesta e genul de escaladări care-mi place, fără corzi şi fără asigurări, dar când ajung în vârf coborârea mi se pare imposibilă. De sus, panta arată mult mai abruptă decât era la urcare. Cobor încet şi dificil. Norii par să fie la câţiva metri deasupra mea. Grohotişul îmi fuge de sub picioare, cu toate că merg încet, dar cu cât merg mai încet, cu atât mi se pare mai greu, aşa că fac abstracţie de panta abruptă şi alerg urmând curbele imaginare de nivel. Ajung jos transpirată, deşi afară sunt doar câteva grade, iar ploaia nu conteneşte. Sunt invitată de proprietarii iurtei în „bucătărie“, de fapt în remorca în care e instalat un aragaz cu butelie. Le spun că mi-e foame şi primesc o supă de varză, ca acasă. E prima dată după aproape trei săptămâni când mănânc mâncare europeană. Nu i-am dus dorul, dar acum mă face să mă simt mai bine. În bucătărie, o femeie cu trăsături caucaziene îmi pregăteşte o salată de morcovi, în timp ce fiul ei blond, cu ochi albaştri, care are 24 de ani şi a terminat Facultatea de Limbi Străine la Bişkek, îmi spune că Putin a devenit preferatul tinerilor din capitala kîrgîză după ce a „recuperat“ Crimeea. Îl cheamă Viktor, a lucrat ca DJ la Cairo în perioada „Primăverii arabe“ şi îşi petrece tot sezonul „cald“ din 2014, adică din mai până în septembrie, la campingul de iurte al părinţilor. Crede că laptele de iapă îi va rezolva problemele gastrice, fiindcă aici, în Asia Centrală, este considerat aproape un panaceu: de la ciroze la cancer, laptele de iapă face minuni şi-ţi poate asigura tinereţea fără bătrâneţe dacă bei în fiecare zi măcar un pahar. Din toamnă însă, va lucra pentru Liniile Aeriene Chineze, unde a fost selectat după ce a trimis CV-ul şi o poză. Angajatorii voiau neapărat pe cineva cu înfăţişare europeană, iar Viktor, deşi aparţine etniei tătare, îndeplineşte toate condiţiile. Iurtele familiei se află în apropiere de Taş Rabat şi Viktor îmi spune că o legendă din zonă zice că iniţial ar fi fost vorba despre o fortăreaţă şi că un han care avea doi fii i-a întrebat pe fiecare, pentru a decide cine va conduce mai departe comunitatea, ce planuri au: primul a spus că va construi şcoli şi va dezvolta agricultura, în vreme ce al doilea a promis o armată bine pregătită şi o fortăreaţă.

Munţii Tian-Şan văzuţi de pe drumul care leagă Kashgar de Bişkek. Vârfurile de peste 7000 de metri nu se văd din această parte a muntelui, dar văile aflate la peste 5000 de metri coboară înzăpezite spre şoseaua precară, care la un moment dat devine o şosea solidă, la care lucrează chinezii în planul lor de a conecta prin infrastructură serioasă toată Asia Centrală.

Taş Rabat şi Munţii Tian-Şan. La 3200 de metri deasupra nivelului mării se află Taş Rabat, un caravanserai construit din piatră în secolul al XV-lea. În cele treizeci şi una de încăperi minuscule, cu paturi de piatră, se opreau negustorii care alegeau acest traseu pentru a veni spre China dinspre Samarkand şi Buhara, trecând prin actuala capitală a kîrgîzilor.

Munţii Tian-Şan. Ne-am oprit să dormim la un camping de iurte, eu şi şoferul care m-a luat de la graniţa de la Torugart, înainte de a porni spre Bişkek, un drum care durează o zi întreagă. „Oare în iurtă cu ce facem focul la noapte?“ gândesc eu cu voce tare. „Cu balegă de cal şi puţin cărbune“, răspunde el imediat, explicându-mi că e ecologic.

La poalele munţilor Tian-Şan, în iurtă. În iurtele de familie e mult mai cald, fiindcă sub acelaşi acoperiş e o întreagă casă: în dreapta „uşii“ se află „bucătăria“ în care se găteşte în timpul zilei, iar seara, când se întorc şi bărbaţii cu oile, caii sau vacile, iurta se umple de răsuflările lor.

kîrgîstan şi kazahstan

151

„Taş Rabat demonstrează ambiţia şi dorinţa kîrgîzilor de libertate“, îmi explică Viktor, arătându-mi foarte departe, pe unul dintre vârfurile Tian-Şan, o stâncă sub formă de şoim. Este unul dintre simbolurile kîrgîze, alături de soarele cu 40 de raze, care aduce aminte de cele 40 de triburi unificate pentru a izbândi împotriva mongolilor din legenda lui Manas, eroul salvator al kîrgîzilor. Poemul epic Manas are un milion de versuri şi 60 de versiuni, iar Viktor este de părere că face cât „toate catedralele europene la un loc“. Pentru el însă, nu Kîrgîstanul e centrul lumii, ci Rusia, care a luat sub aripa ei protectoare această ţară mică: „După o revoluţie americană, care nu ne-a adus nimic bun, am avut una rusească.“ El crede că americanii au fost autorii Revoluţiei Lalelelor, din martie 2005, când opoziţia l-a contestat pe Askar Akaev, primul preşedinte postsovietic al Kîrgîstanului, după alegerile generale în care puterea obţinuse 75 din cele 81 de mandate parlamentare. MULŢI KÎRGÎZI, INCLUSIV JURNALIŞTI SERIOŞI de la Bişkek, dar şi unii analişti anglo-saxoni sunt de părere că această Revoluţie a Lalelelor ar fi fost gândită şi susţinută de americani, însă nu există nici un fel de dovezi. Denumirea a fost dată chiar de viitoarea victimă a mişcării protestatare, Askar Akaev, care a crezut iniţial că „nici un fel de revoluţie colorată nu va avea loc în Kîrgîstan“, nici de „mătase“, nici „roz“, nici „portocalie“, nici a „narciselor“ sau a „lalelelor“. În locul lui Akaev, fost preşedinte al Academiei Ştiinţifice din Bişkek şi deputat în Sovietul Suprem al URSS, perceput iniţial ca liberal, care spunea că „revoluţia economică nu a fost făcută de Karl Marx, ci de Adam Smith“, a venit Kurmanbek Bakiev. Şi el a fost considerat la început un liberal pro-occidental. Mai târziu însă, Bakiev şi-a mărit averea pe spezele kîrgîzilor şi şi-a angajat o parte din familie în propriul aparat. Unul dintre fraţii lui a fost şeful gărzii prezidenţiale, altul a devenit ambasador în Germania, iar un al treilea, consilier la ambasada kîrgîză din China. Fiii lui au fost, de asemenea, aduşi în intimitatea puterii, unul dintre ei a ajuns şeful Agenţiei Centrale

152

singură pe drumul mătăsii

pentru Dezvoltare, Investiţii şi Inovaţii, în vreme ce al doilea a fost numit la conducerea Serviciului Naţional de Securitate. Acest model, atât de comun în statele Asiei Centrale, nu a rezistat însă în Kîrgîstan, iar în 2010, la doar un an după ce Bakiev a venit la putere ca urmare a Revoluţiei Lalelelor, a fost dat jos, în urma unei contrarevoluţii, care ar fi fost sprijinită de Rusia şi pregătită din timp de mass-media locală, aflată la rândul ei, mai mult sau mai puţin direct, în mâinile Moscovei. ÎN VREME CE MAMA LUI ÎMI TOARNĂ CEAI FIERBINTE de cimbrişor dintr-un ceainic afumat de tablă emailată, Viktor continuă să-mi explice că americanii nu au reuşit să facă nimic bun în Kîrgîstan şi că singura speranţă care le-a rămas e Rusia. El ştie exact cât de puternic este Vladimir Putin de la un prieten de-al lui care are grad de ofiţer în armata rusă şi care, deşi e etnic german, iubeşte cu pasiune Rusia: „Poate reface URSS. Acum e momentul, pentru că majoritatea oamenilor de-aici au înţeles cât de puternic e după ce a recuperat Crimeea. Fără Rusia, rămânem săraci. Fabricile au fost vândute pe nimic şi apoi distruse. Aici corupţia e în floare şi cu 500 de somi (10 dolari) poţi rezolva orice, de la un examen la facultate la o amendă de circulaţie. Suntem ţara celor 500 de somi. Nici un ghişeu nu rezistă în faţa acestei bancnote. Salariile sunt mici şi găsim greu de lucru. Toată lumea ar vrea să meargă să lucreze în Rusia, fiindcă acolo şi un muncitor poate câştiga 1000 de dolari pe lună, dacă e harnic.“* Viktor se opreşte din discursul său pro-rus, pentru că trebuie să aducă apă. Se întoarce cu două găleţi pline şi îl întreb dacă a luat apă din râu, fiindcă la câteva sute de metri mai sus este o altă fermă. „Da, zice el, dar nu e nici o problemă, fiindcă aici, la peste 3000 de metri altitudine, microbii nu rezistă.“ Nu-l cred, dar continui să-mi beau ceaiul, fiindcă afară e frig şi m-am întors de pe munte destul de udă. * Discuţia cu Viktor a avut loc înaintea crizei economice în care s-a afundat Federaţia Rusă în urma sancţiunilor economice impuse de europeni şi de americani şi înainte ca preţul petrolului să scadă.

kîrgîstan şi kazahstan

153

În jur, toţi versanţii sunt plini de păşuni, nici urmă de jnepeni sau de alte materiale combustibile. „Oare în iurtă cu ce facem focul la noapte?“ gândesc eu cu voce tare. „Cu balegă de cal şi puţin cărbune“, răspunde Viktor imediat, explicându-mi că e ecologic, iar „o porţie“ dintr-un astfel de combustibil ţine câteva ore. „Dar de ce-ar susţine kîrgîzii anexarea Crimeii?“ îl întreb nedumerită. „Pentru că dintotdeauna Crimeea a fost a Rusiei.“ Viktor nu se teme de un precedent în Kîrgîstan şi pleacă să pregătească focul. În luna mai, în Tian-Şan, deşi la 3000 de metri zăpada s-a topit, nopţile sunt reci, sub 0°. În iurtă se dezgheaţă repede atmosfera. Soba mică din tablă subţire duduie, dar „combustibilul ecologic“ se consumă la fel de repede, aşa că fără sacul meu de dormit aş fi îngheţat până dimineaţă. În iurtele de familie e mult mai cald, fiindcă sub acelaşi acoperiş e o întreagă casă: în dreapta „uşii“ se află „bucătăria“ în care se găteşte în timpul zilei, iar seara, când se întorc şi bărbaţii cu oile, caii sau vacile, iurta se umple de răsuflările lor. Toată familia reunită doarme în acelaşi loc, bunicii, copiii şi nepoţii.

Bişkek. De ce bem vin moldovenesc la Bişkek şi cine ar trebui să fie „fratele mai mare“ al kîrgîzilor LA BIŞKEK PLUTEŞTE UN AER EUROPEAN şi printre clădirile sovietice care au civilizat acest loc s-au strecurat cafenele în stil american sau franţuzesc cu wi-fi gratis, restaurante italiene, puburi englezeşti, anticariate cu argintării vechi şi grădini în care poţi mânca sau bea cafea, ca în orice capitală de pe bătrânul continent. De la Taş Rabat am făcut o zi întreagă cu o maşină de ocazie până la Bişkek. Drumul era când de pământ, când proaspăt asfaltat, în locurile în care companiile chineze au început refacerea lui. De o parte şi de alta, pe colinele munţilor Tian-Şan se vedeau iurtele kîrgîzilor seminomazi, iar mai jos, în localităţile mici prin care am trecut, casele sau blocurile

154

singură pe drumul mătăsii

neîngrijite arătau de parcă urmau să se dărâme, iar locatarii lor umblau în treninguri chinezeşti din cele mai ieftine. PRIN COMPARAŢIE, CAPITALA KÎRGÎZĂ arată ca din altă lume.

Fondată la începutul secolului al XVIII-lea ca punct de control al rutei comerciale care duce spre China, unde era strâns tributul datorat de triburile kîrgîze Kokandului, fosta fortăreaţă Pişpek a fost distrusă de ruşi în 1860. În 1925 oraşul Pişpek a devenit capitala Regiunii Autonome Kara-Kîrgîze. Un an mai târziu, în 1926, numele capitalei Pişpek se schimbă în Frunze, după unul dintre cei mai importanţi lideri ai Armatei Roşii din perioada războiului civil, Mihail Vasilievici Frunze (1885–1925), născut în actuala capitală a Kîrgîstanului din tată moldovean şi mamă rusoaică. La începutul anului 1924, Frunze fusese numit adjunct al comisarului pentru război, preluând de fapt conducerea întregii armate, după ce-şi dovedise abilităţile în luptele de supunere a Ucrainei, Crimeii şi Asiei Centrale; dar influenţa şi puterea dobândite de el îl îngrijorau pe Stalin, care încerca să-şi consolideze poziţia prin orice metodă. La sfârşitul lui 1925, Frunze a fost diagnosticat cu ulcer, şi pe 31 octombrie 1925 a murit, în urma unei operaţii pe care o ordonase Stalin.86 Se presupune că la operaţie, care nu ar fi fost necesară, s-a folosit o cantitate de cloroform de câteva ori mai mare decât ar fi trebuit pentru anestezierea unui om, dar nu există date certe, iar doctorii care l-au operat afirmaseră că operaţia ar fi fost vitală (totuşi, au murit unul câte unul în anii următori). La acea vreme, încă mai puteau fi exprimate îndoieli cu privire la astfel de asasinate oportune, iar scriitorul Boris Pilniak a scris o nuvelă despre această tragedie: Pilniak, până atunci scriitor aproape fără excepţie apolitic (el afirmase că nu ştie nimic despre politică şi că, nefiind comunist, nu putuse scrie ca atare), a produs Povestea lumii nestinse, subintitulată Uciderea comandantului. Eroul, Gavrilov, este un bine-cunoscut comandant al Armatei Roşii, care revine la Moscova la ordin şi află

kîrgîstan şi kazahstan

155

din ziare că s-a întors pentru a fi operat. El suferise de ulcer şi nu-şi revenise complet. Gavrilov se întâlneşte cu unul dintre cei „trei mari care conduc“ partidul şi acesta îi ordonă să se supună operaţiei. Doctorii îl examinează şi hotărăsc că operaţia e necesară, dar, într-o discuţie particulară ulterioară, afirmă contrariul. Se efectuează operaţia, iar pacientul moare din cauza unei supradoze de cloroform.87

Povestirea, publicată în Novîi mir, nu a ajuns pe piaţă, fiindcă revista a fost imediat retrasă. Cu toate acestea, destule exemplare au rămas în circulaţie şi în 1927 este republicată la Sofia.88 Zece ani mai târziu, autorul Uciderii comandantului este arestat şi împuşcat sub acuzaţia de spionaj împotriva Japoniei, în urma unei vizite pe care a făcut-o în această ţară. Frunze este unul dintre primii lideri comunişti asasinaţi de Stalin, ceea ce nu l-a împiedicat pe dictatorul Uniunii Sovietice să boteze Academia Militară din Moscova după numele fostului comisar militar şi să numească imediat după moartea lui capitala Republicii Sovietice Kîrgîstan Frunze. Abia în 1991, după ce s-a rupt de URSS, oraşul devine Bişkek, dar o statuie ecvestră a lui Mihail Frunze este păstrată încă în faţa gării din capitala kîrgîză. În centrul oraşului, o stradă poartă numele acestui lider al Armatei Roşii şi tot lui îi este dedicat un muzeu. Lângă capitală, un mic sat se numeşte Frunze şi kîrgîzii îl venerează încă pe comisarul militar bolşevic moldo-rus ca pe un erou. Bişkek arată, de altfel, ca un oraş cosmopolit şi liberal, deşi tot mai multe tinere poartă baticuri pe cap şi rochii lungi până la glezne, după obiceiul musulman, iar aproape de centru am văzut un magazin mare „Zahra“ în care hainele pentru femeile musulmane, după ultima modă, erau aduse direct din Turcia. De acolo răsare soarele pentru mulţi oameni din această parte a lumii. Chiar şi la Kashgar, în cel mai mare bazar din China, negustorii se lăudau cu marfa de la Istanbul. Turcia putea fi „fratele mai mare“ de care are nevoie Kîrgîstanul, îmi spune la Bişkek un diplomat occidental, dacă Ankara ar fi înţeles oportunitatea

Bişkek, în parcul central. Bişkek arată, de altfel, ca un oraş cosmopolit şi liberal, deşi tot mai multe tinere poartă baticuri pe cap şi rochii lungi până la glezne, după obiceiul musulman.

Aproape de centru am văzut un magazin mare „Zahra“ în care hainele pentru femeile musulmane, după ultima modă, erau aduse direct din Turcia. De acolo răsare soarele pentru mulţi oameni din această parte a lumii.

kîrgîstan şi kazahstan

157

pe care a avut-o la începutul anilor ’90, când fostele republici sovietice din Asia Centrală au devenit independente. Din punctul lui de vedere, lucrurile nu sunt complet pierdute, fiindcă Turcia investeşte mai mult decât orice altă ţară în sistemul kîrgîz de educaţie: „Peste zece ani e posibil ca elita kîrgîză să fie pro-turcă, pentru că şcolile şi universităţile pe care le-au deschis aici sunt foarte bune şi accesibile pentru clasa medie.“ În 1992, cu ocazia primei vizite pe care un înalt oficial turc o făcea la Bişkek, premierul Süleyman Demirel a oferit Kîrgîstanului un credit avantajos de 75 de milioane de dolari şi burse pentru studenţi. Tot atunci, şeful guvernului de la Ankara a încercat să refacă legăturile, în special cu statele Asiei Centrale în care se vorbeşte o limbă turcică: Kazahstan, Kîrgîstan, Uzbekistan, Turkmenistan. Spre deosebire de Azerbaidjan, unde diferenţele faţă de limba turcă sunt minore, în celelalte state Demirel a avut nevoie de translator în turneul pe care l-a făcut după desprinderea acestor ţări de Uniunea Sovietică. PAN-TURCISMUL ESTE PREFERABIL PAN-RUSISMULUI, îmi spune economistul Janîbek Omorov, fiindcă „Turcia nu are o agendă ascunsă“, dar cel puţin pe moment Kîrgîstanul a ales proiectul rusesc al Uniunii Eurasiatice. Janîbek a făcut facultatea la Moscova în perioada URSS şi-mi mărturiseşte, în vreme ce comandă un vin autohton la barul hotelului unde stau, că ştie mai bine ruseşte decât kîrgîză, dar că drumul alături de ruşi nu va aduce nimic bun pentru ţara sa. Băiatul de la bar se întoarce şi îi spune că nu au decât vin franţuzesc, aşa că Janîbek îl roagă să meargă la dugheana din colţ să cumpere şi, după o vreme, băiatul se întoarce cu o sticlă de Negru de Purcari, importat din Republica Moldova. Vinul kîrgîz e foarte rar şi oricum nu e mai bun decât cel moldovenesc, mă lămureşte amicul meu, amintindu-mi că în perioada Perestroikăi Gorbaciov a distrus toate viile din zonă, pentru a reduce alcoolismul.

158

singură pe drumul mătăsii

De ce nu vrea Kîrgîstanul să lase Noul Drum al Mătăsii în mâinile chinezilor PENTRU PRIMA DATĂ DE LA PLECAREA DIN BEIJING am băut cafea adevărată aici, la Bişkek. În vreme ce stăteam aşezată şi priveam panorama munţilor, în aşteptarea orei potrivite pentru o întâlnire programată dinainte, aud de la masa vecină că cineva îmi strigă în engleză, doar ca să intre în vorbă cu mine, „ar trebui să te laşi de fumat“. Un bărbat înalt, blond, undeva între 40 şi 50 de ani, cu alură milităroasă, se amuza că încercam să aprind un chibrit în ciuda rafalelor de vânt care mătură când şi când Bişkekul, dinspre TianŞan, munţii care despart continentul asiatic în două lumi diferite. Keith este britanic şi s-a grăbit să vină să stea de vorbă cu mine, în vreme ce femeia care era cu el a ieşit repede din cafenea. Mi s-a prezentat ca fiind consilier economic pentru firmele occidentale care au curajul să facă afaceri într-un mediu instabil. A învăţat să se descurce în „jungla birocratică şi coruptă“ a Bişkekului, îi plac relieful muntos al Asiei Centrale, berea fără chimicale pe care o găseşte aici, mierea de munte, kuurdak (mâncarea tradiţională kîrgîză, făcută din carne de berbec prăjită în untură împreună cu ceapă), de asemenea, roşiile locale, piersicile şi fetele îmbrăcate cu fuste scurte, adaugă glumind. Din punctul lui de vedere, nu Rusia este cea care blochează investiţiile occidentale, ci corupţia din administraţie şi sistemul birocratic împovărător, care nu lasă micile întreprinderi să înflorească: taxele de import sunt foarte ridicate, autorităţile locale consideră că orice investitor vestic este plin de bani şi încearcă să-l spolieze prin tot felul de mijloace. Preţul unei perechi de şosete de import, spre exemplu, poate fi mai mare decât la un magazin cu pretenţii din vestul Londrei. Keith îmi descrie felul în care se fac contractele, „aproape întotdeauna prin favorizarea serioasă a pieţei locale şi prin încercarea de a-i trage în piept pe occidentali în ultimul moment“. De aceea, pentru a supravieţui, investitorii trebuie să se folosească de influenţa politică. În absenţa investitorilor mici şi mijlocii din afară, taxele pe care le strânge guvernul

kîrgîstan şi kazahstan

159

sunt insuficiente pentru a reface şcolile, spitalele şi infrastructura de transport, ceea ce, prin ricoşeu, a accentuat resentimentele faţă de revoluţiile care au avut loc în Kîrgîstan în 2005 şi 2010. Chiar şi aşa, britanicul crede că poate e prea devreme pentru a fi critic cu o ţară care este independentă de doar douăzeci de ani şi că, probabil, e nevoie de mai mult timp pentru ca lucrurile să se aşeze. După ce mă despart de Keith, caut într-un cvartal de blocuri comuniste adresa unui institut guvernamental şi o găsesc foarte greu, fără să mă enervez, pentru că lipsa de logică a urbaniştilor sovietici a fost copiată şi la Bucureşti, unde e la fel de greu să te descurci în cartierele construite în perioada lui Ceauşescu. Avizierul gol de la intrare, uşile delabrate, mirosul de hârtie veche şi de subsol, aerul de superioritate al secretarei, toate m-au făcut să mă simt ca în vremea comunismului românesc. Expertul guvernamental m-a primit rece, mi-a spus că are o jumătate de oră pentru mine şi că nu am voie să-l citez. S-a uitat critic la pantalonii mei de in cam şifonaţi şi la rucsacul din care mi-am scos carnetul alb de notiţe. „Am făcut o analiză lungă, complicată şi extrem de amănunţită a perspectivelor Kîrgîstanului dacă aderă la Uniunea Vamală Eurasiatică sau dacă refuză oferta care i s-a făcut şi am ajuns la concluzia că prima variantă e ceva mai avantajoasă şi că e mai bine să adere decât să stea pe loc.“ „Pentru Kîrgîstan, lucrurile sunt simple, fiindcă economia are nevoie de multe investiţii şi de mulţi bani, de aceea ţara e deschisă spre China, spre Vest, dar şi spre Rusia“, îşi continuă expertul guvernului din Bişkek argumentaţia, subliniind că există trei grupuri distincte de interese: 1) economic; 2) politic şi 3) ideologic. În ce priveşte dezvoltarea societăţii civile şi a democraţiei, pentru Kîrgîstan e important să rămână apropiat de Vest, legăturile culturale sunt pe de altă parte în favoarea Rusiei, pentru că în Kîrgîstan mulţi oameni sunt bilingvi, există o importantă minoritate rusă şi e nevoie de tehnicienii şi experţii ruşi pentru a continua dezvoltarea. În jur de 9% din cei 5,6 milioane de locuitori ai ţării sunt ruşi, dar numărul lor a scăzut constant de la 30%, câţi erau în 1970. Cei mai bine pregătiţi au plecat în Federaţia Rusă, după căderea URSS, de

160

singură pe drumul mătăsii

aceea Kîrgîstanul nu mai are specialiştii de odinioară şi într-un fel e dependent de Moscova. O dependenţă care a fost întreţinută de Uniunea Sovietică până în 1991, pentru că locurile cel mai bine plătite au fost întotdeauna date ruşilor, în vreme ce kîrgîzii făceau mai degrabă munci necalificate. Oficialul guvernului de la Bişkek crede în continuare că ţara sa are nevoie de o apropiere de Rusia, deşi China are o mai mare disponibilitate să investească aici, însă puterea ei e prea mare şi ar putea strivi Kîrgîstanul. De altfel, guvernul kîrgîz se opunea, în 2014, construirii căii ferate pe care Beijingul s-a oferit să o finanţeze şi care în proiect traversează toată Asia Centrală. Dacă această cale ferată va fi construită, mărfurile chineze care sunt intermediate de comercianţii kîrgîzi vor ajunge direct la cumpărătorii lor din celelalte ţări, iar Kîrgîstanul va pierde profitul pe care îl obţine acum. Noul Drum al Mătăsii n-ar trebui să fie cu totul în mâinile Chinei, îmi mai spune oficialul de la Bişkek.

Alma-Ata. Ce legătură există între serviciile secrete de la Astana şi berea kazahă DIN ALMA-ATA, SAU ALMATÎ, cum îi spun localnicii, se văd vârfurile

permanent înzăpezite ale munţilor Tian-Şan şi, cu toate că oraşul este plin de clădiri înalte de sticlă, de investitori străini şi de magazine occidentale, oamenii sunt mai puţin liberali decât la Bişkek. Fosta capitală a Kazahstanului până în 1997, Alma-Ata rămâne cel mai mare şi mai cosmopolit oraş din ţară. „Hai să jucăm o partidă de fotbal până vin ceilalţi să stăm de vorbă“, mă îndeamnă Galîm Agheleuov, de la „Libertatea“, organizaţie nonguvernamentală pentru apărarea drepturilor omului din Alma-Ata; apoi mă conduce în spatele unui cvartal central de blocuri comuniste, spre un teren unde îl aştepta deja „echipa adversă“. Eu, Galîm şi Rinat

kîrgîstan şi kazahstan

161

Kibraev, un alt activist şi blogger, organizator frecvent de flashmoburi, care pune însă mai mult preţ pe „atac“ decât pe „apărare“, ne-am organizat pentru un scurt joc pe terenul neasfaltat. Galîm duce aproape singur meciul, pasându-ne cu generozitate mie şi lui Rinat Kibraev, doar-doar reuşim şi noi să dăm un gol. După vreun sfert de oră însă, o minge puternică îi face praf ochelarii lui Galîm, care are dioptrii de +4,5 şi nu prea se poate descurca fără ei. Meciul se termină în acest fel cu victoria şi totodată abandonul forţat al activiştilor antiguvernamentali. O realitate permanentă în Kazahstanul preşedintelui Nursultan Nazarbaev, în care Rinat Kibraev aşteaptă din moment în moment să fie aruncat în închisoare pentru protestele de stradă organizate, deşi efectul acestor acţiuni a fost minim, ca şi numărul de oameni prezenţi la ele. „Societatea civilă este extrem de slabă aici“, îmi spune Galîm Agheleuov mai târziu, când ne aşezăm la o terasă nu prea scumpă, să bem o bere. Line Brew este berea locală pe care mi-o recomandă, în defavoarea Berii Albe, sau Belîi Medved, cum îi spun ei, care este o bere kazahă nefiltrată de 4,2%. Dina Baidildaeva, jurnalistă la Radio Europa Liberă/Radio Libertatea, susţine că cele nefiltrate nu sunt produse în condiţii igienice în Kazahstan, iar cele ruseşti nu sunt mai bune decât cele belgiene. După meci, băieţii vor să mănânce şi îmi propun câteva feluri locale: şaşlik (carne marinată, pusă în frigare în bucăţele mici şi prăjită pe cărbuni de saxaul, un arbust care creşte în deşert), lagman (noodles uiguri cu sos şi carne), mantî (carne tocată în aluat) sau pilaf cu carne şi legume. În alte forme, sub alte denumiri sau chiar aşa cum le văd aici, la Alma-Ata, aceleaşi feluri se găsesc şi dincolo de graniţele Kazahstanului: în China, în Kîrgîstan, în Uzbekistan, iar unele dintre ele chiar în Georgia. Pe tot Drumul Mătăsii se mănâncă noodles, carne tocată în aluat, orez amestecat cu diferite ingrediente şi frigărui. Felurile chinezeşti sunt însă mult mai diversificate şi mai rafinate, având întotdeauna şi variante fără carne. Rămân la bere şi la fistic, fiindcă nu au decât mâncare cu carne, iar Rinat Kibraev la fel, fiindcă şaşlik-ul, de data asta, e făcut din porc, nu din miel, iar el e musulman.

162

singură pe drumul mătăsii

Dina mi-i prezintă pe cei trei opozanţi ai regimului Nazarbaev cu care am fost la fotbal după preferinţele lor ideologice: Galîm Ageleuov este liberal şi agnostic, Rinat Kibraev e socialist musulman, iar Andrei Ţukanov, comunist ateu, celebru în Kazahstan pentru activitatea lui politică, dar mai ales pentru că a aruncat cu ouă în fostul ministru al muncii, când acesta a anunţat creşterea vârstei de pensionare pentru femei de la 58 la 63 de ani. Pentru ultimul dintre ei, Uniunea Eurasiatică e cea mai bună soluţie, pentru că „după căderea comunismului nu a mai existat nici o altă idee interesantă în Kazahstan“. Rinat Kibraev este într-un fel resemnat că ţara sa va deveni „o colonie a Rusiei“, în loc să construiască un califat. „Va pierde treptat din independenţă şi suveranitate“, adaugă Galîm Agheleuov. Toţi trei vorbesc ruseşte între ei, iar Galîm şi Andrei Ţukanov nici nu ştiu limba kazahă. Rinat Kibraev susţine că „rusa este o limbă universală şi toată lumea ar trebui s-o ştie bine“. „Doar câteva cuvinte şi propoziţii nu sunt de ajuns pentru a înţelege ce se întâmplă într-un loc atât de vast în care încă se vorbeşte ruseşte“, zice el, fără să vrea să mă facă să mă simt vinovată că nu ştiu destul. „Serviciile secrete ne ţin captivi“, îmi explică Rinat, destul de trist în perspectiva arestării sale iminente. „Nimeni din zona societăţii civile nu va putea scoate capul şi nu va putea concura vreodată cu apropiaţii puterii“, crede şi Galîm, fiind convins că supravegherea lor este „permanentă şi totală“. Aceste servicii nu sunt „otova“, îmi spune mai târziu o sursă diplomatică, există facţiuni naţionaliste, facţiuni pro-ruse şi chiar o firavă facţiune liberală. În Kazahstan, „serviciile secrete sunt la fel ca berea, care fie e rusească, fie se face după o reţetă furată, fie e produsă aici, sub diverse mărci, dar are gustul ca la Moscova“, mă lămureşte sursa mea, pentru care această ţară cu mare potenţial energetic „are un singur viitor: alături de Rusia“.

Alma-Ata. Din Alma-Ata, sau Almatî, cum îi spun localnicii, se văd vârfurile permanent înzăpezite ale munţilor Tian-Şan şi, cu toate că oraşul este plin de clădiri înalte de sticlă, de investitori străini şi de magazine occidentale, oamenii sunt mai puţin liberali decât la Bişkek.

Alma-Ata. Negustorii de covoare la târgul din centrul oraşului.

Alma-Ata. Catedrala Zenkov, a ruşilor ortodocşi, a doua cea mai înaltă clădire pe structură de lemn din lume. În timpul regimului sovietic, a servit ca sală de spectacole şi galerie de artă.

kîrgîstan şi kazahstan

165

Drumul Mătăsii prin Kazahstan: gaz, petrol şi droguri PE DRUMUL MĂTĂSII, „Kazahstanul este nu doar unul dintre marii furnizori de energie, ci şi culoarul prin care drogurile ajung dinspre Afganistan spre Rusia sau spre Turcia şi eventual mai departe, spre Europa“, îmi spune Rinat Kibraev, oponent al guvernului kazah. Pune degetul pe paharul de vin în care stă aprinsă o lumânare decorativă şi-mi arată până la jumătatea lui: „cu 10 dolari poţi cumpăra atâta canabis“. Canabisul ajunge în tot Kazahstanul şi mai departe, în Rusia şi Europa, din valea Chu, aflată în sudul ţării, în vreme ce opiaceele traversează Kîrgîstanul, Tadjikistanul şi Turkmenistanul pentru a ajunge la Alma-Ata, înainte de a lua drumul Rusiei. „Aici nu se prea folosesc droguri tari, dar canabisul se fumează pe scară largă“, adaugă Galîm Agheleuov, de la „Libertatea“, explicându-mi că grănicerii pot fi corupţi foarte simplu: „De exemplu, soţia mea a călătorit nu demult în Uzbekistan şi a uitat să-şi ia actele cu ea. A trecut însă uşor graniţa, pentru că vameşii au închis ochii şi au deschis buzunarul.“ Oricine duce textile sau alte lucruri de vânzare din Kîrgîstan în Kazahstan trebuie să dea mită, mi-a zis Tulia, lângă care am stat în microbuzul dinspre Bişkek spre Alma-Ata. Tulia are 46 de ani şi a lucrat zece ani în Germania, dar acum s-a întors să-şi ajute fata care tocmai a născut: părinţii stau în Kîrgîstan, dar copiii în Kazahstan. Totuşi, toate bagajele, din câte am văzut, trec prin filtru ca în aeroport, ceea ce nu înseamnă că drogurile pot fi depistate foarte uşor. Graniţa dintre Kazahstan şi Kîrgîstan pe şoseaua principală care leagă cele două ţări e mereu extrem de aglomerată. Micul trafic de frontieră e o ocupaţie permanentă şi tot timpul sunt oameni care duc în sacoşe mărfuri chinezeşti, cumpărate ieftin în Kîrgîstan, datorită taxelor mai mici, şi vândute mai departe în bazarul bine organizat din Alma-Ata. Trecerea durează un sfert de oră, dar în unele cazuri cozile sunt foarte mari, şi atunci poţi sta chiar şi câteva

166

singură pe drumul mătăsii

ore, după cum mi-a povestit Janîbek Omorov, expertul în energie din Bişkek, care se grăbea să prindă un avion din Alma-Ata. Pentru el, Kazahstanul este cel mai important centru de distribuţie a resurselor energetice din zonă: din 2006 a fost inaugurată conducta de petrol China–Kazahstan, cu o lungime totală de 1200 de kilometri, prin care a fost trimisă spre China o cantitate de 50 de milioane de tone de petrol crud. Din 2012, prin această conductă s-au livrat anual peste 10 milioane de tone de combustibil.89 Rinat Kibraev nu e deloc mândru de acest aranjament şi spune că în Kazahstan „nu se produce nimic cu adevărat, doar se consumă, ca în orice ţară din Lumea a Treia, care are resurse şi nu e în stare să-şi bazeze dezvoltarea şi pe altceva“. „Statul e slab şi corupt“, iar „gazul, petrolul şi drogurile sunt singurele produse autohtone“. „În sud, de unde vin eu, marijuana se cultivă fără probleme şi toată lumea îşi permite să fumeze iarbă acolo“, mai spune el. De altfel, chiar fiica preşedintelui autocrat al Kazahstanului, Dariga Nazarbaeva (n. 1963), care este membră a legislativului şi conduce partidul tatălui său, a cerut parlamentului, la începutul anului 2014, „să revizuiască atitudinea faţă de canabis“, în sensul liberalizării acestui drog. Iar ministrul de interne a fost receptiv la această idee şi a declarat, referindu-se la valea Chu, care este de două ori mai mare decât Franţa şi unde sunt cele mai mari culturi, că pur şi simplu „nu se poate pune sub lacăt un teritoriu de 140 000 de hectare“. Dariga Nazarbaeva ar vrea să schimbe politica antidrog aplicată de tatăl său în ultimii ani, dar deocamdată doar pentru a încuraja producţia internă, folosită de aproape 60% din populaţia ţării. Potrivit rapoartelor internaţionale, cel puţin 20% din cantitatea de heroină care trece prin Kazahstan rămâne aici la un preţ de 10 000 de dolari kilogramul, faţă de 3000 de dolari, cât este în Afganistan, şi 22 000 de dolari, cu cât se vinde mai departe, în Rusia.

kîrgîstan şi kazahstan

167

Kazahstan: un stat strivit între Rusia şi China? „La început, înaintarea rusă în Kazahstan nu a fost inspirată de o dorinţă de colonizare; Rusia voia în primul rând să-şi protejeze drumurile comerciale şi viaţa negustorilor ei. Dar, la începutul secolului al XVIII-lea, situaţia s-a schimbat brusc. Ţinuturile kazahe au fost martorii unui aflux uriaş de populaţie rusă, ţărani care fugeau de şerbie, convinşi că în această regiune se vor oferi terenuri agricole bogate. Mişcarea a fost la început spontană, apoi încurajată de puterea rusă. Prezenţa militară a Rusiei a devenit masivă, Petersburgul înţelegând să asigure protecţie supuşilor săi, chiar dacă erau fugari.“ (Hélène Carrère d’Encausse, Imperiul Eurasiei) CAFENELE ÎN STIL OCCIDENTAL, restaurante de toate felurile,

malluri şi zgârie-nori din sticlă sunt peste tot în Astana şi AlmaAta, oamenii de afaceri străini sunt bine primiţi, iar locuitorii acestor mari oraşe se îmbracă şi se poartă la fel ca europenii. Ai zice că sunt mulţumiţi, şi „majoritatea chiar sunt“, crede Dina Baidildaeva, de la Radio Europa Liberă, citând un sondaj care arată că 80% dintre locuitorii Kazahstanului sunt de acord cu Uniunea Eurasiatică, o idee care a pornit de la Nursultan Nazarbaev cu mult înainte să-i fi trecut prin cap lui Vladimir Putin. La Alma-Ata avea loc în decembrie 1986 prima revoltă de amploare din Asia Centrală împotriva Moscovei, determinată de numirea unui etnic rus în fruntea conducerii comuniste din Kazahstan şi de zvonurile privind transformarea regiunii Ţelinograd în teritoriu autonom pentru populaţia germană. Nemulţumirea kazahilor era neaşteptată, fiindcă ei au fost multă vreme minoritari în ţara lor: la începutul anilor ’60, reprezentau mai puţin de o treime din populaţia totală a republicii, fiindcă Stalin a folosit această regiune ca loc pentru deportarea „naţiunilor pedepsite“ pentru colaboraţionism, tătarii, caucazienii şi germanii de pe Volga, mutaţi preventiv.90 Abia la recensământul

168

singură pe drumul mătăsii

din 1989 kazahii îi depăşesc pe ruşi ca număr, iar după câştigarea independenţei diferenţa dintre cele două grupuri se măreşte în favoarea kazahilor, care ajung la 63,6%, faţă de ruşi, în scădere, 23,3%, potrivit datelor oficiale din 2010 (uzbecii: 2,9%, ucrainenii: 2%, uigurii: 1,4%, tătarii: 1,2%, germanii: 1,1%). Populaţia este foarte tânără, peste 40% din totalul locuitorilor Kazahstanului au sub 24 de ani; acest procent, dublu faţă de media statelor europene, arată o tendinţă de creştere pentru cea mai mare ţară din lume care nu are ieşire la mare, unde Rusia îşi testează încă rachetele. În 2013 Kazahstanul a încercat să impună Moscovei o reducere a numărului de lansări de rachete de tip Proton de pe cosmodromul de la Baikonur. Rusia închiriază această bază de la Kazahstan cu 115 milioane de dolari pe an, potrivit unui acord valabil până în 2050. Nursultan Nazarbaev (n. 1940) conduce Kazahstanul dinainte ca această republică să fi devenit independentă şi fusese în cărţi pentru fotoliul de premier şi de vicepreşedinte al URSS. Nazarbaev a avut mereu o poziţie privilegiată, iar pe 29 iulie 1991 Mihail Gorbaciov şi Boris Elţîn au căzut de acord ca el să fie şeful guvernului noului stat proiectat să apară după semnarea viitorului tratat unional. Nazarbaev a simţit însă de unde bate vântul şi şi-a consolidat locul acasă, doar pentru ca în decembrie 1991, la Alma-Ata, fosta capitală a Kazahstanului, să organizeze summitul la care liderii republicilor din Uniunea Sovietică să semneze actul de deces al URSS. Fără scrupule în interior, politica lui externă a ţinut în echilibru influenţa Rusiei, făcând în acelaşi timp concesii Chinei. În 1999, cedează Beijingului un teritoriu de peste o sută de kilometri pătraţi şi-i lasă pe disidenţii uiguri refugiaţi în Kazahstan pe mâna serviciilor secrete chineze.91 În 2010, semnează alături de preşedinţii rus şi belarus Uniunea Vamală Eurasiatică, iar în 2012 inaugurează Dialogul privind Parteneriatul Strategic cu Statele Unite. Nazarbaev glisează între marile puteri, fără să intre definitiv sub nici o umbrelă, deşi majoritatea elitei intelectuale este în

kîrgîstan şi kazahstan

169

continuare pro-rusă. Chinezii însă atrag tot mai mulţi studenţi kazahi la universităţile lor, considerate bune, ieftine şi de viitor. În 2010, de pildă, aproape 8000 de studenţi kazahi studiau la universităţi chineze.92 Copiii oamenilor bogaţi din Kazahstan sunt trimişi la facultăţi din Beijing sau Shanghai, cu gândul că atunci când termină studiile vor primi posturi bune în companiile energetice mixte, în vreme ce tinerii din clasa de mijloc aleg universităţile din vestul Chinei, Xi’an, Lanzhou, Ürümqi, unde taxa anuală de şcolarizare este în jur de 2000 de euro, iar cheltuielile zilnice sunt mult mai mici decât în metropole.93 China este cel mai mare investitor în Kazahstan, iar schimburile dintre cele două ţări ar urma să ajungă la 40 de miliarde de dolari în 2015.94 Investiţiile chineze directe în Kazahstan sunt făcute de companii de stat, care negociază direct cu liderii politici kazahi, obţinând favoruri, în schimbul unor înţelegeri netransparente, care ar putea presupune nu doar bacşişuri, ci şi o eventuală susţinere politică în caz de nevoie, după cum mi-a sugerat un diplomat de la Alma-Ata. Kazahstanul beneficiază în acest fel de o diversificare a exporturilor sale energetice, care până la finele anilor ’90 erau preluate de Rusia, asigurându-şi, pe de o parte, o independenţă relativă faţă de Rusia şi, pe de altă parte, lichidităţile necesare atât pentru bugetul de stat, cât şi pentru economiile familiei Nazarbaev şi ale prietenilor politici afiliaţi acesteia. Pentru China, Kazahstanul este o sursă de energie uşor de accesat, fiindcă se află la graniţa Regiunii Autonome Uigure, de unde petrolul şi gazul sunt preluate cu uşurinţă pe traseele interne, fără teama intervenţiei unor evenimente neprevăzute, ca în cazul conductelor care străbat mai multe ţări sau al energiei care vine pe mare. Noul Drum al Mătăsii care trece prin Kazahstan cu destinaţia China este o afacere win–win pentru cele două state, din perspectivă geoeconomică. Kazahstanul se eliberează de dependenţa de Rusia, iar China îşi face un aliat în coasta Rusiei, rezolvându-şi în acelaşi timp o parte din necesarul de energie. Apoi, politicienii

170

singură pe drumul mătăsii

din cele două ţări câştigă în egală măsură, inclusiv pe plan personal, iar în Kazahstan investiţiile chineze sunt mult mai bine protejate decât ale celorlalţi investitori străini; în absenţa instituţiilor care să pună în aplicare legea, aceştia se află la cheremul prădătorilor guvernamentali.95 Potrivit unor estimări, China ar controla mai mult de 15% din producţia de petrol a Kazahstanului, datorită sumelor mari investite în companiile kazahe şi în infrastructură96, ceea ce o ajută ca în timp să ia locul Rusiei în regiune. Confom datelor din 2011, China a plătit 8 600 de miliarde de dolari pentru petrolul importat din Kazahstan şi peste 1200 de miliarde pentru produse energetice conexe, inclusiv gaz, la care se adaugă sume la fel de mari pentru uraniu şi cupru.97 Rusia este însă în continuare principala destinaţie a petrolului kazah, transportat prin sistemul de conducte construit înainte de căderea URSS, cu toate că Astana şi-a dezvoltat posibilităţile de transport în acelaşi timp spre Marea Caspică şi spre China.98 Intrarea în Uniunea Eurasiatică, aflată sub conducerea Moscovei, îi reduce Kazahstanului din libertatea de mişcare, dar această ţară a ştiut să-şi asigure înainte de un asemenea pas un echilibru economic pe care Rusiei îi va fi greu să-l strice. Între China şi Rusia există un al treilea mare jucător, Uniunea Europeană, fiindcă jumătate din comerţul extern şi din investiţiile străine directe în Kazahstan aparţin statelor din UE.99

Oş. Un oraş mai vechi decât Roma? DIN ALMA-ATA M-AM ÎNTORS ÎN KÎRGÎSTAN, pentru a trece prin

Oş şi Valea Ferganei înainte să traversez Pamirul. Nu există transport public pentru acest drum lung, dar din Bişkek găseşti maşini private, cu preţ variabil, care aşteaptă în fiecare seară la colţ de stradă până se strâng câte patru persoane pentru fiecare autoturism. Călătoria din Bişkek până în Oş durează o noapte întreagă, pe o şosea care urcă

kîrgîstan şi kazahstan

171

şi coboară ocolind munţii, până la Valea Ferganei. Orice drum de acest fel e mult mai obositor noaptea, iar eu urma să stau doar două zile în Oş, fără să am suficient timp să mă refac. Am găsit oraşul adormit şi, înainte să pornesc în explorarea lui, am stat la hotel să-mi spăl două din cele trei tricouri pe care le aveam cu mine. În faţa Universităţii din Oş am întâlnire cu Maral. Pe o bancă din faţa mea stau două studente, cu rochii lungi şi eşarfa islamică pe cap, râzând zgomotos. Curând, li se alătură o alta, cu tocuri înalte şi fustă scurtă. O aştept răbdătoare pe traducătoarea pe care mi-a recomandat-o prietena mea din Bişkek şi care vine într-un târziu cu două pahare de plastic cu ayran rece. Ayran-ul, un iaurt sărat diluat cu apă, se vinde la colţul străzii din butoaie mari de plastic. Maral poartă pantaloni negri, cămaşă albă şi sandale fără baretă în spate, care lasă să i se vadă unghiile murdare. Ar vrea să plece din Oş, dar nu ştie cum. A terminat limbi străine. În vreme ce intrăm în universitate să-l căutăm pe profesorul de istorie pasionat de Drumul Mătăsii, mi se plânge cât de mică îi e leafa. Pe unul din holuri tronează o statuie de bronz a lui Confucius, care a venit aici odată cu stipendiile chineze pentru universitatea kîrgîză de stat din oraş. Pe lângă universitate funcţionează şi Institutul Confucius, al treilea pe care Beijingul l-a înfiinţat în Kîrgîstan, după celelalte două din Bişkek, care funcţionează din 2007. Peste cincizeci de profesori au fost trimişi din China în Kîrgîstan pentru a preda mandarina şi tot mai mulţi studenţi sunt atraşi de posibilitatea de a lucra pentru companiile chineze din ţară sau din afară. Oamenii bogaţi din Kîrgîstan îşi trimit copiii de mici să înveţe chineza, pentru că viitorul pare mai uşor dacă poţi vorbi limba celor care vor să te domine. China a deschis peste tot în lume Institute Confucius, după modelul Institutului Goethe, dar miza este mai mare în Asia Centrală. În Kîrgîstan lumea se teme de o posibilă colonizare a ţării de către China, îmi explicase Janîbek Omorov, la Bişkek, şi preferă Rusia, pe care măcar o cunosc mai bine. În amfiteatrul unde urma să-l găsim pe profesorul Smadiorov, cânta muzică şi era mare vânzoleală. Maral s-a interesat unde e şi l-a

172

singură pe drumul mătăsii

adus în spate, acolo unde m-am aşezat să văd ce se întâmplă. Ne-a spus că putem vorbi după ce se termină concursul de istorie a Kîrgîstanului, care încă nu începuse. În băncile din faţă am numărat vreo douăzeci de grupuri de studenţi care se pregăteau să participe. M-am interesat ce câştigau: o excursie la munte. Întrebările nu păreau din cale-afară de grele, după cum îmi traducea cu răbdare Maral: când s-a înfiinţat Republica Sovietică Socialistă a Kîrgîstanului, când au venit ruşii în zonă, când au plecat etc. Primul loc l-a câştigat un grup condus de o fată îmbrăcată în rochie lungă de culoare roz, cu batic tot roz. SIDIK SMADIOROV, ŞEFUL CATEDREI DE ISTORIE de la Univer-

sitatea din Oş, a doua ca mărime după cea din Bişkek, începe prin a-mi spune că Oş este un oraş mai vechi decât Roma, deşi nu a rămas mai nimic din trecutul acestei aşezări pline acum de clădiri şi blocuri din epoca sovietică. „Tot timpul s-a construit pe deasupra, îmi explică el, şi oriunde ai săpa aici, în Oş, poţi găsi urme ale vechii aşezări, aşa cum s-a întâmplat când au făcut fundaţia noii televiziuni.“ Cel mai mare specialist în Drumul Mătăsii din ţară îmi enumeră rutele importante pe care circulau mărfurile din Est spre Vest, având un punct obligatoriu de oprire în Oş: 1) dinspre China, cu popas pe malul lacului Issîk-Kul, spre Oş şi mai departe, spre Taşkent; 2) dinspre China, prin pasul Torugart, spre Oş şi Taşkent; 3) dinspre China, prin pasul Erkeştam, spre Oş şi Taşkent; 4) dinspre China, prin Pamir, spre Afganistan. Profesorul mai adaugă că toate trecerile dinspre China se fac dificil la altitudini mari prin munţii Tian-Şan şi că Drumul Mătăsii era deschis şi înainte ca marele „Columb al Chinei“ să scrie despre această rută. Este vorba despre Zhang Qian, ambasadorul trimis de dinastia Han să găsească aliaţi în Asia Centrală în secolul al II-lea î.Hr. El a descoperit trecerea spre China, care „continuă să aducă foloase politice şi economice celor care ştiu cum să se descurce“. „Columb al Chinei“ a venit până în Oş, susţine profesorul Sidik Smadiorov, arătându-mi

kîrgîstan şi kazahstan

173

pe harta pe care o port cu mine traseul lui Zhang Qian, şi „a deschis larg o uşă care până atunci era doar întredeschisă“. Între timp, punctele de frontieră spre China sunt deschise, dar dificile, iar cele spre Uzbekistan şi Tadjikistan sunt adesea închise sau greu de trecut. Oş se află în fertila Vale a Ferganei, unde cele trei foste state sovietice îşi dispută încă frontierele, şi, din cauza acestor neînţelegeri greu de rezolvat, variantele vechi ale Drumului Mătăsii care treceau prin zonă sunt aproape impracticabile. Împărţirea spaţiului a fost făcută pe vremea lui Stalin, dar Rasul Avazbek Uulu, profesor de relaţii internaţionale la Universitatea din Oş, spune că a fost iniţiativa lui Lenin de a diviza teritoriul şi de a-i „încăiera“ pe oamenii care locuiesc aici şi care înainte de secolul al XIX-lea, când Rusia a cucerit acest spaţiu, se considerau, toţi, turci: „Chiar astăzi destui dintre locuitorii Ferganei se declară turci, pentru că au aceeaşi limbă, foarte apropiată de turcă.“ Spre exemplu, între 1933 şi 1988, liderii sovietici au transferat dinspre Tadjikistan spre Kîrgîstan 146 000 de hectare, completează tabloul istoricul Botonoev Soldoşbek, iar din 1990 încoace în zonă au avut loc aproape o sută de incidente, unele armate. Valea Ferganei este locul în care harta făcută pe vremea URSS zguduie periodic din temelii Asia Centrală. Kîrgîstan, Uzbekistan şi Tadjikistan se întâlnesc aici şi, din 1991, se bat între ele pentru apă şi pământ. Fiecare dintre cele trei are în această zonă minorităţi din celelalte două, dincolo de enclavele desenate parcă special pentru a nu-i lăsa pe locuitorii Văii Ferganei să doarmă liniştiţi: trei enclave uzbece în Kîrgîstan (Şahimardan, ChonKara şi Jani-Ayil), o enclavă kîrgîză în Uzbekistan (Barak) şi două enclave tadjice în Kîrgîstan (Voruh şi Kairagach). Conflictele cele mai dese sunt între uzbeci şi kîrgîzi, fiindcă acesta este locul cel mai fertil din toată Asia Centrală, dominată de munţi înalţi, stepe şi deşerturi. Cei 22 000 de kilometri pătraţi de câmpie din Valea Ferganei asigură cerealele, legumele şi fructele

174

singură pe drumul mătăsii

pentru întreaga regiune. Şi tot aici se produc imense cantităţi de bumbac. Valea Ferganei nu avea graniţe până la venirea sovieticilor şi, de fapt, nu a avut nici după aceea, fiindcă oamenii trăiau în acelaşi mare imperiu comunist şi nu le păsa de felul în care erau trasate hărţile. Acestea urmau însă logica stăpânitorului, care a fragmentat spaţiile pe care le domina în aşa fel încât să prevină naşterea unei puteri în Asia Centrală. Kîrgîstan, Uzbekistan şi Tadjikistan au fost inventate fără să fi existat înainte identităţi naţionale. Până atunci, populaţiile se împărţeau în funcţie de clanuri, triburi sau religie. Valea Ferganei a fost mereu unificată din punct de vedere politic, fie că se numea Transoxiana, în perioada antică, şi aparţinea de Imperiul Persan, fie că, mai târziu, a căzut în mâinile mongolilor şi a devenit parte a hanatului Chagatai. Drumul Mătăsii era astfel controlat de o singură mare putere şi putea fi parcurs relativ uşor, dacă nu punem la socoteală barierele geografice şi bandele de hoţi care pândeau caravanele. Profesorul Sidik Smadiorov susţine că în Valea Ferganei, aici, în Oş, era nu doar o mare piaţă, ci şi un centru important unde se vindeau sclavi. Chinezii erau interesaţi de această piaţă, de unde cumpărau caii de care aveau nevoie în războaiele de apărare sau de cucerire, piei de animale, blănuri, bumbac, dar şi oameni, aducând în schimb mătase şi bijuterii. Şi acum oraşul se bazează tot pe comerţ şi are unul dintre cele mai mari bazaruri din Asia Centrală, unde tadjicii, kîrgîzii şi uzbecii vând şi cumpără în special mărfuri aduse din China, dar şi produse agricole sau mărfuri locale. Totuşi, istoricul Smadiorov este sceptic în ce priveşte viitorul Oşului, pentru că „după căderea Uniunii Sovietice toate fabricile au fost distruse şi nu se mai produce nimic în afară de bumbac, aşa că o infrastructură bună, aşa cum ar vrea chinezii să facă, nu ne va ajuta la mare lucru“.

kîrgîstan şi kazahstan

175

Cum ar putea ajunge Coranul mai important decât legile în sudul Kîrgîstanului „SOŢIA MEA VA TREBUI SĂ POARTE HIJAB ŞI JILBAB“, îmi spune

Timur, care abia a împlinit 20 de ani şi care s-a hotărât să devină musulman practicant în urmă cu un an. La fel ca alţi musulmani, socoteşte că doar soţul şi familia apropiată ar trebui să vadă părul sau mâinile femeii. „Nu vreau să-şi acopere faţa cu văl, dar părul, pieptul, mâinile, picioarele trebuie să fie complet acoperite când merge pe stradă“, crede Timur, care îşi imaginează că-şi va găsi o fată musulmană sau o europeancă pe care o va convinge să treacă la islam. Are multe argumente, a citit Coranul, l-a analizat şi şi-a dat seama că „viaţa trăită cu credinţa în Allah te poate face cu adevărat fericit“. S-a aşezat lângă mine cât timp mi-am băut cafeaua, în curtea hotelului Sun Rise din Oş, stând turceşte pe patul uriaş acoperit cu carpete iraniene, numit tapşan, balcoon sau mangea, comun în toată Asia Centrală, din ţinutul uigurilor până la Marea Caspică. Îl întreb dacă ştie că şase tineri iranieni tocmai au fost arestaţi doar fiindcă au dansat pe melodia Happy a lui Pharrell Williams într-un videoreportaj, iar motivul a fost că fetele nu purtau eşarfe pe cap, aşa cum cere legea, şi că dansau în acelaşi loc cu băieţii, ceea ce e de asemenea interzis în Republica Islamică100. „Trebuiau pedepsiţi, pentru că musulmanii nu au voie să danseze, poate nu chiar cu închisoarea, poate cu amendă sau cu muncă în folosul societăţii“, îşi expune convingerile tânărul meu interlocutor. Visul lui pentru Kîrgîstan este o republică islamică, în care oamenii să înţeleagă că respectarea Coranului îi poate face mai fericiţi şi mai sănătoşi. „Prietenii mei care au trecut la islam nu mai fumează, nu mai beau, nu mai merg în cluburi, au slujbe mai bune şi se simt mai bine“, insistă Timur să mă convingă că „islamul e singura religie pură, fiindcă nici un rând din Coran nu s-a modificat de la început până acum şi pentru că adevăraţii musulmani nu fac niciodată rău, nici cu vorba, nici cu fapta“.

176

singură pe drumul mătăsii

Pe străzi poţi vedea multe fetiţe sub 10 ani purtând hijab (eşarfa care acoperă gâtul şi părul), iar la Universitatea din Oş multe studente au adoptat rochia lungă şi largă şi acoperământul pentru păr. Nu toţi profesorii privesc cu bunăvoinţă adăugarea la uniformă a hijab-ului, iar trecerea la îmbrăcămintea tradiţională islamică ridică multe semne de întrebare într-o regiune cum e Asia Centrală, în care mişcările islamiste sunt ţinute cu greu în frâu. Nu este clar încă unde ar trebui să fie limita dintre libertatea personală şi instituţiile seculare, dar până acum organizaţiile musulmane au câştigat în faţa şcolii aici, în Oş, unde educaţia islamistă a prins rădăcini. „Coranul ajută statul, pentru că e mult mai uşor să respecţi regulile lui decât să ştii legile. Noi suntem corecţi şi decenţi fiindcă aşa ne cere religia, voi, în Vest, aveţi o grămadă de legi pe care oamenii de rând nu le pot înţelege şi deci n-au cum să le respecte“, crede Timur.

Pasul Kîzîl Art, între Kîrgîstan şi Tadjikistan. De ce mi-e frică de militarii tadjici ÎN NOAPTEA PRECEDENTĂ PLECĂRII DIN OŞ, înainte să-mi fac

bagajul, m-am gândit unde să-mi ţin banii lichizi pe care îi aveam la mine. Nu foarte mulţi, vreo mie de dolari în bancnote de câte 5, 10 şi 20. Până atunci îi avusesem împărţiţi în două, o parte în portofelul de culoarea pielii, de agăţat la gât, în care ţineam şi paşaportul, şi o altă parte într-un portofel în care mai aveam două carduri expirate, o copie după paşaport şi carnetul de conducere, pentru cazul în care eram jefuită, cu gândul că eventualii hoţi nu vor mai căuta altceva după ce vor fi dat de acesta. Până acum, graniţele prin care am trecut între Kîrgîstan şi Kazahstan şi retur erau oarecum sigure, iar prin Torugart, în munţii Tian-Şan, am avut un ghid. Pregătisem de-acasă un tub gol de pastă de dinţi în care să fac sul banii, dar când i-am rulat şi i-am băgat înăuntru tubul arăta ciudat, fiindcă era din plastic, nu din metal. Am renunţat la această idee şi m-am gândit la alte soluţii.

Oş, Universitatea. Pe unul din holuri tronează o statuie de bronz a lui Confucius, care a venit aici odată cu stipendiile chineze pentru universitatea kîrgîză de stat din oraş. Pe lângă universitate funcţionează şi Institutul Confucius, al treilea pe care Beijingul l-a înfiinţat în Kîrgîstan, după celelalte două din Bişkek. Oş. Bărbat purtând pe cap o pălărie tradiţională, calpac. La ocazii speciale se poartă calpacul alb.

Oş. Învăluită în dantelă. „Nu vreau să-şi acopere faţa cu văl, dar părul, pieptul, mâinile, picioarele trebuie să fie complet acoperite când merge pe stradă“, crede Timur, care îşi imaginează că-şi va găsi o fată musulmană sau o europeancă pe care o va convinge să treacă la islam.

Drumul spre pasul Kîzîl Art, între Kîrgîstan şi Tadjikistan. În stânga şi-n dreapta erau doar păşuni înalte şi vârfuri rotunjite, iar în faţă, înzăpezit, se ridica Pamirul, ca o barieră de netrecut. Drumul şerpuia de-a lungul unei văi care a secat de mult, peste grohotişuri, şanţuri săpate ani de zile de zăpada care se topeşte primăvara.

Sopu, între Oş şi pasul Kîzîl Art. Un grup de kîrgîzi a ridicat o baricadă de pământ de jumătate de metru, ca şi cum şoseaua s-ar termina aici. Oamenii au montat o iurtă în faţa zidului de pământ şi veghează zi şi noapte, de aproape o lună, ca nimeni să nu le dărâme modesta fortificaţie. Cer eliberarea unui fost deputat al opoziţiei acuzat de corupţie.

kîrgîstan şi kazahstan

179

În sutien ar fi fost o idee: i-am împărţit în două şi am făcut o probă, după care mi-am dat seama că era un loc comun şi că acolo ar fi căutat prima dată. Se făcuse deja două noaptea şi tot nu ştiam ce să fac. Puteam să-i pun în ghete, am încercat şi am găsit o formulă confortabilă, dar în final mi s-a părut că şi aici ar fi fost găsiţi cu uşurinţă. În cele din urmă, am pus o parte din ei într-o pereche de ciorapi înghesuită în punga cu lenjerie, iar cealaltă parte am distribuit-o prin toate hainele care aveau buzunare: în pantalonii pe care urma să-i îmbrac, în jacheta de ploaie de la Mammut, care avea şi un buzunar secret, în hanorac, în fleece, în pantalonii subţiri care rămâneau în rucsac, într-un şerveţel pus în punga cu migdale. Pe urmă am înghesuit rucsacul mic în cel mare şi mi-am păstrat în buzunar doar paşaportul şi în mână aparatul de fotografiat, care nu ştiu nici acum de ce nu avea şnur de agăţat la gât. Era un aparat nou performant, pe care îl primisem înainte să plec de-acasă, pentru a nu-l căra pe cel vechi, profesional, dar şi mult mai greu. Urma să traversez Pamirul şi speram să fac poze bune. Maşina pe care o plătisem deja a venit după mine la şase dimineaţa, fiindcă toată lumea ştia că drumul spre graniţă era blocat de multă vreme şi urma să găsesc o soluţie la faţa locului. Am schimbat deci maşina după două ore de mers, după baricada ridicată de oamenii revoltaţi de la Sopu. În stânga şi-n dreapta erau doar păşuni înalte şi vârfuri rotunjite, iar în faţă, înzăpezit, se ridica Pamirul, ca o barieră de netrecut. Şoferul care m-a preluat mi-a spus că trebuie să se oprească puţin la el acasă şi n-am avut cum să protestez. Şi, chiar dacă aş fi făcut-o, ar fi fost inutil. Casa era în ultimul sat înainte de graniţa cu Tadjikistanul, aflată la aproape 4300 de metri. De fapt, era vorba despre trei case şi o iurtă, pe care mi le-a arătat cu mândrie. La intrarea în sat, pe o clădire dărăpănată am văzut un panou pe care scria „Hotel Tatina“, iar de-acolo înainte drumul mi s-a părut fără întoarcere. Mă întrebam cum poate să treacă dincolo de vârfurile înzăpezite peste care se lăsa încet o perdea neagră de nori. De fapt, şerpuia de-a lungul unei văi care a secat de mult, peste grohotişuri, şanţuri săpate ani de zile de zăpada care se topeşte primăvara. Mi se

180

singură pe drumul mătăsii

părea că adesea ceea ce fusese cândva un drum se pierde printre bolovani uriaşi pe care maşina japoneză de teren în care mă aflam îi ocolea fără efort. Pe toată durata acestei călătorii zdruncinate am încercat să negociez cu şoferul să mă ducă până la prima localitate tadjică de după graniţă. Omul voia să-i dau 350 de dolari, aceasta a fost suma cea mai mică pe care am obţinut-o, dar era o exagerare fără margini. Pleca de la premisa că sunt o femeie singură, care poate fi păcălită cu uşurinţă şi, cu cât încercam mai mult să-l conving să mai scadă preţul, cu atât se enerva mai tare. De la tăbliţa care anunţa ieşirea din Kîrgîstan până la intrarea în Tadjikistan am făcut aproape o oră cu această maşină 4x4, pe o şosea devenită potecă prin pietrişul muntelui, care s-a oprit brusc pe un teren plat în faţa barierei de la graniţă. Ningea, bătea vântul şi era foarte frig. Mi-am pierdut şapca în maşina care m-a adus, a întors şi a plecat în trombă. La început am crezut că sunt singură cu muntele, dar l-am zărit imediat pe soldatul tadjic, paznicul barierei din faţa mea. Un uriaş încremenit, îmbrăcat în manta lungă de postav şi purtând căciulă tradiţională rusească revărsată peste urechi. Se uită la mine ca la ceva bizar. Nu-mi dau seama dacă privirea lui e ameninţătoare sau dispreţuitoare. Probabil şi una, şi alta. Mă apropii clătinându-mă, din cauza vântului puternic, care mă face să mă balansez de pe un picior pe altul pentru a-mi ţine echilibrul. Rucsacul, deşi e destul de greu, nu reuşeşte să-mi dea stabilitate în faţa rafalelor din pasul Kîzîl Art (4280 m). Îi întind paşaportul, dar omul nu schiţează nici un gest, se uită de departe şi pe urmă îmi întoarce spatele. E 1 iunie 2014 şi sunt plecată de 45 de zile în căutarea mea şi a Noilor Drumuri ale Mătăsii. Dincolo de planurile de câştig ale chinezilor, ale ruşilor şi ale liderilor politici, am întâlnit mulţi oameni săraci, case amărâte, blocuri comuniste şi acum această barieră care pare de netrecut. Cu doar două zile în urmă citisem că tadjicii au închis graniţele, în urma unor altercaţii care au avut loc la Horog, capitala Regiunii Autonome Gorno-Badahşan, locul de unde în 1992 a pornit războiul civil care a durat cinci ani, dar Eleonora Beişenbek, de la

kîrgîstan şi kazahstan

181

Radio Europa Liberă/Radio Libertatea, biroul din Bişkek, a vorbit cu oficialii de la graniţă şi m-a asigurat că pot trece fără probleme. Cele cinci sau zece minute petrecute în faţa barierei mi s-au părut ore şi mi-am dat brusc seama că sunt în faţa unei garnizoane de militari sălbăticiţi de şederea în Pamir, păzind o frontieră pe care dacă cineva vrea să o treacă fără să fie văzut o poate face, ocolind cele două puncte vamale aflate la 20 de kilometri unul de celălalt, în vreme ce majoritatea soldaţilor stau înghesuiţi în cele două barăci şi se încălzesc, iar alţi doi sunt îngheţaţi şi nu văd dincolo de norul care coboară încet peste munte. După ce în sfârşit am trecut de barieră, militarul m-a condus în faţa unei bărăci din care ieşea fum, unde am dat paşaportul la control. În timp ce stăteam şi aşteptam să-mi pună ştampila, cineva a venit şi mi-a făcut semn să-mi dau rucsacul jos, că mai durează. Mi l-am dat, am început să-mi scot hainele mai groase şi jacheta Mammut, care ţine de cald şi la temperaturi negative. În timp ce mă echipam, am văzut că în jurul meu se strâng toţi băieţii din garnizoană. Îmbrăcaţi lejer şi ieşiţi din cealaltă baracă, bine încălzită, poartă şlapi, pantaloni de trening cu genunchi lăbărţaţi şi bluze groase de bumbac. Se uită la mine ca la ceva bun de mâncat şi am senzaţia că rânjesc unul la altul. Începe să-mi fie frică. Ce pot face singură împotriva acestor zdrahoni? N-am nici o şansă, îmi zic, şi le zâmbesc ca unor oameni care m-ar putea ajuta. Mi s-a părut un semn bun că nu m-au poftit înăuntru cât mi-au verificat paşaportul, deşi, stând pe loc, am cam îngheţat. Era în jur de 10 dimineaţa, în partea cealaltă a graniţei spre Tadjikistan se vedea drumul de pământ care se pierdea într-o ceaţă deasă. De aici până la prima localitate erau 60 de kilometri şi am socotit că-i pot parcurge în vreo zece ore, mergând fără prea multe pauze. Continua să ningă şi să bată vântul, iar militarii strânşi în jurul meu şi-au făcut de lucru prin „curte“. Mi-am luat unul din telefoane în mână, să le arăt că am unde suna, chit că nu aveam şi oricum nici măcar nu era semnal. După vreo jumătate de oră, a ieşit cineva şi mi-a dat paşaportul, deci puteam să plec. Înainte să-mi pun rucsacul în spate, întreb, folosind rusa de supravieţuire, dacă nu e vreo maşină

182

singură pe drumul mătăsii

care merge la Karakul, satul de unde bănuiam că se aprovizionează şi ei. Nu li se pare stupidă întrebarea, fiindcă lângă baracă zace o rablă de teren. Unul dintre soldaţi se duce să-l cheme pe şeful punctului de frontieră. Şeful, tot în şlapi şi trening, începe să negocieze cu mine. Acceptă în cele din urmă 50 de dolari şi-mi face semn să aştept. Se întoarce destul de repede îmbrăcat în uniformă, dar nu are gradele la vedere, de parcă ar fi în război. Mai cheamă pe cineva şi mă invită să urc în maşină, care abia porneşte. Pe drum, îmi cer ţigări şi pun muzică rusească. Şeful conduce, celălalt, îmbrăcat cu blugi şi canadiană, cântă peste melodiile date tare. Drumul coboară, în stânga este mărginit de gardul de sârmă ghimpată care trasează graniţa, munţii au culoarea nisipului, iar în jur totul arată de parcă am fi într-un deşert. Doar în dreapta zăpezile de pe vârfurile înalte ale Pamirului te lasă cumva să te orientezi. Cu cât înaintăm, cu atât norii se dau la o parte şi începe să se vadă soarele. Îmi scot aparatul de fotografiat şi militarii opresc maşina pe malul unui lac imens întins între peisajul deşertic şi munţii înalţi. Pustiul din jur şi lumina rece sunt din altă lume. Ar fi meritat să vin pe jos, poate nu mi s-ar fi părut atât de frig. Şeful, care mi-a făcut hatârul să oprească în acest loc incredibil, îmi ia brusc aparatul din mână şi pleacă spre maşină. Îmi trece prin cap că vrea s-o ia din loc cu tot calabalâcul meu şi să mă lase acolo să contemplu liniştită deşertul din munte, lacul şi umbrele munţilor în apă. Aveam în buzunar telefonul, paşaportul şi, pe sub tricou, lipit de piele, portofelul atârnat de gât, cu nişte bani şi un card. M-aş fi descurcat într-un fel, aşa că am rămas încremenită, pregătindu-mă să văd cum o şterge cu tot cu maşina aia veche, care se tot împotmolea în grohotişul nisipos, dar omul s-a îndepărtat doar pentru a-mi face nişte poze. I-am zâmbit recunoscătoare. Pe urmă şi-a chemat subordonatul să ne facă poze împreună şi m-a luat pe după umeri cu mâinile lui uriaşe, de parcă eram vechi prieteni. Încercam fără succes să mă desprind uşor de soldatul tadjic, dar el voia neapărat să-mi lase această amintire. În aerul îngheţat, abia simţeam că mirosea a fum, a tutun, a stătut şi a transpiraţie.

kîrgîstan şi kazahstan

183

Ceva mai departe, am intrat în satul Karakul. Casele semănau cu cele pe care le văzusem în China, la marginea deşertului Taklamakan, lângă Caşmir, şi apoi mai departe, urcând în Tian-Şan spre graniţa cu Kîrgîstanul: albe, plate sau nisipii, de culoarea munţilor din jur, cu ferestre şi uşi vopsite în albastru, la fel ca în Creta. M-au dus la o casă unde gazda i s-a adresat şefului punctului de frontieră spunându-i „comandante“. I-am întins comandantului suma pentru care ne înţeleseserăm sus, în pasul Kîzîl Art, dar nu a vrut să ia banii. Mi-a explicat că se întoarce mai târziu şi mă duce mai departe. La intrarea în casă, o fetiţă de vreo 4-5 ani, îmbrăcată într-un tricou portocaliu cu mânecă scurtă şi cu un batic înflorat în loc de fustă mă salută zâmbăreaţă în chineză: „ni hao“. Proprietarul mă invită înăuntru, într-un fel de sufragerie mare, aproape goală, cu un covor gros cu modele tradiţionale. Doar în capăt este o masă joasă înconjurată de perne colorate. E aproape la fel de frig ca afară, aşa că-mi mai pun pe mine un tricou şi hanoracul subţire. Sunt îmbrăcată în straturi, ca o ceapă, cu aproape toate hainele pe care le am cu mine, şi tot mi-e frig. Familia-gazdă stă însă în bucătărie, unde e cald şi bine, dar nu mă invită şi pe mine. Mă invit singură, însă nu mă primesc. În schimb, îmi aduc în sufragerie unt de iac, pâine, kumis şi un ceainic uriaş din tablă. Încep cu tăria, care îmi dă fiori, apoi îmi ung untul galben şi gras pe pâine, trecând peste obiceiurile mele de vegetariană convinsă. Era mai bun decât untul de bivoliţă pe care mi-l dădea bunica mea din nordul Transilvaniei când eram mică. De fapt, încercam să umplu golul din stomac lăsat de spaimele dimineţii. Am băut aproape tot ceaiul, destul de repede, de teamă să nu se răcească, şi am plecat prin sat să găsesc o maşină care să mă ducă la Murghab, la aproape 150 de kilometri distanţă. În afară de cazarma de aici, unde am văzut mai multe camioane, nu păreau să fie şi alte mijloace de transport, dar, tot rătăcind printre casele joase, multe dărăpănate, de parcă ar fi fost părăsite, am dat în sfârşit de o maşină. Am bătut la uşa casei în faţa căreia era parcată, am salutat în ruseşte şi am încercat să-i spun tânărului care mi-a deschis ce vreau. S-a îmbrăcat şi mi-a făcut semn să urc în maşină. Nu prea înţelegeam ce vrea, a pornit şi, după vreo

184

singură pe drumul mătăsii

cinci minute, a oprit în faţa unei case mai răsărite, a intrat şi a ieşit împreună cu o femeie, despre care am aflat că e profesoara de engleză din sat. Cu ajutorul ei am început să negociez, proprietarul maşinii îmi cerea 200 de dolari pentru drum, i-am spus că poate mai sunt şi alţi oameni care vor să meargă şi am putea împărţi banii, aşa că omul s-a dus prin sat să caute şi alţi muşterii. Între timp, am rămas cu profesoara de engleză în faţa casei. Este din Oş, poartă o rochie de casă roşie, cizme şi colanţi negri, scămoşaţi. „În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, visez să plec de-aici“, mi se confesează, adăugând că „viaţa e dură şi îmbătrâneşti repede“. Se scoală devreme, dă de mâncare la iaci şi la oi, pregăteşte micul dejun, merge la şcoală, unde stă opt ore, şi apoi se întoarce acasă, face de mâncare, spală, face curat, iar când se întunecă se uită puţin la televizor. Satul nu are curent electric, dar câteva familii au baterii solare. Vara, cei din Karakul se mută mai sus, pe coastele înverzite ale Pamirului, împreună cu animalele lor, şi stau în iurte. Toţi sunt kîrgîzi şi consideră că această parte din Tadjikistan, până la Murghab, aparţine Kîrgîstanului. Profesoara de engleză stă aici de nouă ani şi-şi doreşte mult să se întoarcă la Oş, unde a făcut facultatea, sau la Bişkek, unde locuiesc părinţii ei, dar nu poate, pentru că socrul, care este capul familiei, nu e de acord. Soţul predă istorie, are un camion sovietic şi se descurcă destul de bine. Socrul e un om bogat pentru locul acesta, se cunoaşte după dinţii lui de aur, îmi zâmbeşte larg, ca să-i pot vedea podoabele din gură, şi mă invită în casă, dar femeia nu se arată prea încântată de oaspeţi, aşa că prefer să rămân afară până la venirea şoferului. În sat sunt 200 de oameni, din care 100 copii. Întreb cu ce se încălzeşte şcoala pe timp de iarnă, imaginându-mi gerul de care au parte, dacă în iunie e atât de frig: cărbuni amestecaţi cu balegă, mă lămureşte profesoara, întrebându-mă brusc câţi ani am. Ea are puţin peste 30, dar vântul permanent de aici, viaţa grea şi nemulţumirile zilnice au îmbătrânit-o repede. Îmi scad vârsta cu mai bine de zece ani, ca să nu o supăr, dar, cu cât stăm mai mult de vorbă, cu atât ochii ei mari, de culoarea alunelor, se fac şi mai trişti. Spune că trebuie să întindă rufele şi-l trimite pe fiul ei, un băieţel de vreo 9 ani, să mă ducă pe

kîrgîstan şi kazahstan

185

malul lacului, la vreo 500 de metri de sat. Văzut de aproape, lacul arată ca o mare, iar valurile ling ţărmul, lăsând peste tot dâre de sare. Plaja e albă. Ai zice că e zăpadă, dar e sare. Îmi bag mâna în nisipul acoperit de cruste albicioase şi gust. Copilul aleargă şi se aşază pe burtă, cu picioarele aproape de apă, ca să-i fac poze. E îmbrăcat gros, roşu în obraji şi pesemne că nu răceşte prea des. Karakul, adică Apa Neagră, se află mai sus decât lacul Titicaca, unul dintre cele mai înalte lacuri sărate din lume. Despre el a scris prima dată călugărul budist Xuanzang, care a călătorit dinspre China spre vest în anii 600. La fel ca satul, se află la 3960 de metri deasupra nivelului mării. În apele lacului nu trăiesc nici un fel de peşti, deci sătenii nu au nici un profit de pe urma lui. Mă aşez şi eu pe jos, lângă copilul profesoarei de engleză, dar mă ia repede frigul. Îmi amintesc de măsurătorile făcute de unul dintre marii exploratori ai Pamirului, rusul Nikolai Korjenevski, la începutul secolului XX, pe malul lacului Karakul, mai multe zile la rând, în februarie: la ora nouă dimineaţa erau −35° Celsius, iar patru ore mai târziu, la prânz, temperatura crescuse cu 28°, ajungând la −6°. Din această aritmetică a temperaturii s-a născut deşertul din jur. Datele înregistrate între 1933 şi 1934 arată că atunci în această zonă erau doar 15 zile pe an în care temperatura era pozitivă; acum e ceva mai cald şi zilele în care temperatura trece de 0° sunt între 67 şi 100. Ne întoarcem în sat, unde şoferul mă aşteaptă alături de profesoara de engleză şi nu vrea să scadă deloc din preţ. Îşi dă seama că eu n-am altă soluţie să merg mai departe şi că el deţine controlul. Profesoara vrea să mă convingă că are dreptate, îi spun că poţi zbura cu avionul dintr-o parte în alta a Europei pe banii ăştia, dar ea zice că aici, la Karakul, n-ai prea multe soluţii să faci bani, iar oamenii sunt foarte săraci. Mai negociem o oră şi ceva. Mă temeam să merg cu militarul de la graniţă şi voiam neapărat să plec înainte să apară, dar nici nu puteam să-i dau şoferului 200 de dolari, cât îşi dorea. În final, ne-am tocmit pentru 80. M-am întors la gazda mea, i-am plătit mâncarea şi ceaiul, i-am dat fetiţei care m-a salutat în chineză ciocolata pe care o aveam la mine şi am plecat mai departe cu maşina tânărului.

În Karakul, primul sat din Tadjikistan de la graniţa cu Kîrgîstanul. Proprietarul mă invită înăuntru, într-un fel de sufragerie mare, aproape goală, cu un covor gros cu modele tradiţionale. Doar în capăt este o masă joasă înconjurată de perne colorate. E aproape la fel de frig ca afară.

Lacul Karakul (Apa Neagră). Spune că trebuie să întindă rufele şi-l trimite pe fiul ei, un băieţel de vreo 9 ani, să mă ducă pe malul lacului, la vreo 500 de metri de sat. Văzut de aproape, lacul arată ca o mare. Plaja e albă. Ai zice că e zăpadă, dar e sare. Îmi bag mâna în nisipul acoperit de cruste albicioase şi gust. Copilul aleargă şi se aşază pe burtă, cu picioarele aproape de apă, ca să-i fac poze. E îmbrăcat gros, roşu în obraji şi pesemne că nu răceşte prea des.

kîrgîstan şi kazahstan

187

Aproape şase ore ne-a luat să străbatem cei 200 de kilometri până la următoarea aşezare din Pamir, unde m-am cazat la singurul hotel existent. În Murghab am găsit acelaşi tip de case albe parcă neterminate şi un apus violet. În hotel dau de doi francezi care au fugit din Horog, oraşul în care speram să ajung a doua zi, din cauză că o bandă locală a dat foc mai multor clădiri, inclusiv hotelului în care stăteau ei. Îi invit în camera mea să bem din ceaiul pe care l-am comandat la recepţie. Se miră că m-am „descurcat“ aşa de repede să fac rost de ceai şi mănâncă din afinele uscate pe care le-am cumpărat din Oş. Hotelul are curent electric, dar se întrerupe mereu şi nu-mi pot încărca nici telefonul, nici aparatul de fotografiat. Oraşul e plin de praful deşertic pe care-l ridică vântul, iar la micile magazine aproape toate produsele sunt expirate. Mă culc devreme, fiindcă trebuie să plec la prima oră, dacă am noroc să găsesc o maşină care să mă ducă mai departe. Înainte să sune ceasul însă, mă trezesc din cauza unor bătăi puternice în uşă, sar din sacul de dormit şi realizez că n-am încuiat uşa. Deschid adormită şi mă trezesc în faţa mea cu comandantul îmbrăcat regulamentar, buhăit şi zgomotos. Prea buimacă de somn ca să mă sperii de bărbosul masiv de la Kîzîl Art, înjur, trântesc uşa, o încui şi mă bag din nou în pat. Mai târziu, când merg să cer un ceai şi nişte pâine cu dulceaţă, îl văd în sala de mese, mă salută şi, din fericire, nu e insistent. Îmi iau rucsacul şi, după ce plătesc, mă interesez unde pot găsi un mijloc de transport care să mă ducă la Horog. Înainte să înţeleg ce-mi spune fata de la recepţie, mă acostează un bărbat de vreo 35 de ani, arătos, ca majoritatea tadjicilor, după cum aveam să constat mai târziu. Vorbea fluent engleza şi voia să mă ajute: un văr de-al lui pleacă peste o oră în aceeaşi direcţie cu mine şi n-o să-mi ia mulţi bani. El merge în China într-o călătorie de afaceri, cumpără mobilă şi o vinde la Duşanbe. Îmi dă numărul de telefon şi-mi spune să-l sun dacă am nevoie de ceva.

TADJIKISTAN

Legendă Regiunea Autonomă Gorno-Badahşan

Horog. Oamenii Pamirului şi playboy-ul, liderul lor spiritual ÎN HOROG, APROAPE TOATE FEMEILE poartă haine asemănătoare cu cele ale indiencelor, pantaloni şi un fel de cămaşă fără nasturi care trece de genunchi, croite din aceeaşi pânză de bumbac înflorat. În iunie nu e destul de cald şi pe deasupra purtau cardigane sau haine de piele scurte până în talie. Strada care duce la piaţă e veselă şi colorată datorită acestor ţinute, dar vânzătoarele care stau la tarabele pline de pâine şi de lipii de toate dimensiunile, de legume sau fructe au cojoace şi pulovere groase. Îmi cumpăr de la o bătrânică două gogoşi cu cartofi, înainte să merg să văd la muzeu primul pian adus aici, în capitala Regiunii Autonome Gorno-Badahşan, cu o sută de ani în urmă, în 1914, de zece soldaţi ruşi care l-au cărat peste munte pe acelaşi traseu pe care l-am parcurs şi eu de la Oş până aici. Doar că lor le-a luat două luni, în vreme ce eu l-am parcurs în două zile. De la Murghab la Horog, şoseaua, sau ce-a mai rămas din ea, îşi face loc printre vârfurile înalte ale munţilor Pamir şi Hindukuş, trecând razant pe lângă prăpăstii şi văi abrupte şi adânci, pe fundul cărora se vede câte un firicel anemic de apă. Drumul e plin de praf, cu puţine porţiuni în care se păstrează betonul turnat de sovietici cu zeci de ani în urmă. Şoferul maşinii de ocazie în care m-am urcat din Murghab are o faţă de pasăre de pradă, iar prietenul lui stă în faţă lângă el şi îmi aruncă priviri curioase, dar are un zâmbet de bărbat cinstit. Prima oprire am făcut-o la Alichur, un sat cu case cenuşii care de departe par să facă parte din munte, învăluite în rotocoalele de ceaţă şi praf împinse de vânt spre vârful înalt din apropiere. Orice oprire mă face să mă simt vulnerabilă, mai ales în aceste locuri în care statul

192

singură pe drumul mătăsii

nu dă semne să existe altfel decât prin graniţele sale izolate. Atunci când eşti singur, nu ştii niciodată pe cine să te bazezi şi nici dacă ajungi de fiecare dată până unde ţi-ai propus. Evit să mă gândesc la toate astea şi mă concentrez asupra împrejurimilor. Alichur, cu cele câteva zeci de case, pare să aibă o existenţă iluzorie, aproape de lumea cealaltă, mai degrabă printre nori decât pe pământ. În faţa cârciumii de lângă drum erau oprite două tiruri. Înăuntru, un băiat cu şapca pusă invers, cu blugi lăsaţi în vine, după moda begger a pasionaţilor de hip-hop, mă întreabă în engleză ce vreau să mănânc. Îmi poate da peşte proaspăt, unt de iac, berbec la grătar şi cartofi. Mă miram că la 3800 de metri, în râul din apropiere, sunt peşti. Am cerut ceai şi nişte lipie cu unt. M-am dus după el să văd bucătăria şi să-l întreb ce face aici. Îşi ajută părinţii şi are o poveste încâlcită despre studiile lui începute în Duşanbe, dar întrerupte. Nu seamănă cu localnicii din Alichur, care sunt mici de înălţime, au pielea mai închisă la culoare, ochii oblici şi sunt kîrgîzi. Mă duce afară şi-mi arată drumul spre Yaşilkul, lacul din apropiere, unde îmi spune că se ascunde Tuya Suu, un monstru marin care arată ca o cămilă. Până se fac fripturile pentru tovarăşii mei de drum, merg să văd lacul. Plouă şi vântul mă aruncă dintr-o parte în alta, ca şi cum aş fi punga de plastic din American Beauty, care se rostogoleşte printre frunzele moarte de pe caldarâm, doar că aici eu sunt împinsă printre pietre, dar oarecum tot la voia întâmplării. Mă poticnesc aproape de lac şi mă întind pe burtă, încercând să opresc vântul şi trecerea timpului. Dar când dintre nori apare soarele totul în jur începe să strălucească. Ajung înapoi la cârciumă tocmai când tovarăşii mei de drum sunt pe cale să-şi termine bucăţile de carne, şi primesc un ceainic plin cu ceai negru fierbinte, din care îmi torn într-un bol ciobit din faianţă, cândva albă, dar acum îngălbenită. Ne-am întors în maşină şi am continuat drumul încă vreo două ore, după care, fără nici un fel de avertisment, şoferul a ieşit de pe drumul principal şi a luat-o într-o parte, spre o construcţie lăbărţată, cu pereţii scorojiţi. Cei doi şi-au scos câte un prosop din pungile de plastic în care-şi ţineau bagajul şi mi-au făcut semn să mă dau jos. Am luat-o în urma lor şi am văzut că

Horog. În Horog, aproape toate femeile poartă haine asemănătoare cu cele ale indiencelor, pantaloni şi un fel de cămaşă fără nasturi care trece de genunchi, croită din aceeaşi pânză de bumbac înflorat. În iunie nu e destul de cald şi pe deasupra poartă cardigane sau haine de piele scurte până în talie.

O familie de tadjici într-un sat din apropiere de Horog.

194

singură pe drumul mătăsii

ajunseserăm la nişte bazine cu apă termală, călduţă. Femeile şi bărbaţii au săli de baie separate şi, după cum am constatat, oamenii de prin satele din jur veneau aici mai degrabă ca la o baie publică decât ca într-un loc de relaxare. M-am dus să văd piscina pentru femei şi mi s-a părut destul de murdară. O găleată veche zăcea abandonată într-un colţ, iar într-o parte erau aruncate câteva cârpe. M-am întors în holul de la intrare şi m-am aşezat pe scaunele ca din vremea vechilor cinematografe, aliniate lângă perete. Am aşteptat cuminte, nu cumva şoferul şi amicul lui să plece cu bagajul meu cu tot şi să rămân pe-acolo. După ce s-au bălăcit vreo oră şi ceva, au apărut, în sfârşit, şi am plecat mai departe. Spre seară, am ajuns la Horog, unde am căutat un hotel recomandat de Lonely Planet. Am negociat cu proprietarul indian un preţ mai mic decât mi-a cerut, fiindcă hotelul era gol şi toţi cei aflaţi din întâmplare în oraş plecaseră deja în grabă, după altercaţia dintre poliţie şi localnici care avusese loc cu două zile în urmă. Circa o sută de oameni încercaseră să elibereze cu forţa un lider local arestat fără motiv. Asemenea ciocniri au loc permanent în această provincie săracă, insuficient reprezentată la nivel naţional, care ocupă 45% din teritoriul Tadjikistanului, dar unde trăiesc doar 3% din locuitorii ţării. Cei 250 000 de oameni de aici continuă să vorbească dialectele Pamirului (shughni, rushani, bartangi, yazgulyami), chiar dacă tadjica este limba oficială. Principalele pretexte pentru a-i reduce la tăcere pe cei care formulează revendicările şi nemulţumirile badahşanilor sunt acuzaţiile de trafic cu droguri. Localnicii vor mai multă autonomie, cer să-şi aleagă singuri guvernatorul, să fie numiţi în funcţii administrative şi să li se aloce mai mulţi bani pentru dezvoltare. Liniştea provinciei a dispărut odată cu instalarea la Horog a primei garnizoane ruseşti, în 1897. La 2000 de metri altitudine, la Horog, fructele sunt rare şi scumpe, iar în piaţa centrală doar un singur vânzător avea mere. Lângă el, o femeie cu pulover de lână nevopsită, făcut în casă, mă cheamă să-mi arate în nişte cutiuţe ceva negru: îmi face o demonstraţie despre cum această pastă de culoarea funinginii poate fi folosită în loc de mascara

tadjikistan

195

sau liner. „Naturalnîi“, precizează în rusă. Îmi întinde pe gene, cu îndemânare, smacul fără miros, încercând pesemne să mă convingă că e ceva foarte sănătos. Am cumpărat pentru aproape un dolar o cutie, doar fiindcă femeia era foarte insistentă. Mai târziu, la Duşanbe, când i-am arătat-o unei ziariste locale, am aflat că e un amestec pe bază de antimoniu, despre care şi ea crede că te apără de cele rele şi face bine mai ales atunci când umbli prin praf. Înainte să plec din Horog, indianul de la hotel mi-a oferit ouă la micul dejun. L-am întrebat de unde are ouă aici, la înălţime, şi mi-a răspuns foarte natural: „cum de unde, din China“, adică din Kashgar, acolo unde le-am văzut stând în vrafuri uriaşe în soarele deşertului. PRIN HOROG TRECE DRUMUL DINSPRE IRAN SPRE CHINA sau spre India. Până aici au venit de la Isfahan (Iran), în 1581, cei patru fraţi îmbrăcaţi în dervişi, pentru a căuta un loc în care să se stabilească. Istoria Badahşanului, Ta‘rikh-i Badakhshān, relatează că unul dintre ei s-a căsătorit cu fiica căpeteniei locale, iar fiul lor, Khudadad, a fondat dinastia locală, care a supravieţuit până spre finele secolului al XIX-lea.101 Aceeaşi poveste este reluată şi în alte lucrări, care susţin că Sayyid Shāh Malang, unul dintre cei patru fraţi, a fost trimis să aducă doctrina ismailiţilor aici şi că în zece ani a reuşit să-i convingă pe localnici să renunţe la cultul focului şi să adopte această versiune a islamului.102 Ismailiţii provin dintr-o ramură a şiismului, dar originile lor nu sunt clare şi se pare că au apărut ca o mişcare secretă cu centrul iniţial în Irak, sud-vestul Iranului şi Siria103; iar din rândul lor s-a desprins o sectă fanatică înfiinţată de Hassan-i Sabbāh, Asasinii, care i-au înspăimântat, la finele anului 1000, pe turcii selgiucizi, stăpânitorii Asiei Centrale ucigând cu sânge rece, fără să le fie teamă de moarte, la fel ca teroriştii din zilele noastre. După cum povesteşte Amin Maalouf, ar exista o explicaţie pentru acest nume care li s-a dat: S-a spus adesea că la aceste scene neverosimile oamenii lui Hassan erau drogaţi. Cum altfel să explici faptul că păşeau în faţa morţii

196

singură pe drumul mătăsii surâzând? S-a acreditat teza conform căreia acţionau sub efectul haşişului. Marco Polo a răspândit această idee în Occident; adversarii lor din lumea musulmană i-au numit uneori hashichiyoun, „fumătorii de haşiş“, pentru a-şi arăta dispreţul; anumiţi orientalişti au considerat că descoperă în această noţiune originea cuvântului „asasin“, care a devenit în numeroase limbi europene sinonim cu „ucigaş“. Mitul Asasinilor a devenit astfel şi mai înfricoşător.104

La Horog, ismailiţii au fost însă mereu paşnici şi, până să fie cuceriţi de către ruşi, în secolul al XIX-lea, locuitorii Pamirului de la Horog încolo, spre Hindukuş, erau aproape necunoscuţi pentru restul lumii. Întreaga regiune Gorno-Badahşan a fost întotdeauna săracă. URSS a subvenţionat-o însă cu ceva mai mulţi bani în perioada războiului pe care sovieticii l-au dus în Afganistan (1979–1989), dar după destrămarea imperiului comunist în Gorno-Badahşan cei mai mulţi au rămas să trăiască de pe o zi pe alta, cu toate că regiunea este în continuare considerată de importanţă strategică. Chinezii vor să profite de vidul lăsat de ruşi. În 2004, primul autobuz chinez a trecut munţii dinspre Kashgar (China) până la Horog (Tadjikistan), parcurgând cei 700 de kilometri în 24 de ore, şi de atunci China a devenit principalul investitor direct în Tadjikistan. Gorno-Badahşan are graniţe cu Afganistanul, Kîrgîstanul, China şi este izolată de restul ţării de munţi înalţi. Badahşanii, spre deosebire de ceilalţi tadjici, care sunt sunniţi, aparţin de ismailiţi, iar principalul susţinător economic al zonei este Aga Khan (al IV-lea, pe numele lui Shah Karim Al Hussaini), care se declară al 49-lea imam al ismailiţilor, poziţie moştenită la vârsta de 20 de ani, la moartea bunicului său (Aga Khan III). Cu alura lui de playboy îmbătrânit, cu iahturi şi aventuri vânate de paparazzi occidentali, Aga Khan se declară descendentul direct al profetului Mahomed, prin Ali, care a fost căsătorit cu fiica profetului, Fatima. Ali este considerat primul imam şiit. În 1986, Aga Khan, cu o avere estimată între 800 de milioane şi

tadjikistan

197

3 miliarde de dolari, a publicat Constituţia Ismailită, afirmând că este „singura în măsură să interpreteze Coranul“. Între 2002 şi 2008 a investit peste două miliarde de dolari pentru construirea şi renovarea podurilor tadjico-afgane peste râul Panj şi a refăcut una dintre clădirile Universităţii din Horog. Cheltuieşte anual 500 de milioane de dolari pentru acţiuni filantropice. Tot el i-ar fi sprijinit pe badahşani în revoltele de la începutul anilor 1990 şi apoi în perioada războiului civil din 1992–1997, când GornoBadahşan ar fi vrut să-şi declare independenţa, şi a luptat împotriva preşedintelui Emomali Rahmon, fost şef de colhoz în perioada sovietică. Aga Khan este lider spiritual pentru 15 milioane de credincioşi din 25 de ţări105, dar singura regiune din lume unde există o comunitate compactă de ismailiţi şi care în plus are regim autonom este Gorno-Badahşan. Liderii tadjici îl privesc cu oarecare suspiciune, fiindcă locuitorii din zonă au mai multă încredere în el decât în oficialii de la Duşanbe.

Horog–Duşanbe: drumul care merge pe Acoperişul Lumii DRUMUL CARE TRAVERSEAZĂ PAMIRUL de la Oş (Kîrgîstan) la Horog (Tadjikistan) şi mai departe spre Duşanbe poate fi parcurs doar cu maşini de teren, pentru că se află la mare altitudine şi pentru că din 1930, când a fost dat în folosinţă, nu a mai fost reparat cu adevărat niciodată. Pasul Ak-Baital (4655 de metri) se află la aproape aceeaşi altitudine cu cel mai înalt vârf din Europa, iar şoseaua a dispărut de mult. În partea kîrgîză drumul e ceva mai bun, dar în iunie 2014, când am traversat eu munţii, şoseaua era blocată la Sopu, unde oamenii ridicaseră o baricadă înaltă de pământ şi puseseră şi câteva iurte. La ora opt dimineaţa nu erau prea mulţi protestatari, în jur de 20, plus femeile, care coceau pâine şi pregăteau mâncarea pe malul râului, unde erau

198

singură pe drumul mătăsii

montate alte două iurte. Singura lor revendicare era eliberarea unuia dintre liderii partidului de opoziţie Arta-Jurt (Patria), trimis la închisoare în noiembrie 2013 pentru corupţie. Susţinătorii opoziţiei considerau că este vorba despre o răfuială politică, iar de partea fostului deputat trecuse chiar şi primarul din Oş. Mulţi credeau că de fapt chiar politicianul condamnat îi plăteşte pe aceşti oameni, care blochează periodic accesul maşinilor spre şi dinspre graniţa chineză, precum şi spre şi dinspre frontiera cu Tadjikistanul, mai puţin importantă pentru relaţiile cu Kîrgîstanul. În aceeaşi perioadă, de altfel, punctul de trecere dinspre Tadjikistan, Kîzîl Art, a fost şi el închis, din cauza ciocnirilor violente de la Horog, capitala Regiunii Autonome Gorno-Badahşan. Pamirul, „Acoperişul Lumii“, se ridică în faţa drumului dinspre Kîrgîstan sub forma unei graniţe naturale, la fel cum masivul Tian-Şan desparte China de Asia Centrală, dar, în vreme ce Beijingul îşi apără bine frontiera, celelalte graniţe sunt destul de fluide, mai cu seamă de-a lungul râului Panj, între Tadjikistan şi Afganistan. Panj se transformă mai târziu în Amu-Daria, vechiul Oxus, care în Antichitate despărţea lumea persană de cea turcică. În apropiere de Horog, râul poate fi trecut cu piciorul dintr-o ţară în alta, iar traseul drogurilor este uşurat de faptul că nici unul dintre state nu-şi păzeşte prea bine graniţa. În partea tadjică sunt câteva garnizoane, care însă nu pot acoperi întreaga lungime a râului, în vreme ce în partea afgană terenul e mult mai accidentat şi doar o potecă se strecoară cu greu. Afganistanul este marele cultivator şi furnizor de opiu pentru Rusia şi pentru vestul Europei, în schimb în sudul Tadjikistanului se cultivă canabis. DE LÂNGĂ PIAŢA DIN HOROG pleacă în fiecare dimineaţă, la prima oră, mai multe maşini spre Duşanbe, capitala Tadjikistanului. Când ajung aproape de parcarea în care sunt aliniate vreo zece maşini japoneze de teren din generaţia trecută, doi bărbaţi aproape că-mi smulg

tadjikistan

199

rucsacul din spate şi-mi arată spre care trebuie să mă îndrept. Acolo, îl aruncă, de parcă ar fi un sac de cartofi, pe postamentul de deasupra maşinii, un Mitsubishi Pajero vechi, iar şoferul îmi spune să aştept. În mai puţin de zece minute, apar şi restul pasagerilor, cu sacoşe mari, care sunt legate împreună cu rucsacul meu şi acoperite cu o prelată. Tariful nu se negociază, este fix, iar pentru străini, mult mai mare. Primesc locul din faţă, de lângă şofer. În spatele meu sunt două femei şi doi copii, iar în spatele lor, în locul în care altădată maşina avea portbagaj, stau înghesuiţi doi bărbaţi. După vreo douăzeci de minute, maşina se opreşte pe malul râului, lângă un sat, şi urcă o tânără de vreo 30 de ani, îmbrăcată în pantaloni şi bluză lungă din stambă albă cu flori roşii, iar pe deasupra cu un cardigan subţire, scurt şi asortat. Are cu ea doar o poşetă mică, neagră. O invidiez că poate face un drum atât de lung fără nici un fel de bagaj şi că nu-i este frig în costumul ei vesel, dar prea subţire pentru dimineaţa aceasta în care soarele pare să nu aibă nici o putere, dar are un efect de lupă, căci apropie munţii şi îi face să arate mai puţin sălbatici. Într-unul din satele din împrejurimi, după cum mi-a povestit o prietenă din Chişinău înainte să plec la drum, s-a stabilit pe vremea lui Stalin un bărbat fugit din Republica Sovietică Moldovenească, pentru a nu fi trimis în Siberia din cauza „originilor nesănătoase“. A fost angajat ca profesor de franceză la şcoala comunală, unde i-a făcut pe mulţi copii să se îndrăgostească de această limbă, cel puţin aşa spune povestea. Una dintre elevele sale cele mai bune s-a hotărât să meargă să dea examen la Facultatea de Limbi Străine din Duşanbe, iar în faţa comisiei a vorbit cea mai bună limbă „franceză“ pe care o învăţase de la, de-acum, bătrânul profesor. Nimeni nu înţelegea însă ce spune şi în ce limbă vorbeşte. La sfârşit, după ce au întrebat-o cine a învăţat-o, a fost trimis un inspector în satul ei. „Ce limbă le-ai predat copiilor?“ l-ar fi chestionat trimisul sovietic pe profesor. „Moldovenească sau română, cum vreţi să-i ziceţi, că franceză nu ştiam“, i-ar fi răspuns basarabeanul autorităţii sovietice. A fost iertat, fiindcă era prea în vârstă. Drumul coboară pe lângă bătrânul Oxus, lăsând în stânga poteca afgană de la poalele munţilor Hindukuş, iar în dreapta, vârfurile

200

singură pe drumul mătăsii

Pamirului cuibărite în pături de nori cenuşii, care anunţă ploaie aici, în vale, şi ninsoare sus, pe Acoperişul Lumii. La prânz, maşina opreşte la un restaurant pe malul râului. Afară sunt mai multe paturi din acelea imense, iar femeile şi copiii se aşază separat de bărbaţi. Ne spălăm pe mâini la un izvor care cade pe o stâncă lângă şosea. Pe partea cealaltă a râului, de unde începe Afganistanul, se văd doi bărbaţi care împing trei măgari încărcaţi. Apa e încă mică şi nimic nu pare să te împiedice să treci pe partea cealaltă, dacă vrei. Stau lângă femeile aşezate turceşte pe balcoon. Înainte să se urce acolo, se descalţă şi-şi lasă papucii pe iarbă. Alfiya, îmbrăcată în costumul ei vesel cu flori roşii, încearcă să mă ajute să-mi comand ceva de mâncare. Pentru început, ni se aduce ceai. Tadjicii îşi încep mesele principale cu ceai verde vara şi negru iarna, urmează desertul, felul principal, bazat în general pe orez, care se mănâncă odată cu supa. De curând, au descoperit şi vesticii că e mai bine să mănânci dulciurile la început. Una dintre femeile care călătoresc împreună cu noi îmi oferă bomboane. Între timp, Alfiya află că tot ce au de mâncare la această cârciumă e pe bază de carne. Beau ceaiul negru din bolul mic în care se răceşte repede şi mănânc lipia tradiţională numită nan, pe care n-am voie să o pun pe masă cu fundul în sus, fiindcă aduce ghinion. Alfiya merge la Duşanbe să dea un examen de engleză obligatoriu dacă vrea să avanseze în carieră. Predă fizică la Universitatea din Horog şi, la fel ca celelalte femei din oraş, îşi cumpără materialele pentru costumele de pânză pe care le poartă de la chinezi şi le face la croitorie. Soţul ei s-a întors recent din Rusia, unde câştiga bani buni ca muncitor, fiindcă tatăl lui e bolnav. Nu şi-a găsit încă nimic de lucru în Horog, aşa că se va ocupa de copii o lună, cât timp ea va fi la Duşanbe să dea examene. El e singurul băiat din familie şi, potrivit tradiţiei, va moşteni casa părintească unde locuiesc acum. Nu are facultate, dar e frumos şi iubitor, ceea ce pentru Alfiya e suficient. Îmi arată în telefon o poză cu el şi cu cei mici. Au doi copii şi se gândesc să mai aibă încă doi în următorii cinci ani, în aşa fel încât să profite de legea care le scoate la pensie pe femei mai devreme dacă au cel puţin patru copii. Încă o ajută soacra, ea trebuie doar să facă de mâncare

tadjikistan

201

pentru toată familia, dar se teme de momentul când va trebui să conducă singură gospodăria şi să meargă şi la facultate să predea. „Nu peste mult timp, va trebui să am eu grijă şi de animale“, mi-a spus ea, împăcată cu soarta pe care şi-a ales-o. Împlineşte 30 de ani anul viitor, dar ştie exact ce vrea de la viaţă şi e mulţumită cu prezentul ei. În satul de lângă Horog unde locuieşte nu se simte izolată, la televizor are multe programe, inclusiv BBC, cu ajutorul antenei parabolice. Cel mai mult se uită la televiziunile ruseşti, pentru că „cele iraniene sunt la fel de plicticoase ca cele tadjice“. Oamenii nu plătesc nimic pentru aceste posturi, care sunt, pur şi simplu, piratate. După ce soţul ei s-a întors din Rusia, viaţa lor a devenit mai grea, pentru că în Badahşan nu sunt locuri de muncă decât în zona bugetară şi o familie care nu are pe nimeni plecat să câştige bani în afară nu se poate descurca prea bine. Pe drumul de la Horog la Duşanbe, ne-am oprit la două puncte militare de control, la al doilea maşina m-a aşteptat mai mult, fiindcă ofiţerul tadjic a vrut să controleze permisul de trecere prin GornoBadahşan, pe care l-am plătit şi l-am obţinut odată cu viza, la consulatul de la Viena. Între timp, se făcuse noapte, afară nu se vedea mai nimic, din cauza negurii, dar şoferul nu se grăbea. Distanţa dintre Horog şi Duşanbe se parcurge vara în 15 ore, iar iarna în 24, deşi sunt doar 600 de kilometri. Noi am făcut 17 ore, cu tot cu opririle obligatorii pentru prânz şi aşteptând o oră ca două tiruri venite din sensuri diferite şi blocându-se unul pe celălalt să se poată mişca fără să-şi provoace reciproc prea mari daune, la o curbă într-o pantă noroioasă. Una dintre ramurile vechi ale Drumului Mătăsii urma chiar acest drum pe care se strecoară cu greu două maşini, traversând Pamirul, al cărui nume provine din combinaţia „poi mehr“, adică „baza soarelui“. Altădată era o potecă, la fel ca perechea ei de pe malul celălalt al râului Panj, care se vede pe teritoriul Afganistanului şi care nu poate fi umblată iarna. Pe la ora zece, am oprit pentru cină, într-un restaurant uriaş. Am băut din nou ceai negru şi am mâncat peşte fript dat prin mălai. Când ne-am întors în maşină, mirosul de iurtă era mai persistent decât înainte, miros de animal plouat şi uscat la fum, combinat cu transpiraţie

202

singură pe drumul mătăsii

acrişoară. Caseta cu muzică indiană pe care deja o ştiu pe de rost continuă să se deruleze puţin cam prea tare. O întreb pe Alfiya despre droguri, fiindcă îl văd pe şofer, cu buzele lui de peşte, cum îşi toarnă în gură din când în când câte un pliculeţ cu un praf negru-verzui. „E doar tutun cu plante, marijuana o fumăm şi noi la fel ca voi“, îmi zice zâmbind cu subînţeles. „Şi de unde o luaţi?“ „Fiecare îşi creşte în grădină pentru propriile necesităţi, canabisul nu are nevoie de condiţii speciale, se obişnuieşte şi cu frigul, şi cu căldura, pe urmă uscăm plantele în cămară, pe ziar.“ Am ajuns la Duşanbe la ora două noaptea, pe Alfiya o aştepta unchiul la care urma să-şi petreacă următoarele săptămâni. Bărbatul se oferă să mă ducă la hotel, dar, cât am stat de vorbă cu el, în jurul maşinii se strânseseră mai mulţi taximetrişti, care se îmbulzesc să ia bagajele de pe maşină. Mă reped şi eu printre ei să-mi iau rucsacul, dar cad într-un şanţ, pe care nu l-am văzut, din cauza beznei din jur. Mă ridic repede şi-i smulg unuia dintre ei bagajul pe care îl luase şi-l ducea spre maşina lui. Mă doare puţin glezna, dar nu mi se pare grav. Abia dimineaţă văd că e umflată. Unchiul face tot felul de ocoluri prin capitala tadjică prea puţin luminată şi mă lasă în cele din urmă la hotelul unde am cazare. Îi mulţumesc frumos, dar Alfiya îmi spune să-l plătesc. Îmi cere mai mult decât un taxi obişnuit şi nici nu-i trece prin cap să negocieze, în fond mi-a făcut o favoare. După cum îmi dau seama, favorurile se plătesc întotdeauna mai mult decât fac.

Agentul meu din Duşanbe ABDUL ÎL CHEAMĂ PE AGENTUL (turistic, dar probabil nu numai)

care are grijă de mine în Duşanbe. E drăguţ, curtenitor, are 26 de ani şi tocmai s-a întors de la o bursă din Germania. Pentru a primi scrisoarea de invitaţie, absolut necesară la obţinerea vizei, agenţia locală de turism, acreditată de Ministerul de Externe din Tadjikistan, m-a obligat să angajez un ghid care să-mi arate capitala şi să mă convingă

tadjikistan

203

că cea mai săracă ţară din Asia Centrală nu o duce chiar aşa de rău. O altă păcăleală, după ce două site-uri internaţionale care în mod uzual fac rost de scrisori de invitaţie pentru această zonă, contra unor sume de bani, m-au refuzat, unul pe motiv că sunt femeie şi nu pot călători singură prin Asia Centrală, altul pentru că m-a verificat şi a descoperit că sunt ziaristă. Peste tot în Tadjikistan, Emomalii Rahmon, şeful statului, îţi zâmbeşte optimist de pe clădirile publice. „El le-a cerut oamenilor să dea jos aceste portrete, fiindcă nu se consideră rege“, mă informează sârguincios Abdul. „Preşedintele una spune şi alta face“, îmi explică mai târziu un important ziarist local, „aşa că Rahmon se află peste tot, dar încearcă să ne convingă că e dorinţa altora, nu a lui, eventual a noastră, a tuturor“. Emomalii Rahmon este un autocrat, care şi-a exersat calităţile ca apparatcik în perioada Uniunii Sovietice, dar care acum s-a transformat din ateu în musulman practicant, făcând inclusiv pelerinajul obligatoriu la Mecca. Când a fost criticat pentru alegeri incorecte, care-l menţin în funcţie de douăzeci de ani, a argumentat că „99% dintre tadjici sunt musulmani şi au o cultură diferită, de care trebuie să se ţină cont“. Se înţelege, diferită de cea a reprezentanţilor OSCE care au monitorizat procesul electoral. Abdul, ghidul pe care mi l-au băgat pe gât autorităţile tadjice, îmi povesteşte că el n-ar fi votat cu Emomalii Rahmon la ultimele alegeri prezidenţiale, dar un prieten bun de-al lui a încercat să-l convingă că e cel mai bine ca preşedintele să rămână în funcţie, fiindcă ţara este stabilă, după cei cinci ani de război civil (1992–1997), că, deşi încet, lucrurile merg înainte, că oamenii trăiesc mai bine şi că până la urmă datorită lui s-a putut face pace: „Preşedintele e un erou, fiindcă doar el a avut curajul să-şi asume rolul de preşedinte în timpul războiului.“ APROAPE 100 000 DE OAMENI AU MURIT în războiul civil de cinci ani, care a început după ce locuitorii din Pamir, Regiunea Autonomă Gorno-Badahşan, s-au revoltat împotriva guvernului central şi a regiunilor dominante, pornind de la faptul că sunt subreprezentaţi. Alături de ei au venit apoi liberal-democraţii

204

singură pe drumul mătăsii

şi islamiştii, organizându-se sub denumirea de Opoziţia Tadjică Unită. Lucrurile au degenerat, iar puterea, alături de preşedintele Emomalii Rahmon, a primit ajutor militar de la Rusia şi de la Uzbekistan, în vreme ce opoziţia a fost sprijinită de Afganistan. Războiul civil a dus la creşterea dependenţei regimului politic din Tadjikistan de Rusia, care păstrează în ţară trupe de menţinere a păcii. În Tadjikistan se află peste 7000 de soldaţi ruşi: cel mai mare contingent trimis de Moscova în Asia Centrală. Acordul bilateral pentru continuarea prezenţei militare a fost prelungit până în 2042.106 Totuşi, preşedintele Emomalii Rahmon le-a refuzat ruşilor în 2013 preluarea bazei aeriene Ayni, nu atât pentru a le forţa mâna pentru mai mulţi bani, cât mai degrabă pentru a primi garanţii din partea Kremlinului că va fi în continuare susţinut de conducerea ţării.107 Rahmon a dat de înţeles că până la urmă această fostă bază militară sovietică va fi din nou a Moscovei, cu toate că o promisese Indiei, care, începând cu 2002, a investit 70 de milioane de dolari pentru renovarea ei. Baza a fost dată în folosinţă în 2006, dar lucrările de refacere s-au terminat abia în 2010. A fost o primă încercare a Indiei de a pune un picior în Asia Centrală, prin pregătirea aeroportului militar de lângă Duşanbe şi prin aducerea în ţară a diverselor echipamente, inclusiv a câteva elicoptere Mi-17. Aventura Indiei în Tadjikistan a fost limitată în cele din urmă de presiunile Rusiei, care vrea să păstreze acest avanpost de la graniţa Afganistanului în exclusivitate pentru ea. Majoritatea ofiţerilor tadjici sunt pregătiţi la şcolile din Rusia, unde sunt convinşi că politica Moscovei este cea mai bună. De ei depinde cum se formează viitoarea generaţie de soldaţi ai ţării. Rusia vrea să aducă Tadjikistanul în Uniunea Eurasiatică pentru a demonstra că aproape întreaga Asie Centrală intră sub umbrela ei, numai că această ţară este atât de mică şi de săracă, încât nu va avea bani nici să-şi plătească în mod regulat cotizaţia de membru. Este cunoscut interesul Kremlinului de a avea oameni loiali şi utili în fruntea statelor din vecinătatea apropiată,

Duşanbe, Biblioteca Naţională.

Fortăreaţa Hissar, lângă Duşanbe.

Hissar. Medresa (dreapta) şi caravanseraiul (stânga – zidurile camerelor în care dormeau călătorii), văzute din Fortăreaţa Hissar.

206

singură pe drumul mătăsii

pe care îi manevrează în funcţie de necesităţi şi cărora le creează în acelaşi timp senzaţia de nesiguranţă, pentru a le creşte gradul de dependenţă. Cei mai mulţi militari ruşi se află lângă capitala tadjică, în aşa fel încât să aibă nu doar o utilitate strategică, ci şi una politică, de menţinere la putere a favoritului Kremlinului. ABDUL NU FUGE DE SUBIECTELE POLITICE, ca majoritatea tadjicilor, dar cel mai mult îi place să vorbească despre religia lui şi despre felul greşit în care jurnaliştii occidentali pun problema islamului. Îmi spune acest lucru uitându-se direct în ochii mei. Are un discurs gata pregătit despre non-violenţa pe care o propovăduieşte Coranul şi despre faptul că musulmanii nu fac prozelitism, spre deosebire de creştini, de exemplu. La fel ca mulţi tineri din Asia Centrală, şi el este un musulman practicant, care îşi face rugăciunile de cinci ori pe zi şi merge în fiecare vineri la moschee: „Nu-mi ia decât două minute şi în plus sunt mereu curat, fiindcă înainte de fiecare rugăciune trebuie să mă spăl bine peste tot.“ „Aş vrea să mă căsătoresc cu o fată musulmană, dar nu neapărat una care să poarte eşarfa“, mi se confesează agentul meu din Duşanbe. Prietena lui stă în Germania, dar părinţii ei sunt din Tadjikistan. Acolo a cunoscut o altă nemţoaică drăguţă, căreia, deşi este catolică, îi place să poarte hijab. „Atunci când îşi pune eşarfa, devine extraordinar de frumoasă“, adaugă ghidul meu, un argument estetic, diferit de celelalte explicaţii conservatoare pe care le-am primit până acum de la alţi musulmani practicanţi. „Unde l-ai cunoscut pe profesorul Şokirjon Hakimov?“ mă descoase agentul meu, care m-a văzut ieşind de la biroul BBC din Duşanbe cu unul dintre liderii opoziţiei neparlamentare. „Printr-un prieten comun“, îi spun cu sinceritate, dar el nu se mulţumeşte cu atât şi insistă: „aş fi curios să ştiu despre ce-aţi discutat, dacă nu sunt lucruri prea intime“. Abdul avea probabil nevoie de mai multe amănunte pentru raportul zilnic, dar n-am putut să-l ajut, aşa că l-am lăsat să treacă la propaganda sofisticată pe care încearcă să o pună în practică: în Tadjikistan nu putem avea opoziţie, fiindcă „opoziţia înseamnă islam“, mă lămureşte agentul meu, folosind replica oficială.

tadjikistan

207

Parlamentul din Tadjikistan avea, în 2014, 63 de parlamentari, din care doar 4 pot fi consideraţi parte a opoziţiei: 2 membri ai Partidului Renaşterii Islamice şi 2 deputaţi ai Partidului Comunist. Alţi 4 reprezentanţi ai altor partide decât cel al preşedintelui Emomalii Rahmon votează cu puterea: 2 agrarieni şi 2 din partea Partidului Reformei Economice. „Avem opoziţie parlamentară, deci avem democraţie“, spune, pe jumătate ironic, pe jumătate serios, un jurnalist de la Duşanbe. Ilhom Narziev, care a fost multă vreme corespondent de război în Afganistan, crede că reprezentanţii opoziţiei, parlamentară sau neparlamentară, nu pot fi luaţi în serios, fiindcă „fac doar circ şi nu au nici un fel de planuri temeinice“.

Islamismul radical şi drogurile: pe cele trei rute ale Drumului Mătăsii din Tadjikistan TADJIKISTANUL ESTE O ŢARĂ BLOCATĂ nu doar de geografie, ci şi de istoria ei recentă, crede Ilhom, fostul corespondent de război în Afganistan. Familia lui locuieşte în Uzbekistanul vecin, dar nu o poate vizita, pentru că nu primeşte viză. Nici chiar când i-a murit tatăl nu a putut merge la înmormântare, fiindcă autorităţile uzbece nu i-au dat voie. Relaţiile dintre Uzbekistan şi Tadjikistan s-au înrăutăţit în 2011, când uzbecii au închis linia ferată care făcea legătura între cele două ţări, cerând guvernului de la Duşanbe să oprească lucrul la hidrocentrala Rogun, aflată pe râul Vahs, una dintre cele mai mari din lume. Apa de care are nevoie Uzbekistanul pentru a-şi iriga imensele plantaţii de bumbac şi de legume este folosită de vecinii săi din Kîrgîstan şi Tadjikistan pentru energie. „Războiul apei“ nu are încă o rezolvare, iar Uzbekistanul, ţara cu cea mai numeroasă populaţie din centrul Asiei, face mari presiuni asupra vecinilor, inclusiv

208

singură pe drumul mătăsii

prin întreruperea gazului către Tadjikistan, ca parte a „blocadei“ care a fost declanşată în urmă cu patru ani. „Pentru ca lucrurile să reintre în normal, statele din Asia Centrală ar trebui să renunţe la vize între ele, dar sovieticii au încurcat atât de rău iţele, încât acum toată lumea se ceartă cu toată lumea“, îmi spune Şokirjon Hakimov, vicepreşedintele Partidului Social-Democrat, aflat în opoziţie. Pentru el, Uniunea Eurasiatică, „la care aderă şi Tadjikistanul“, va fi doar „o organizaţie la dispoziţia Rusiei“, pentru că „în toate statele Asiei Centrale liderii vor să aibă mandate pe viaţă şi nici unul nu va accepta pluralismul, constituţionalismul şi libertatea cuvântului“. Economia de piaţă nu funcţionează, fiindcă „totul este monopolizat de familiile guvernamentale“, „oamenii puterii sunt implicaţi în traficul cu droguri“, iar „occidentalii au fost manipulaţi de preşedintele Emomalii Rahmon să creadă că, dacă el dispare, Tadjikistanul va cădea în mâinile islamiştilor extremişti“, spune opozantul de la Duşanbe. Pericolul islamist este însă real, fiindcă majoritatea tadjicilor care se întorc de la muncă din Rusia devin acolo extremişti, fie din cauză că sunt marginalizaţi, fie pentru că sunt convertiţi de organizaţiile cecene, îmi argumentează un prieten jurnalist din capitala tadjică. „Viitorul va fi dat de felul în care evoluează mişcările islamiste în Asia Centrală, dar şi în Europa, unde, sub acoperirea drepturilor omului, se dezvoltă mai mult decât se poate vedea.“* Islamiştii şi-au făcut cuib în Tadjikistan, unde aveau şcoli secrete şi reţele funcţionale încă dinainte de căderea URSS, din timpul războiului sovieto–afgan. Sayid Abdulloh Nuri (1947– 2006) a trimis chiar din 1986 o petiţie Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, în care cerea stabilirea Statului Islamic în * Era cu şase luni înaintea atentatului de la Paris în care doi islamişti fanatici au atacat redacţia revistei satirice Charlie Hebdo, soldat cu moartea a douăsprezece persoane.

tadjikistan

209

Tadjikistan. A fost arestat de KGB şi a stat în închisoare câţiva ani, iar după destrămarea URSS, în perioada războiului civil, a condus Opoziţia Unită Tadjică împotriva preşedintelui Rahmon. Făcea parte din aripa pacifistă, dar continua să lupte pentru visul lui din tinereţe: Crearea Statului Islamic este visul şi speranţa noastră, dar am înţeles că acest lucru poate fi împlinit doar cu acordul poporului tadjic. Vrem să construim un stat ţinând cont de cadrul constitiţional.108

În spatele moderaţilor se ascund reprezentanţi ai Mişcării Islamice din Uzbekistan, o grupare teroristă creată în Uzbekistan, dar care operează în toată Asia Centrală, având baze în Afganistan, dar şi în Tadjikistan. În 2011, pe site-ul oficial al mişcării a fost publicată o listă cu „martirii“ acesteia, cei care au murit în acţiunile teroriste: din cei 87 de extremişti morţi la datorie, 64 erau din Afganistan, 10 din Tadjikistan, 4 din Uzbekistan, 6 din Kîrgîstan şi câte unul din Tatarstan, Germania şi Pakistan. În octombrie 2014, Mişcarea Islamică din Uzbekistan a declarat că se alătură Statului Islamic. Potrivit oficialilor de la Duşanbe, în 2015 numărul tadjicilor care luptă în Siria sub steagul Statului Islamic este între 200 şi 300.109 Un om de afaceri de la Duşanbe îmi explică, într-o cafenea cochetă din centrul capitalei, că, din cauza reţelelor de opiu şi a pericolului extremiştilor islamişti, ramurile Noului Drum al Mătăsii nu pot trece prin Tadjikistan, cu toate că afacerile chinezilor prosperă, iar cunoscutele camioane ruseşti Kamaz au fost înlocuite cu tiruri făcute în China. Pe şoseaua dinspre graniţa chineză din Pamir şi Duşanbe am numărat mai puţin de o sută de tiruri care mergeau într-un sens sau în celălalt, pe o distanţă de aproape 1000 de kilometri, un indicator că schimburile spre graniţa chineză sunt totuşi modeste. „Drumul spre Tadjikistan este un drum închis“, iar atunci când şoselele vor fi refăcute şi eventual o cale ferată va lega toată

210

singură pe drumul mătăsii

Asia Centrală, „aceste magistrale vor fi folosite cu uşurinţă de liderii pieţei negre“, susţine Ilhom, aducându-mi aminte de încercarea vesticilor, din 2010, de a-i convinge pe afgani să planteze şofran în loc de droguri. Proiectul a eşuat, pentru că „fermierii“ nu şi-au găsit o piaţă de desfacere şi s-au întors la droguri, în cazul cărora „reţeaua de distribuţie există şi funcţionează“, subliniază fostul corespondent de război cauza eşecului cultivării de şofran în Afganistan. Actualul teritoriu al Tadjikistanului, unde se vorbeşte un dialect al limbii persane, era traversat în perioada antică de trei rute comerciale importante, folosite astăzi mai degrabă pentru a strecura drogurile şi propaganda islamistă: 1) Drumul Lapislazuli, pe care era transportată această piatră albastră dinspre Pamirul afgan spre Mesopotamia, Egipt şi India, pentru ca mai târziu să se îndrepte şi spre China; 2) Drumul Nefritelor, care se extrăgeau din nordul Afganistanului şi erau vândute în China şi 3) Drumul Stepelor, care traversa China, Kazahstanul şi apoi cobora spre sudul Asiei Centrale, pentru a continua spre Europa. Acum, graniţa cu Uzbekistanul, principalul producător de gaz din imediata apropiere, este închisă, iar drumul pe care se aduc bunurile din China se opreşte la Duşanbe. În schimb, drogurile care vin din Afganistan reuşesc să treacă din Tadjikistan prin Kazahstan şi chiar prin Uzbekistan spre Rusia şi mai departe, spre Europa. Această rută rezistă şi nu se împiedică de neînţelegerile politice din zonă. La graniţă sunt oprite doar între trei şi şase procente din totalul narcoticelor care intră în ţară.110 Islamismul vine însă mai puţin dinspre Afganistan şi mai mult dinspre Pakistan, pe o altă rută, la fel de solidă, după cum mă asigură un ziarist local.

tadjikistan

211

Hudjand. Războiul apei şi cum mi-au făcut uzbecii inventarul rucsacului „FAC AFACERI“, îmi spune o femeie veselă şi corpolentă, care împarte

cu mine şi cu alţi patru pasageri maşina care ne duce din Duşanbe spre Hudjand: cumpără lucruri din Turcia şi le vinde mai departe în magazinul ei, dar şi în altele. Poartă eşarfa şi rochia lungă a musulmanelor practicante, iar înainte să plecăm din Duşanbe a spus o rugăciune de drum bun, împreună cu ceilalţi. În sacoşele şi valizele uriaşe pe care şoferul le-a legat deasupra maşinii, lângă rucsacul meu, aduce de la Istanbul rochii tradiţionale, tricouri, eşarfe, blugi şi câte şi mai câte, toate produse în Turcia, uneori sub mărci occidentale. Pentru ea, Tadjikistanul nu e o ţară închisă, şi se descurcă să negocieze cu birocraţii, cu vameşii, cu şoferii şi cu cine mai e nevoie. Ruta ei comercială funcţionează foarte bine. Are patru copii, fata cea mai mare este deja adolescentă, are 16 ani, iar cea mai mică, doar 5. Fetele au şi ele capul acoperit cu eşarfe, chiar şi cea mică poartă un văl roz. Le-am cunoscut când am ajuns la Hudjand, după opt ore de mers printre munţii tadjici cu maşina de ocazie, care s-a oprit s-o lase pe negustoreasă. Cu un zâmbet larg, de femeie generoasă, m-a invitat să rămân la ea, fiindcă avea într-adevăr o casă mare, aşa cum îmi spusese în timpul călătoriei, când încercase să mă convingă că „atunci când ai credinţă, ai de toate“. Nu-i pasă de politică, atâta timp cât poate să-şi facă afacerile şi să-şi păstreze religia. HUDJAND ESTE UNUL DINTRE CELE MAI VECHI ORAŞE din Asia Centrală, a cărui temelie a fost pusă de Cirus cel Mare. Loc strategic la intrarea în Valea Ferganei, pe malul râului Sîr-Daria, cel de-al doilea mare râu important din Asia Cerntrală, alături de Amu-Daria, Hudjand a fost transformat în fortăreaţă împrejmuită de ziduri în timpul lui Alexandru Macedon. Acesta a botezat-o cu numele lui, Alexandria Eschata, adică „Ultima“ sau „Cea mai îndepărtată“, de unde voia să cucerească Sogdiana, ţinut aflat la nord de Sîr-Daria. În secolul al VIII-lea d.Hr.,

212

singură pe drumul mătăsii

Hudjandul a fost adjudecat de arabi, a trecut apoi sub dominaţie persană, turcă, mongolă, iar în cele din urmă, înainte de a cădea în mâinile ruşilor, a făcut parte din Emiratul Buhara. Pe vremea Uniunii Sovietice, Hudjand era un mare nod feroviar şi rutier, dar, din cauza relaţiilor tensionate dintre Tadjikistan şi Uzbekistan, trenurile nu mai circulă între cele două ţări, iar autobuzele tadjice sunt cvasiinexistente. În această regiune are loc un adevărat război al apei, fiindcă de accesul la apă depind economiile acestor ţări. Tadjikistanul şi Kîrgîstanul, lipsite de resurse energetice, încearcă să construiască centrale hidroelectrice prin care să-şi reducă dependenţa de vecinii lor bogaţi (Kazahstanul şi Uzbekistanul). Amu-Daria şi Sîr-Daria, împreună cu afluenţii lor, coboară din Tian-Şan şi Pamir, traversând Asia Centrală până la Marea Azov. Proiectele hidroenergetice tadjice şi kîrgîze reduc debitele acestor râuri, lăsându-i pe fermierii kazahi, uzbeci, turkmeni şi afgani fără posibilitatea de a-şi iriga culturile. Asocierea acestei controverse cu mişcările islamiste subversive, cu disputele de graniţă, cu reţelele traficanţilor de droguri şi cu politicile abuzive ale autocraţilor din aceste ţări pregăteşte un viitor exploziv pentru Asia Centrală. Uzbecii îşi menţin graniţa cu Tadjikistanul semiînchisă, din cauza construcţiei barajului de la Rogun, oraş aflat pe malul râului Vahs, afluent al râului Amu-Daria. Proiectul a început pe vremea regimului sovietic, în anii 1970, iar ulterior a fost anulat, din lipsa fondurilor, şi reluat în 2010, în ciuda obiecţiilor uzbecilor. Proiectul iniţial făcea din barajul de la Rogun cea mai mare construcţie hidrotehnică de acest fel din lume, dar între timp datele tehnice s-au mai modificat. DRUMUL DIN HUDJAND SPRE FRONTIERA UZBECĂ e aproape

pustiu, şi nu a fost prea simplu să găsesc o maşină care să mă ducă într-acolo. Între cele două puncte de graniţă, tadjic şi uzbec, pe o distanţă de vreo doi-trei kilometri e doar un teren gol pustiu, unde n-am întâlnit decât câţiva soldaţi care mi-au cerut paşaportul. N-am văzut

tadjikistan

213

nici un vehicul care să traverseze acest spaţiu al nimănui. Mi-am târât cu greu glezna umflată după căzătura din Duşanbe, pe când încercam să-mi salvez rucsacul. O farmacistă din capitala tadjică mi-a dat o cremă antiinflamatoare, dar după două zile m-am umplut de bube pe locul unde am folosit-o, aşa că am abandonat-o şi m-am bazat doar pe rezerva de Nurofen cu care am plecat de-acasă. Odată ajunsă pe teritoriul uzbec, şase persoane diferite mi-au controlat atent actele, iar la vamă, după ce am trecut rucsacul prin aparatul de verificare, un poliţist zelos mi-a scos aproape tot din bagaje, pungi cu lenjerie, creme, tricouri, cabluri de încărcat telefonul, computerul şi aparatul de fotografiat, ghidurile Lonely Planet, pachetul cu medicamente de urgenţă, hanoracul de vânt, sacul de dormit. Le-a întins pe o masă lungă, în văzul tuturor, fluturând o bustieră portocalie, ca pe-un steag interzis, şi arătând cu ea în mână spre computer şi tabletă, răsturnate printre haine. Adică de ce aveam atâtea chestii electronice cu mine, la ce-mi foloseau? L-am întrebat pe cel care-mi scotocea prin bagaje dacă este în căutarea unui anume lucru, că l-aş putea ajuta. Nu mi-a răspuns şi într-un târziu s-a plictisit şi m-a grăbit să le înghesui la loc. Am dat apoi o declaraţie despre banii şi bunurile electronice pe care le aveam la mine şi, după aproape două ore petrecute în zona-tampon dintre frontiera tadjică şi cea uzbecă, plus formalităţile de la vamă, am ieşit afară în căutarea unei maşini pentru următorii 120 de kilometri, spre capitala uzbecă.

UZBEKISTAN

Taşkent. „Vulpea bătrână a Asiei Centrale“ şi statul poliţienesc PORTRETUL LIDERULUI SUPREM este înlocuit în Uzbekistan cu cel al lui Timur Lenk (1336–1405). Spre deosebire de Tadjikistan şi Turkmenistan, unde sunt atârnate peste tot tablourile dictatorilor locali, aici domneşte „părintele politicii terorii“, cum l-a numit pe Timur unul dintre biografii săi recenţi111. Modelul cuceritorului cinic, care calcă pe cadavre pentru a-şi pune în aplicare planurile şi, între conflicte, construieşte lucruri durabile, este idealul preşedintelui uzbec, Islam Karimov (n. 1938). Scopul lui este să facă din Uzbekistan cea mai puternică ţară din Asia Centrală. În perioada sovietică, Timur a fost considerat un asasin care a ordonat masacre în masă: calculele istoricilor arată că i se pot trece în palmaresul sângeros peste un milion de victime civile. Uzbecii au luptat în secolul al XV-lea împotriva urmaşilor lui Timur Lenk, ceea ce nu-i împiedică astăzi să-şi clădească identitatea naţională în jurul acestui erou care s-a născut pe actualul teritoriu al Uzbekistanului, la Keş, oraş aflat la sud de Samarkand, unde familia lui deţinea puterea. Tribul din care se trage are rădăcini mongole, dar Timur Lenk a crescut într-un spaţiu turcic. Transoxiana, spaţiul dintre Sîr-Daria şi Amu-Daria, pe care persanii îl numeau Turan sau Sogdiana, iar arabii, Mawarannahr, şi care aparţine în mare parte Uzbekistanului de azi, era un stat mongol (deşi unii istorici consideră că era format din triburi turcice), înainte ca Timur Lenk să-şi înceapă ascensiunea. Transoxiana, denumirea dată de greci, formează inima Asiei Centrale, regiunea cea mai fertilă, locul obligatoriu de trecere al vechilor caravane şi al noilor conducte care duc gaz şi petrol

218

singură pe drumul mătăsii

spre est şi spre vest. Alexandru cel Mare a învins triburile iraniene din zonă în drumul său spre India, apoi o lungă perioadă, înainte de invazia mongolilor lui Genghis-Han, persanii, arabii şi triburile turcice şi-au disputat acest teritoriu. Odată cu extinderea imperiului său din China până în Iran, Timur Lenk a devenit protectorul Drumului Mătăsii, a impus reguli clare, a redus corupţia în administraţie şi a avut o viziune globală asupra comerţului internaţional. Parfumurile orientale, piperul, nucşoara, zahărul şi plantele medicinale exotice, sucul de scamonee, bun pentru purgaţie, şi galangalul, împotriva ulcerului, traversează imperiul lui Timur Lenk şi ajung în Europa. Fără graniţe între China şi Marea Neagră, rutele comerciale devin mai rapide şi mai sigure. Uzbekistanul de azi păstrează din moştenirea lui Timur Lenk doar teroarea şi bogăţia. Opoziţia a dispărut definitiv, presa străină a fost evacuată, iar investitorii veniţi din afară trăiesc într-o permanentă nesiguranţă în această ţară, care are al patrulea zăcământ de aur din lume, ca mărime, producţii impresionante de cupru şi uraniu, devenind în ultimii ani unul dintre cei mai importanţi exportatori de hidrocarburi şi al treilea exportator de bumbac din lume. Un lingvist din Taşkent a încercat să mă convingă că Uzbekistanul este cea mai sigură ţară din lume: „Poţi să te plimbi singură pe oriunde la două sau trei noaptea şi nu ţi se va întâmpla nimic, pentru că trăim într-un stat poliţienesc. Jefuitorii se tem de puşcărie, iar străinii sunt, oricum, atent monitorizaţi.“ N-am luat în seamă chiar de la început această informaţie, cu toate că ştiam din experienţa comunismului românesc cât de intruzivă era poliţia politică a lui Ceauşescu, în special cu străinii. O întâlnire cu un om de afaceri european m-a făcut însă ceva mai prudentă: „Nu-ţi lăsa niciodată laptopul la hotel, fiindcă îţi vor lua la puricat toate informaţiile şi contactele, iar dacă ai corespondat cu oameni de aici le-ai putea face rău, pentru că cei care stau de vorbă cu străinii sunt luaţi la ochi şi au probleme“, m-a sfătuit el într-o

Taşkent, Muzeul Artelor Aplicate, inaugurat în anul 1927, în casa care aparţinuse unui diplomat rus, colecţionar de obiecte de artă tradiţională.

Taşkent, medresa Kukeldaş. A fost construită în anul 1570, în piaţa centrală a oraşului.

Taşkent, Senatul, o instituţie inutilă. Uzbekistanul de azi păstrează din moştenirea lui Timur Lenk doar teroarea şi bogăţia. Opoziţia a dispărut definitiv, presa străină a fost evacuată, iar investitorii veniţi din afară trăiesc într-o permanentă nesiguranţă în această ţară.

Taşkent. Acum, Taşkentul este un oraş sovietic uşor cosmetizat, care de departe arată ca orice capitală europeană, cu magazine mari, mărci vestice, maşini scumpe, restaurante de toate felurile, internet, telefonie mobilă şi tot ce înseamnă piaţa de consum, dar în spatele acestui tablou bucătăria e murdară, iar principalul serviciu secret nu lucrează cu mănuşi.

uzbekistan

221

cafenea franţuzească de pe unul dintre marile bulevarde construite în Taşkent de sovietici, cu cincizeci de ani în urmă. „L-am lăsat deja, dar l-am ascuns sub hainele din rucsac“, răspund dezarmată. „Inutil“, zâmbeşte interlocutorul meu, „ei găsesc orice şi ştiu deja totul despre tine“. Nu-i cred chiar atât de harnici pe securiştii uzbeci, dar cel din faţa mea era păţit şi ştia ce vorbea. Am aflat de la el, şi mai târziu de la alţi străini care lucrau aici, că relaţiile cu oficialii uzbeci sunt extrem de complicate, nu doar pentru oamenii de afaceri, ci şi pentru diplomaţi, care trebuie să dovedească tot timpul că Ministerul lor de Externe e de acord cu fiecare punct de vedere exprimat de ei. Afaceriştii chinezi, spre exemplu, trebuie să-şi reînnoiască o dată la trei luni autorizaţiile, dar mediul economic este neprimitor. Există cel puţin trei piedici împotriva investitorilor străini: 1) în Uzbekistan nu poţi schimba în mod oficial banii locali în dolari sau în alte monede internaţionale; 2) graniţele sunt prea stricte, iar exporturile şi importurile suferă din acest motiv şi 3) regulile sunt impredictibile. O poveste pe care o află mulţi oameni de afaceri care vin în Uzbekistan datează din 2006, când fiica preşedintelui, Gulnara Karimova, licenţiată la Harvard, a pus ochii pe compania americană Interspan, care exporta ceai din plante cultivate pe câmpurile uzbece, dar, în loc să-i facă o ofertă atractivă, fata dictatorului a trimis oameni înarmaţi care au preluat controlul afacerii prin forţă. Nu e un caz izolat, m-au asigurat cei cu care am vorbit şi care se tem să fie citaţi. Cu toate acestea, mulţi afacerişti străini continuă să-şi încerce norocul aici, pentru că profiturile pot fi mari, însă direct proporţionale cu riscul. În familia Karimov, atribuţiile sunt împărţite judicios: în vreme ce tatăl conduce cu mână de fier, Gulnara patronează afaceri profitabile, iar cealaltă fiică a preşedintelui, Lola, se ocupă de „drepturile copiilor“ într-o ţară în care bumbacul este cules de elevi şi studenţi. O practică tradiţională în fostele ţări comuniste. Pe vremea lui Ceauşescu, la fel se strângeau recoltele şi în România, copiii erau îmbarcaţi

222

singură pe drumul mătăsii

în camioane şi duşi de la şcoală să scoată morcovi sau sfeclă din pământ, să culeagă porumb, mere şi struguri. Lui Islam Karimov, preşedintele Uzbekistanului din 1991, i se spune „vulpea bătrână a Asiei Centrale“, pentru că a fost suficient de abil şi precaut încât să ţină în balanţă influenţa Rusiei cu cea a Occidentului. După ce Moscova a anexat Crimeea, în 2014, NATO a deschis imediat un birou la Taşkent, conform unei înţelegeri anterioare, care acum a fost pusă în practică fără tergiversări. Mersul pe sârmă al preşedintelui uzbec este admirat nu doar de oamenii săi, ci şi de unii diplomaţi, care se agaţă de speranţa că această ţară central-asiatică se va îndrepta mai mult spre Vest decât spre Est în politica ei externă. Uzbekistanul nu are graniţă cu Rusia şi e a doua ţară din regiune, alături de Turkmenistanul vecin, care a trecut la alfabetul latin, după modelul Turciei lui Atatürk. Din punctul de vedere al multor reprezentanţi diplomatici vestici, Karimov este un reformist, chiar dacă birourile presei străine au fost închise şi toate publicaţiile trec înainte de toate prin lupa cenzurii. În şcoli, rusa a fost înlocuită cu engleza, dar posturile de televiziune cele mai urmărite sunt în continuare cele care emit de la Moscova. De asemenea, în administraţie este folosită, încă, limba rusă, iar în ţară nu toată lumea a trecut la grafia latină. Taşkentul, denumire care înseamnă în limba turcă „oraşul de piatră“, şi-a pierdut clădirile istorice la cutremurul din 1966, când mai mult de 300 000 de oameni au rămas fără case. „Doar blocurile făcute de japonezii şi nemţii luaţi prizonieri de sovietici în cel de-al Doilea Război Mondial au rezistat“, după cum îmi povesteşte un localnic, restul a fost reconstruit de „fraţii noştri ruşi, care, după ce şi-au terminat treaba, ne-au anunţat de la Moscova că 20% dintre noile apartamente vor fi locuite de ei“. Enervarea uzbecilor care şi-au pierdut casele s-a terminat în stradă, printr-un conflict între autothoni şi coloniştii ruşi, în mai 1969 (incidentul Pahtakor). Acum, Taşkentul este un oraş sovietic uşor cosmetizat, care de departe arată ca orice capitală

uzbekistan

223

europeană, cu magazine mari, mărci vestice, maşini scumpe, restaurante de toate felurile, internet, telefonie mobilă şi tot ce înseamnă piaţa de consum, dar în spatele acestui tablou bucătăria e murdară, iar principalul serviciu secret nu lucrează cu mănuşi.

Balansul Est–Vest al Uzbekistanului şi mărturia unui disident care a devenit pro-rus „VESTUL NE-A ABANDONAT“, îmi declară pătimaş un fost opozant

uzbec, devenit om de afaceri, care m-a invitat într-un restaurant dintr-un parc pustiu. Cina este servită pe acelaşi tapşan în care ne urcăm după ce ne-am descălţat. Perdelele îl izolează cumva de exterior. Omul de afaceri nu vine singur la întâlnire, ceea ce mi se pare ciudat într-o ţară în care nimeni nu vrea să se afişeze cu străinii. Are un fel de însoţitori permanenţi cărora le dă să bea şi să mănânce şi pretextează că nici unul din ei nu înţelege engleză. În scurt timp, masa cu picioare scurte de pe tapşan se umple cu sticle de bere şi platouri cu pilaf şi carne. Cer o cafea şi îl las să se plângă de marile puteri occidentale: „Democraţia vestică nu mai este un miracol pentru noi, şi nu mai credem în ea, pentru că nu ne mai ajută şi pentru că ne-a lăsat la mâna acestui dictator care este Islam Karimov.“ Preşedintele Uzbekistanului este în funcţie de la dezmembrarea URSS, după ce în 1989 devenise prim-secretar al Partidului Comunist local. „În jurul nostru totul este interzis sau închis“, continuă fostul opozant politic, refugiat, în mod paradoxal, în afaceri, explicându-mi că doar „ambasadele Poloniei şi Slovaciei ne mai dau câte o mână de ajutor, pentru că diplomaţii lor ştiu din proprie experienţă cum poţi supravieţui într-un univers blocat“. După ce a fost eliminată opoziţia, unii dintre cei care au luptat împotriva lui Karimov au înţeles că trebuie să se considere fericiţi dacă pot ieşi la restaurant, dacă au maşini bune şi, eventual, dacă pot călători.

224

singură pe drumul mătăsii

Săracii au rămas însă tot săraci, îmi explică omul, scuzându-se, într-un fel, că nu şi-a putut păstra tăria de a rămâne disident până la capăt, în vreme ce foştii săi tovarăşi de luptă au fost nevoiţi să se refugieze în Kîrgîstan. Se lamentează că nu a primit viză să meargă în Statele Unite, deşi înainte vreme se număra printre cei pe care americanii îi agreau. E clar că a schimbat macazul, fiindcă îmi face apologia lui Putin, „liderul care îndeplineşte tot ce promite“, şi îi pune şi pe ceilalţi să-şi spună părerea. Un ziarist de la televiziunea de stat, care doar a copilărit în URSS, ar vrea ca Uzbekistanul să adere cât mai repede la Uniunea Eurasiatică, fiindcă pentru el Rusia este viitorul. O altă prietenă îşi doreşte de-a dreptul restaurarea Uniunii Sovietice; are ceva afaceri, a crezut cândva în opoziţie şi în Occident, dar între timp şi-a schimbat opţiunile. Cel care m-a invitat face o cercetare rapidă printre chelneri în această privinţă, iar rezultatul e imbatabil. Rusia este preferata tuturor. Tinerii uzbeci însă n-au mai învăţat rusa şi nu au nici o legătură cu această ţară care nu se învecinează cu Uzbekistanul. „Cei mai nostalgici sunt intelectualii şi, bineînţeles, cei care au prins Uniunea Sovietică“, îmi spune mai târziu un diplomat din Taşkent. „Pentru că statele din Vest nu ne mai dau vize, Rusia devine singura noastră speranţă: putem primi oricând un paşaport rusesc. Peste zece ani majoritatea uzbecilor ar putea fi ruşi, nu etnic vorbind, ci pentru că ar putea căpăta cetăţenie rusă. Moscova îşi calculează bine viitorul“, crede omul de afaceri, care a trecut de la orientarea pro-vestică la cea pro-estică, din lipsa perspectivelor. Totuşi, nici paşapoartele ruseşti nu se iau chiar atât de simplu, dacă nu eşti etnic rus, spun mai mulţi oameni cu care am vorbit. „Se presupune că una din două persoane din Uzbekistan ajută cu informaţii Serviciul Naţional de Securitate, care probabil te urmăreşte şi pe tine“, mă previne omul de afaceri. Este vorba despre continuatorul KGB-ului, refăcut de preşedintele Islam Karimov pe un schelet naţionalist. Această structură lucrează în beneficiul lui şi unii reprezentanţi ai opoziţiei cred că viitorul şef al statului va fi decis de Serviciul Naţional de Securitate. Alţii susţin că după moartea lui Karimov va fi o perioadă de haos până la găsirea următorului lider pe care să-l urmeze mulţimea.

uzbekistan

225

Conexiunile ofiţerilor de rang înalt cu Vestul sunt la fel de importante ca legăturile cu Estul, de aceea preşedintele Karimov ţine în balanţă cele două părţi. Gazda mea îmi povesteşte despre o întâlnire cu un decident de la o mare companie occidentală, care i-ar fi spus că nu poate fi de capul lui în această ţară şi că serviciile secrete autohtone i-ar superviza inclusiv schema de personal. „Nimeni nu poate face nimic fără voia Securităţii“, a mai completat omul de afaceri. DEOCAMDATĂ, UZBECII SUNT MULŢUMIŢI cu preşedintele lor, pentru că le oferă stabilitate şi linişte, ceea ce vecinii lor tadjici sau kîrgîzi n-au avut, dar în viitor, dacă în zonele rurale nemulţumirea cauzată de sărăcie continuă să crească, e posibil să apară noi forme de radicalizare: conexiunile sociale sunt puternice şi pot zdruncina la un moment dat această linişte aparentă. Datele demografice sugerează că lucrurile se vor schimba în viitor, fiindcă 25% din populaţie are sub 15 ani112 şi va fi atrasă de globalizarea comunicaţiilor şi de influenţa islamică tot mai mare. Uzbekistanul are cea mai mare rată de creştere a populaţiei din zonă şi cea mai numeroasă populaţie, aproape 30 de milioane, circa jumătate din numărul locuitorilor din Asia Centrală. Uzbekistanul se luptă pentru hegemonia regiunii cu Kazahstanul, mai puţin populat, dar mai bogat în resurse şi mai bine situat din punct de vedere strategic. Uzbekistanul este a doua ţară din lume, după Liechtenstein, pe care geografia o blochează de două ori: nici ea şi nici vecinii ei nu au ieşire la mare. Infrastructura feroviară, rutieră şi cea pentru transportul gazului şi petrolului sunt, astfel, mult mai importante pentru uzbeci decât pentru celelalte state din Asia Centrală. Fără legături eficiente cu exteriorul, ţara se sufocă sub propriile bogăţii, din vânzarea cărora nu poate obţine profit. De aceea, Noul Drum al Mătăsii este o rută pe care Taşkentul vrea mai mult decât celelalte state să o reînvie, folosindu-şi vechile linii ferate construite pe vremea imperiului ţarist pentru

226

singură pe drumul mătăsii

a lega Caucazul de Kazahstan, construind altele noi spre Afganistan şi bătând palma cu chinezii pentru viitoarea magistrală care ar urma să plece din Kashgar (China) pentru a traversa Kîrgîstanul şi Valea Ferganei până în Uzbekistan, de unde ar lua calea Caucazului până în Turcia şi mai departe, spre Europa.113 Proiectul sino-kazah de construire a gazoductului care traversează Asia Centrală (Conducta de Gaz Asia Centrală– China) a fost conceput în 2003 şi a fost semnat în 2006 de turkmeni şi în 2007 de uzbeci. Această conductă se intersectează în China cu cel de-al doilea gazoduct chinez „est–vest“, care se întinde până la Shanghai şi Guangzhou, pe coasta de sud-est, fiind cea mai lungă conductă din lume, cu peste 10 000 de kilometri. Este proiectată şi o conductă de petrol care ar urma să plece din Turkmenistan, să traverseze Uzbekistanul şi apoi să treacă prin Afganistan, peste munţii Hindukuş, până în China, pe malul Oceanului Pacific. Uzbekistanul îşi clădeşte bugetul pe resursele brute pe care le exportă, încercând să nu intre în jocurile nici uneia dintre marile puteri care îl curtează. „Dacă nu suntem cu ruşii nu înseamnă că suntem împotriva lor“, îmi explică o jurnalistă locală filozofia politicii externe uzbece. Americanii au fost lăsaţi să folosească fosta bază aeriană militară sovietică de la Karşi-kanabad, între 2001 şi 2005, când a avut loc revolta de la Andijan, iar guvernul uzbec s-a temut că o revoluţie colorată l-ar putea da jos pe Karimov. Moscova a sprijinit înăbuşirea revoltei, în urma căreia au murit în jur de 1500 de oameni, cei mai mulţi aruncaţi în gropi comune. Rusia şi Uzbekistan au semnat atunci un acord de cooperare strategică şi Taşkentul a devenit parte a Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă, prin care Moscova a încercat să creeze o altă formulă a Pactului de la Varşovia, cu fostele state sovietice. Totuşi, în 2012 parlamentul uzbec a decis retragerea din această organizaţie, interzicând în acelaşi timp instalarea oricărei baze militare străine pe teritoriul său.

uzbekistan

227

Samarkand. Între mirajul Moscovei şi cel al istoriei „AICI, LA SAMARKAND, e mai bine decât oriunde altundeva“,

încearcă să mă convingă un vânzător de broderii tradiţionale, făcute în stilul Suzanne, care are magazinul într-una din vechile săli de clasă ale universităţii islamice, medresa Tilla Kari, din celebra piaţă Registan a Samarkandului. Nu este acelaşi oraş pe care l-a cucerit Alexandru cel Mare (329 î.Hr.), cunoscut pe atunci după denumirea sa grecească, Marakanda, şi nici cel prin care, o mie de ani mai târziu, se plimba Omar Khayyām compunând primele Rubaiate. Oraşul antic a fost distrus de Genghis-Han, unificatorul triburilor turcice care formează astăzi grupurile etnice mari din Asia Centrală, cu excepţia tadjicilor. Samarkandul a fost fondat de regele sogdian Afriasab (500 î.Hr.), dar numele pare să i se tragă de la unul dintre liderii yemeniţi, Sammar Yar’as.114 În perioada cuceririlor arabe, acesta ar fi fost printre primii care au ajuns până aici. În sogdiană, Samarkand ar însemna, pe de altă parte, „oraşul de piatră“. În muzeul organizat pe locul oraşului antic, la câţiva kilometri de actualul Samarkand, se păstrează fresce vechi care îi arată pe diplomaţii chinezi veniţi aici în secolul al VII-lea d.Hr. să-şi prezinte scrisorile de acreditare. Relaţiile diplomatice de-a lungul vechiului Drum al Mătăsii s-au dezvoltat înainte ca negustorii arabi să descopere cu adevărat această rută. Sa’d ibn Abī Waqqās (595–674 d.Hr.), cuceritorul Persiei, a şaptesprezecea persoană care a îmbrăţişat islamul, a fost trimis, de pildă, într-o misiune diplomatică de către profetul Mahomed în China şi a ajuns acolo urmând Drumul Mătăsii. Se crede că el a fost cel care a adus islamul în China, în jurul anului 650 d.Hr.115 Samarkandul era plin de mănăstiri budiste înainte de venirea arabilor, dar, după ce Qutayba, comandantul califatului

228

singură pe drumul mătăsii

omeiad, cucereşte oraşul (710–712), le distruge şi le arde cu mâna lui toate simbolurile religioase. Fiindcă nu e pedepsit pe loc de forţele divine, locuitorii Samarkandului încep să se convertească la islam. Islamizarea în masă are loc însă după ce califul Umar II (717–720) îi scuteşte pe aceştia de tribut. De-aici încolo, Samarkandul va fi unul dintre principalele centre de cultură arabă din Asia Centrală, împreună cu Buhara şi celelalte mari oraşe ale regiunii. Prima fabrică de hârtie care va funcţiona în afara Chinei a fost construită la Samarkand (751 d.Hr.), în timpul arabilor. Hârtia de Samarkand, făcută la început din in, bumbac şi cânepă, a rămas multă vreme cea mai căutată, până când, două secole mai târziu, manufacturile din Siria devin ceva mai performante. Distrus de Genghis-Han, care a cucerit toate teritoriile din China până la Marea Adriatică, Samarkandul va înflori din nou sub domnia sângeroasă a lui Timur Lenk, care îşi stabileşte aici capitala unui imperiu efemer, construit pe cadrele înaintaşului său, Genghis. Teritoriile pe care le domină cuprind aproape toată Rusia, după ce Timur îl învinge pe Tohtamîş, liderul Hoardei de Aur, şi se întind din India până în Siria, peste toată Asia Centrală. Timur aduce din Damasc şi din Bagdad arhitecţi, constructori şi pictori, pe unii îi obligă, alţii vin de bunăvoie în capitala noului imperiu. Samarkandul devine astfel „Perla Orientului“, dar steaua lui apune repede, şi nu e sigur că va mai renaşte. NEGUSTORUL DE BRODERII DIN PIAŢA REGISTAN susţine că în lunile turistice, din martie până în septembrie, mai puţin iulie şi august, când nu vine nimeni aici, din cauza căldurii excesive, el câştigă şi patru-cinci mii de dolari pe lună. Iarna, merge prin sate şi cumpără cuverturi brodate de mână, feţe de masă, dar şi obiecte vechi, pe care soţia lui le restaurează, iar el le vinde mai departe, la preţuri bune. Se laudă că are o casă cu opt camere şi patru băi şi spune că nimeni în Samarkand nu e sărac: „Chiar dacă au lefuri mici, de obicei au

uzbekistan

229

două servicii, pământ şi animale, de pe urma cărora scot bani.“ El are paşaport rusesc, pentru că a terminat facultatea la Moscova. L-a primit la începutul anilor 1990, „acum e mai complicat de obţinut, dar foarte folositor, pentru că poţi călători în jumătate dintre ţările globului fără viză, iar pentru celelalte state agenţii de turism de la Moscova îţi obţin viza în maximum o săptămână“. A lucrat şi în Rusia, „chiar în Piaţa Roşie“, unde a avut o tarabă cu suvenire şi broderii, dar „acolo, la fel ca în Kazahstan sau în alte ţări din zonă, trebuie să plăteşti taxă de protecţie pentru a supravieţui, iar ruşii se uită urât la tine dacă eşti mai brunet“. Samarkandul i se pare locul ideal, nu doar fiindcă familia lui este de aici, dar şi pentru că „statul e foarte puternic, aerul bun şi turiştii vin mai mult din Occident“. „Nu avem hoţi de buzunare, benzi de gangsteri şi imami care să ne oblige femeile să umble acoperite“, îşi termină discursul negustorul, încercând să mă convingă nu doar de bunăstarea Samarkandului, ci şi să cumpăr o „amintire cât de mică“. Îi explic că eu umblu cu rucsacul, care e deja plin, dar el nu se lasă cu una, cu două, îmi întinde pe jos tot soiul de pânze brodate, unele peste altele, cu preţuri extravagante, şi în cele din urmă, după atâta efort, îmi arată un coş cu solduri. Îi mulţumesc şi dau să plec, dar el vine după mine cu miniaturi. Majoritatea locuitorilor din Samarkand sunt tadjici, vorbitori de persană şi consideră că oraşul e al lor, după cum mă asigură un fost ziarist care în Uzbekistanul de azi nu-şi mai poate face meseria. O vânzătoare de antichităţi, absolventă a universităţii locale, mi-a spus că venitul mediu al localnicilor nu depăşeşte 100 de dolari pe lună şi că bogăţia de altădată a Samarkandului rămâne istorie. Ea a lucrat o vreme în Rusia, dar şi acolo „e greu, pentru că permisul de muncă e foarte scump pentru cineva care vine din Uzbekistan“. Nu poate spera la o viaţă mai bună în Samarkand sau oriunde altundeva în ţară, cel mai bine ar fi dacă şi-ar găsi ceva de muncă în Europa. Vechiul Drum al Mătăsii, care făcea din Samarkand principala piaţă a Asiei Centrale şi era punctul central de legătură dintre Est şi Vest, s-a pierdut, dar comercianţii nu se dau bătuţi. Totuşi, mărfurile lor pleacă de aici doar în bagajele turiştilor, fiindcă tagma bijutierilor

230

singură pe drumul mătăsii

din Samarkand, atât de vestiţi în Occident, a dispărut de mult, la fel şi cea a ţesătorilor sau a crescătorilor de animale. După ce a traversat complicata perioadă sovietică, oraşul este acum doar o periferie, trei sferturi formată din blocuri comuniste şi restul din clădirile lui Timur Lenk reconstruite, nu totdeauna cu atenţie. Această parte turistică arată destul de artificial, dincolo de grandoarea moscheilor, a locurilor unde funcţionau şcolile religioase (medrese) şi a necropolelor. Totul e un muzeu plin de magazine şi tarabe: de la istorie la kitsch nu e decât un pas.

Samarkand, centrul lumii „«Râzi că mă vezi. Eşti doritor să-ţi baţi joc de nenorocirea mea. Să nu uiţi niciodată că Allah este singurul care împarte imperiile şi că îţi poate lua mâine ce ţi-a dat azi!» ar fi spus Baiazid, la care Timur Lenk ar fi răspuns: «Ştiu. De asemenea, nu te insult. Dacă nu mă pot opri să râd este pentru că Allah dă imperiile unor fiinţe aşa de dizgraţioase ca noi. El împarte lumea între un chior ca tine şi un şchiop ca mine.»“ (Cronica Zafer Name, citată de Arnaud Blin în Timur Lenk) ÎN HOTELURILE DIN UZBEKISTAN, cineva te monitorizează tot timpul, ca să ştie când pleci, când te întorci, la ce oră stingi lumina şi eventual ce mănânci la micul dejun. Un sistem similar folosesc şi chinezii, care, în plus, trimit pe cineva o dată la două-trei ore să te întrebe dacă nu cumva ai nevoie de ceva: să-ţi schimbe prosoapele, de pildă, să-ţi arunce gunoiul, să-ţi dea bonurile pentru micul dejun. Nu poţi umbla chiar de capul tău niciunde în Asia Centrală. Pe şosea, maşinile sunt oprite şi verificate de mai multe ori între oraşe. În Tadjikistan, la fiecare oprire îţi înregistrează paşaportul, iar în Uzbekistan şi Turkmenistan orice şedere într-un oraş trebuie înregistrată la poliţie, la secţia emigrări, nu cumva să-ţi treacă prin cap să rămâi pe-acolo. Vestitul KGB nu a dispărut, ci doar a fost înlocuit, iar preşedin-

uzbekistan

231

tele uzbec se inspiră din metodele lui Timur Lenk, cel care l-a plimbat pe Baiazid într-o lectică zăbrelită. Islam Karimov s-a născut la Samarkand într-o familie mixtă, mama tadjică şi tatăl uzbec, ambii morţi de tineri. Preşedintele a crescut la orfelinat, unul din locurile de unde erau selectate cadrele partidului comunist în perioada sovietică. A fost deci educat la şcoala rusă, iar uzbeca a învăţat-o târziu şi încă nu o stăpâneşte bine. Dincolo de aceste amănunte, „este o persoană carismatică“, m-a asigurat un diplomat occidental, explicându-mi că atunci când vorbeşte „degajă energie“ şi „pare credibil“, iar spre deosebire de ceilalţi lideri din Asia Centrală, „nu îşi citeşte discursurile“, „are idei“ şi e capabil să improvizeze. Samarkandul a fost reconstruit ca un muzeu, iar investiţiile continuă doar pentru că e oraşul natal al lui Karimov, mi-a spus un localnic, mulţumit de noul loc de promenadă din spatele pieţei Registan, care încă se restaurează. În zilele de vară, oamenii se plimbă pe-aici până noaptea târziu: bărbaţii joacă table, copiii merg cu bicicleta şi femeile stau de vorbă aşezate pe bordură. Piaţa Registan a fost construită de Timur Lenk şi de succesorul lui, Ulugbek, şi este un complex ordonat într-un careu perfect conceput să cuprindă cele mai vestite medrese din Asia Centrală. Cupolele lor albastre domină oraşul lui Timur sau, mai exact, ceea ce a rămas din el. Sub una dintre ele se află mormântul lui Timur, în mausoleul Gur-e-Amir, care în persană înseamnă „Mormântul Regelui“, cu pereţi căptuşiţi cu bucăţi de onix verde, aur şi picturi migăloase. Sarcofagul e simplu, fără nici un fel de podoabe, făcut din jad negru, o piatră despre care se credea că asigură protecţia şi renaşterea. Marele cuceritor asumat azi de uzbeci a murit departe de oraşul lui, în drum spre cucerirea Chinei, dar a fost adus şi îngropat la Samarkand. O legendă locală spune că, dacă somnul de veci al lui Timur Lenk este deranjat, lumea va fi lovită de o catastrofă. Pe 22 iunie 1941, la ordinul lui Stalin, arheologii sovietici au deschis mormântul. Exact în aceeaşi zi, la câteva

232

singură pe drumul mătăsii

ore după ce savanţii au început să cerceteze rămăşiţele lui Timur, Hitler a invadat Rusia. Analiza specialiştilor a scos la iveală că avea părul roşu şi a confirmat că avea un handicap la piciorul drept şi la mâna dreaptă, dintr-o rană suferită în jurul vârstei de 20 de ani; de aici şi numele Timur Lenk, adică Timur cel Şchiop. Această legendă sugerează că Samarkandul ar mai fi încă centrul lumii şi că pacea omenirii poate fi controlată de aici, ca pe vremea lui Timur, care a repus oraşul pe Drumul Mătăsii, transformându-l în capitala unui vast imperiu. Din acesta a rămas doar arhitectura timuridă, care se poate vedea din Asia Centrală până în India. După ce imperiul lui Timur (1370–1526) a căzut şi imperiul mogul, construit de Babur (1483–1530), s-a destrămat, Samarkandul şi-a pierdut din importanţă, iar Drumul Mătăsii, chiar dacă nu s-a închis de tot, a devenit nesemnificativ, pentru că, din secolul al XVI-lea, principala rută comercială dintre Asia şi Europa s-a mutat pe mare.

Cel de-al patrulea rai lumesc şi Lenin la Buhara ÎN PERIOADA SAMANIZILOR (secolele al IX-lea–al X-lea), în

jurul oraşului Buhara era plin de grădini. Între Buhara şi Samarkand se găsea unul dintre cele „patru raiuri lumeşti“, celelalte fiind în depresiunea Bavvan, din Faris, la sud-est de Bassora, pe Canalul Ubulla şi în grădinile din Damasc.116 Grădinile de pe lângă Buhara erau pline de curmale, piersici, mere, smochine, legume şi flori. Portocalul este adus în această perioadă din India sau din Malayezia în Asia Centrală, de unde arabii îl duc mai departe, în Spania.117 „La soare te poţi uita, dar la Buhara, ba“, spun încă localnicii despre oraşul lor, care are în centru un vechi bazin construit în

Samarkand, moscheea Bibi Hanum, cea mai veche moschee construită în Asia Centrală, cadou făcut lui Timur Lenk de soţia sa. „După ce a traversat complicata perioadă sovietică, oraşul este acum doar o periferie, trei sferturi formată din blocuri comuniste şi restul din clădirile lui Timur Lenk reconstruite, nu totdeauna cu atenţie. Această parte turistică arată destul de artificial, dincolo de grandoarea moscheilor, a locurilor unde funcţionau şcolile religioase (medrese) şi a necropolelor.“

Samarkand, mausoleul Gur-e-Amir, unde a fost îngropat Timur Lenk, împreună cu familia sa. A fost construit în anul 1404, iar numele Gur-e-Amir înseamnă, în persană, Mormântul Regelui.

Mausoleul Gur-e-Amir, în interior. Timur Lenk este îngropat în sarcofagul simplu, de jad negru. O legendă locală spune că, dacă somnul de veci al lui Timur Lenk este deranjat, lumea va fi lovită de o catastrofă. Pe 22 iunie 1941, la ordinul lui Stalin, arheologii sovietici au deschis mormântul. Exact în aceeaşi zi, la câteva ore după ce savanţii au început să cerceteze rămăşiţele lui Timur, Hitler a invadat Rusia.

Buhara, Maghoki Attar, cea mai veche moschee. Frumoasa Buhara este la rândul ei mistuită de flăcări la invazia lui Genghis-Han din 1220, în timpul căreia au murit aici 30 000 de oameni, iar marea moschee a fost transformată în grajd pentru caii mongolilor.

Buhara, minaretul Kalon, cea mai înaltă clădire la vremea la care a fost construită (1127). S-a păstrat intact, chiar şi după invazia lui Genghis-Han. După ce a distrus cetăţile cele mai frumoase din drumul său, Genghis-Han a devenit protectorul Drumului Mătăsii, instituind pax mongolica.

236

singură pe drumul mătăsii

1620, odată cu piaţa care se numeşte Lyabi-Hauz (ceea ce înseamnă „în jurul piscinei“ în limba persană). De o parte a lui se află o veche medresă, iar de cealaltă, un la fel de vechi stabiliment pentru călătorii săraci, care puteau găsi aici adăpost pentru noapte fără să plătească nimic. În vechea Buhara erau 200 de astfel de bazine, alimentate printr-o reţea de canale şi folosite pentru stocarea apei de băut sau pentru spălat, dar, fiindcă apa era schimbată destul de rar, oraşul s-a luptat de mai multe ori cu ciuma. Această epidemie a fost dusă pe Drumul Mătăsii atât în Europa, cât şi în China, cu toate că nu se ştie încă exact care a fost sursa. Un cărturar arab, el însuşi doborât de ciumă, scria că totul a început în jurul anului 1331. În acelaşi an, epidemia s-a răspândit pe cursul mijlociu al fluviului Yangtze şi a omorât nouă din zece oameni. Nu se ştie exact dacă a fost acelaşi bacil care a devastat Asia Centrală în deceniile următoare, dar este aproape sigur că pietrele de mormânt mongole care datează din 1338 şi 1339 au legătură cu această boală cumplită.118 În 1345, ciuma revine şi este semnalată în China, iar în anul următor reapare în Asia Centrală şi ajunge, odată cu armata mongolă, până în Crimeea, la Caffa, vechea fortăreaţă genoveză, aflată în apropierea actualului port Feodosia. Bazinele de apă folosite în Buhara erau principalele focare de infecţie din oraş, şi până spre sfârşitul anilor 1800 media de vârstă a locuitorilor nu depăşea 32 de ani. Modernizarea a venit odată cu sovieticii, care au tăiat legăturile cu islamul, au transformat marile moschei în depozite şi au schimbat cursul istoriei. „DRUMUL MĂTĂSII NU A FOST ÎNCHIS NICIODATĂ cu adevărat

pentru noi, poate doar şi-a schimbat ruta“, crede un negustor de covoare care-şi vinde marfa într-una dintre clădirile de acum patru sute de ani din Buhara. Oraşul este încă legat cu o conductă de gaz de Urali, dar reţelele se înmulţesc, atât cele care transportă combustibil, cât şi cele artizanale. Vânzătorul de carpete acceptă doar clienţi cunoscători. Are covoare cu modele tradiţionale chinezeşti, persane, dar mai ales locale, cu fond roşu-închis şi rodii stilizate, semn de fertilitate şi belşug.

uzbekistan

237

Chiar şi în perioada sovietică, Buhara a rămas Bukhara Sharif, adică Nobila Buhara, îmi spune un alt vânzător de covoare, care afişează un covor făcut din cea mai fină lână de cămilă, înfăţişându-l pe Lenin. Un diplomat din Taşkent mă asigurase cu câteva zile înainte că în Uzbekistan nu voi mai întâlni efigii ale foştilor lideri sovietici, ca în alte state din Asia Centrală. „Pentru mine e doar o marfă, eu cred în Allah, dar mulţi dintre vizitatorii mei cred încă în Lenin“, se scuză cumva negustorul, îndemnându-mă să merg la mormântul lui Naqshband, pentru că dacă te rogi acolo ţi se îndeplinesc toate dorinţele „pozitive“. Oamenii vin de departe, lasă câte o bancnotă la mormânt şi apoi se roagă împreună cu mullahul. După rugăciune, o femeie a venit la mine şi mi-a oferit din gogoşile pe care le-a adus într-un lighean şi le-a lăsat lângă cleric. În partea cealaltă a complexului religios fondat de Naqshband în secolul al XVI-lea, o mulţime de oameni încearcă să desprindă din duzii pietrificaţi şi vechi de sute de ani câte o bucăţică, în speranţa că-i va ajuta să fie mai bogaţi şi mai sănătoşi. Pentru ei, islamul este un refugiu şi o speranţă.

Piatra miraculoasă care te apără de boli şi de ce mirodeniile care se vând în Europa nu au acelaşi gust cu cele din Buhara „Dacă acea răutate, turcoaică din Shiraz, mi-ar primi mâna în mâinile sale / Aş da Buhara pentru aluniţa ei de pe obraz sau Samarkandul Măriei Tale.“ (Hafez) NEGUSTORUL DE CONDIMENTE DIN BUHARA stă în aceeaşi casă în care locuia şi stră-străbunicul lui pe la 1600. Generaţiile care au trecut i-au adus mici modificări, dar construcţia e aceeaşi şi „nu are nevoie de aer condiţionat, fiindcă e concepută să fie răcoroasă“, mă asigură, din spatele ochelarilor mari, comerciantul. Tot el mă anunţă că în urmă cu două zile au fost 65° Celsius la soare.

238

singură pe drumul mătăsii

BUHARA ESTE O OAZĂ aflată în drumul vechilor comercianţi

care traversau Asia Centrală pentru a ajunge din Europa în China sau invers. A fost capitala imperiului Samanid în secolele al IX-lea şi al X-lea (874–999), în anii de aur ai culturii islamice. Ibn-Sīnā, sau, după numele latinizat, Avicena (980–1037), s-a putut bucura la Buhara, când era foarte tânăr, la 20 de ani, de biblioteca imensă a palatului, ca recompensă pentru că l-a vindecat pe emirul de la Buhara, Nuh II, de o boală incurabilă. Acolo i-a studiat pe Hipocrate şi Galenus. La scurt timp după aceea, biblioteca a fost distrusă într-un incendiu, iar adversarii lui Ibn-Sīnā l-au acuzat că el i-ar fi dat foc, pentru a rămâne singurul deţinător al cunoştinţelor dobândite. Mai târziu, la Urghenci, pe malul râului Amu-Daria, şi-a început tratatul Canonul medicinii, care va sta multă vreme la baza învăţământului medical european şi oriental. „Frumoasa Buhara“ a fost la rândul ei mistuită de flăcări la invazia lui Genghis-Han din 1220, în timpul căreia au murit acolo 30 000 de oameni, iar marea moschee a fost transformată în grajd pentru caii mongolilor. Genghis-Han le-ar fi spus atunci localnicilor că el este „biciul lui Dumnezeu“ şi că dacă n-ar fi fost atât de păcătoşi nu ar fi fost trimis să-i pedepsească. După ce a distrus cetăţile cele mai frumoase din drumul său, Genghis-Han a devenit protectorul Drumului Mătăsii, instituind pax mongolica, prin care a dat libertate de mişcare atât mărfurilor, cât şi ideilor. Samarkandul şi Buhara au renăscut însă mai târziu, sub Timur Lenk, sau Timur cel Şchiop, şi au decăzut din nou odată cu ocupaţia rusească. Emiratul Buharei, de care aparţinea şi Samarkandul, a rezistat cel mai mult expansionismului rusesc în Asia Centrală: pe 30 iunie 1868, Buhara devenea stat vasal şi ceda Samarkandul. După o istorie de şaptezeci de ani sub sovietici şi de alţi douăzeci sub dictatura preşedintelui uzbec Islam Karimov, care a transformat islamul în vinovatul de serviciu al propriilor eşecuri, Buhara a rămas, până astăzi, unul dintre oraşele sfinte ale musulmanilor, al doilea după Mecca. În perioada medievală, aici erau 360 de moschei şi peste 100 de şcoli şi universităţi isla-

uzbekistan

239

mice (medrese), care au supravieţuit până la începutul secolului XX, când încă aveau în jur de 10 000 de cursanţi. Astăzi, în Buhara a fost redeschisă o singură medresă, Mir-i-Arab, după numele şeicului yemenit, un adept al lui Khazreti Mohammed Bakhauddin Nakshbandi, cel care a modificat filozofia ascetică şi contemplativă a înaintaşilor săi pornind de la principiul că trebuie „să-ţi dai mâinile pentru muncă şi sufletul pentru Dumnezeu“. PRIN GEAMUL DE PE HOLUL DE LA INTRAREA ÎN SINGURA MEDRESĂ care mai funcţionează în Buhara se văd băieţii alergând şi

hârjonindu-se în curtea interioară. Portarul nu mă lasă să intru în incinta şcolii, dar mă conduce la mormântul lui Ubaidullah-Han, cel care a finanţat ridicarea medresei. Se spune că în fundaţia clădirii este suficient aur pentru a construi o altă şcoală islamică la fel de impunătoare ca aceasta, în cazul în care o calamitate ar distruge frumoasa medresă, cu domul ei albastru şi luminos. Aurul nu poate fi însă scos de acolo fără ca şcoala construită în secolul al XVI-lea să nu fie distrusă. Negustorul de mirodenii crede că nu e doar o legendă, dar mă asigură că nimeni din Buhara n-ar vrea să verifice dacă e adevărat sau nu că în fundaţie se află atât de mult aur. În oraşul vechi, despărţit clar de cel construit de sovietici, străzile sunt înguste, în aşa fel încât casele să-şi facă umbră reciproc. Lipite unele de altele, toate au cel puţin un etaj şi curte interioară, iar înăuntru sunt pline de obiecte vechi, ca într-un muzeu. Vânzătorul de condimente îşi aduce marfa din India, din Vietnam, din Laos şi chiar din ţările africane, cam o tonă şi jumătate pe an. Duce uneori mirodeniile şi în Europa, dar numai la expoziţii, unde vinde cel mult 20 de kilograme. Îmi arată şofranul uzbec, care „nu e cu adevărat şofran“, şi mă învaţă cum să aleg şofranul „adevărat“, cel pe care el îl cumpără din India sau din Pakistan şi care are o culoare diferită. Prepară şi amestecuri cu tutun, pe care le poţi vedea, în punguţe, la majoritatea bărbaţilor din Asia Centrală: şi le aruncă în gură ca pe un medicament neplăcut şi după aceea scuipă toată ziua o flegmă de culoare închisă. I se comandă tot felul de combinaţii, mai mult sau mai puţin terapeutice, pe care le ţine în

240

singură pe drumul mătăsii

plicuri, pungi şi borcane pentru diferiţii clienţi. În orice caz, tot ce are „e ales cu atenţie“ chiar de proprietar, care susţine că în Europa condimentele care se găsesc în magazine „nu au acelaşi gust“ ca cele pe care le vinde el, fiindcă nu sunt „autentice“. Taraba lui e mică şi atrăgătoare, fiindcă lângă condimente are tot felul de obiecte „de anticariat“, ceasuri, bijuterii, insigne, mojare. O femeie vine la el cu o farfurie veche din alamă, să-l întrebe cât face. Vânzătorul de mirodenii ia o lupă mare şi citeşte inscripţia în limba arabă: n-are decât o sută cincizeci de ani. E nouă, faţă de multe alte lucruri pe care le poţi găsi la Buhara, unde cei din oraşul vechi întrebuinţează zilnic obiecte care se găsesc în casele lor de patru sau cinci sute de ani. Admir inelul uriaş al negustorului, într-o montură de aur care nu se mai face de mult, cu o piatră uriaşă, albicioasă, prea departe ca să-mi dau seama ce e. Îmi povesteşte că atunci când a fost la New York să-şi viziteze fiul, un bijutier i-a oferit pe loc 10 000 de dolari, dar el îl are de la tatăl lui, care-l are de la bunicul lui, şi nici nu i-a trecut prin cap să-l vândă. La Samarkand, într-un magazin de antichităţi, văzusem ceva similar, cu o piatră de sirdelic, cum îi spun locuitorii Asiei Centrale, carneol (sau cornalină) pe româneşte, o variantă de calcedonie, având o culoare de vişină putredă, mată, cu o nuanţă mult mai închisă şi mai intensă decât pietrele noi, care adesea sunt prelucrate şi devin sticloase. Am întrebat de curiozitate cât costă, dar anticarul mi-a răspuns că nu e de vânzare, pentru că ar fi fost chiar unul dintre inelele lui Timur Lenk. Mi l-a dat să-l probez, mi s-ar fi potrivit şi poate că dacă aş fi încercat să negociez mi l-ar fi vândut. Mă gândesc şi acum la el. Sirdelicul „te apără de boli“ şi „îşi schimbă culoarea atunci când corpul nu funcţionează bine, fiindcă preia din energia lui negativă“, susţine o vânzătoare care are mai multe şiraguri noi de sirdelic. Această piatră se găseşte în munţii tadjici şi de sute de ani este adusă la Buhara sau la Samarkand pentru a împodobi bijuterii sofisticate sau pentru a fi transformată în simple mărgele. Eu am găsit, la cea mai sărăcăcioasă tarabă din piaţa de bijuterii din Buhara, un şirag pe care, după negocieri, l-am cumpărat în cele din urmă cu 10 dolari.

Buhara, Mir-i-Arab, singura medresă din oraş care este încă activă. Se spune că în fundaţia clădirii este suficient aur pentru a construi o altă şcoală islamică la fel de impunătoare ca aceasta. Aurul nu poate fi însă scos de acolo fără ca şcoala construită în secolul al XVI-lea să nu fie distrusă.

Buhara. Purtând burka, veşmântul cu care femeile musulmane îşi acoperă complet faţa. „După o istorie de şaptezeci de ani sub sovietici şi de alţi douăzeci sub dictatura preşedintelui uzbec Islam Karimov, care a transformat islamul în vinovatul de serviciu al propriilor eşecuri, Buhara a rămas, până astăzi, unul dintre oraşele sfinte ale musulmanilor, al doilea după Mecca.“

Fără burka.

uzbekistan

243

După închizătoare, pare destul de vechi, dar pietrele nu sunt pure, ci uşor amestecate cu alte minerale. Piaţa de bijuterii e pentru localnici, femeile vin din împrejurimi aici să-şi cumpere inele şi cercei din aur, dar modelele sunt standard, cu marcasite şi alte pietre strălucitoare, unele aduse din Turcia, altele făcute în Uzbekistan. În apropiere, în faţa unei dughene cu şepci, un bărbat în vârstă, bronzat, cu faţa prelungă, fără alte riduri în afara parantezelor din jurul gurii, tuns periuţă, cu o cămaşă în dungi şi eşarfă roşie, stă pe o pernă cu ţigara încă neaprinsă şi cu un bol de ceai alături. Îi fac o poză şi pare să nu-i convină. Îi spun că seamănă cu tatăl meu şi mă îndeamnă să cumpăr de la el un ceas vechi, dar frumos şi foarte bun. Se ridică să mi-l arate. „Tata a murit“, mă trezesc vorbind fără rost. Îmi oferă un ceai, ca să mă consoleze. Ceainicul de tablă aflat pe scări, lângă el, e fierbinte. Îmi toarnă într-un bol curat şi mă întreabă dacă n-aş vrea să mă ducă să-mi arate nişte bijuterii de pe vremea lui Amir Timur. „N-am bani de bijuterii, nici nu cred că pot fi atât de vechi, dar vreau să le văd“, îi zic repede. Eram de încredere de-acum. De vreme ce-l comparasem cu tata, era clar că n-aveam să-l torn. E totuşi precaut, îmi dă întâlnire la sauna veche, din centrul turistic, şi-mi zice că străinii sunt urmăriţi peste tot. Sauna arată ca o peşteră şi în camera din mijloc, pe o piatră uriaşă, un bărbat dezgolit îi face masaj altuia gol puşcă. Ies repede de acolo şi-l văd pe omul meu în colţul străzii. Mă iau după el şi intrăm într-una dintre clădirile de culoarea nisipului. Trec de curtea interioară plină de flori colorate şi intru într-o cameră aproape goală, cu multe comode în jurul pereţilor. Scoate dintr-un sertar nişte cutii din lemn brut şi le deschide. Două şiraguri de argint, unul în care sunt montate pietre vechi de lapislazuli şi altul cu sirdelic, fiecare cu cercei lungi asortaţi. Argintul e înnegrit şi imită într-adevăr bijuteriile vechi. Vrea 400 de dolari pentru fiecare garnitură. Lapislazuli s-ar potrivi pentru fiică-mea. Când va fi mare, s-ar putea lăuda că i le-a adus maică-sa tocmai din Buhara. Preţul e însă prea mare. Negociez de amorul artei, şiragul nu e atât de vechi cum spune negustorul şi nici nu cred că ar fi o idee bună să-i provoc pe harnicii vameşi uzbeci.

244

singură pe drumul mătăsii

LA ÎNCEPUTUL EVULUI MEDIU, Buhara era centrul comercial

al Asiei Centrale, unde se intersectau marile drumuri ale negustorilor care cărau, după o listă făcută de geograful arab al-Maqdisī (945–991), săpun, covoare, lămpi de aramă, blănuri, chihlimbar, miere, şoimi, sclavi turci, slavi sau chinezi, săbii, arcuri, ţesături egiptene imitate de persani şi câte şi mai câte. În secolul XXI, atelierele unde se ţes covoarele de Buhara făcute din mătase sau din lână sunt în plină dezvoltare, dar Drumul Mătăsii este în continuare invadat de produsele chinezeşti dinspre Est spre Vest şi de conductele care duc gaz şi petrol dinspre vest (Uzbekistan şi Turkmenistan) spre est (China).

Între Buhara şi Marî: de ce am stat cinci ore la graniţa turkmenă MIROS A IURTĂ, cu toate că la fiecare popas mi-am spălat tricourile, chiar şi pe cele nepurtate. Mirosul vine de la rucsacul care a zăcut prin maşinile cu care am trecut ţările muntoase ale Asiei Centrale, pentru că stă lipit de mine. Aerul uscat şi fierbinte al deşertului Kîzîlkum de la mijlocul lunii iunie îmi usucă instantaneu transpiraţia şi în jurul meu pluteşte doar mirosul de iurtă, care pare că n-o să mai iasă niciodată din haine. Glezna piciorului drept e în continuare umflată şi doare când păşesc, deşi au trecut deja două săptămâni de când m-am accidentat. Drumul dintre cele două graniţe, cea uzbecă şi cea turkmenă, îmi pare mai lung decât e în realitate. Am plecat din Buhara cu noaptea-n cap, am schimbat două maşini, pe care le-am împărţit cu localnici, şi la ora 10 am ajuns la graniţa dintre Uzbekistan şi Turkmenistan. Am traversat câteva puncte de control aflate la distanţe destul de mari, iar când am ajuns la vamă, înainte să caut formularele de completat, un oficial uzbec a venit la mine şi m-a întrebat dacă sunt din România. Foarte curtenitor, m-a ajutat să le completez şi apoi am aşteptat să termine cu cele două femei

uzbekistan

245

care erau în faţa mea. Una din ele părea că se îmbracă după un control mai dur, cealaltă îşi întorsese poşeta cu fundul în sus, în vreme ce i se inventariau obiectele, aşa cum mi se întâmplase şi mie la intrarea în Uzbekistan. Între timp, probabil că au aflat că am vizitat câteva ambasade, mi-au făcut fişa personală şi s-au gândit să fie mai blânzi. O vameşă care s-a ocupat de mine a comparat fişa de intrare cu cea de ieşire şi a văzut că acum am declarat mai mulţi bani decât aveam când am intrat în Uzbekistan, era o diferenţă de 50 de dolari. I-am explicat că i-am scos de la bancomat, fiindcă în ţara următoare e mai dificil. Nici în Uzbekistan nu sunt prea multe ATM-uri funcţionale, iar de la cele care există poţi scoate doar dolari, care de altfel sunt primiţi aproape în orice magazin. În Taşkent, unii vânzători sunt ceva mai prudenţi, dar în oraşele mai mici şi la băcănii nimeni nu se mai sfieşte. Diferenţa dintre cursul oficial şi piaţa neagră este substanţială, aşa că e preferabil să te tocmeşti la vânzători. Înainte să plec din Uzbekistan, toată lumea m-a avertizat că la frontieră îmi vor scotoci nu doar prin bagaje, ci şi prin laptop, şi prin telefoane, dar lucrurile au mers repede pentru mine. Am lăsat în spate o coadă lungă de camioane, care, după cum mi s-a plâns un şofer turc, aşteptau deja de ore bune, pentru că formalităţile pentru tiruri sunt nesfârşite de ambele părţi. Între graniţa uzbecă şi cea turkmenă, am mers câţiva kilometri pe o potecă aflată în no man’s land. De o parte şi de alta se vedea deşertul, iar temperatura la soare era de 50° Celsius. Pe marginile drumului erau zeci de camioane în şir indian. Şoferii stăteau în jurul măsuţelor pliante la umbra maşinilor, mâncau, beau cafea şi jucau table sau cărţi. Unii mă fluieră, alţii mă invită la masă şi toţi vor să ştie de unde sunt. Mă întreabă în persană, în turcă, în rusă, iar unul dintre ei aleargă după mine să afle dacă nu vreau să mă ia cu el după ce trec de vamă. Cocoşată de rucsacul mare şi incomodată de gleznă, merg încet şi mă opresc din când în când să beau apă dintr-o sticlă cumpărată la Buhara, acum aproape fierbinte, şi să schimb impresii cu camionagiii, care poartă, toţi, şlapi şi înjură sistemele birocratice ale ambelor ţări.

246

singură pe drumul mătăsii

La primul punct turkmen, după ce mi-au verificat paşaportul şi m-au întrebat dacă Bucureştiul e strada pe care stau, mi-au spus să mă aşez pe o băncuţă şi să aştept. Spre deosebire de uzbeci şi mai ales de tadjici, soldaţii turkmeni par nişte miniaturi. A venit un Volkswagen vechi, care, după ce s-a umplut de pasageri, a plecat spre clădirea centrală a vămii, aflată la un sfert de oră de mers cu maşina. Acolo, toată lumea s-a repezit spre un birou pe care scria „Karantina“, unde o doctoriţă îşi dădea pasienţe pe computer, sub privirea îngăduitoare a preşedintelui Gurbangulî Berdîmuhamedov. Trebuia completată o hârtie în care indicaţiile erau doar în rusă şi turkmenă. Urmează un alt ghişeu, de unde aflu că, dacă nu mă aşteaptă nici un „ghid“ local afară, nu pot intra în ţară. Mă trimit deci să stau într-o sală de aşteptare până vine „ghidul“. Sun la agenţia Kaztour, care mi-a făcut rezervările. Mi se răspunde că nu am plătit pentru ghid şi, ca atare, ei n-au ce face. Aş mai fi putut suna la ambasada României să mă salveze, dar de la Aşgabat la graniţa cu Uzbekistanul drumul e lung şi e nevoie de aproape o zi. Am găsit numărul agenţiei turistice de stat prin care kazahii mi-au rezervat camerele de hotel, pentru a putea primi scrisoarea de invitaţie, dar n-am reuşit să vorbesc cu nimeni. Între timp, semnalul telefonului mobil a dispărut şi m-am dus la unul dintre şefii vămii, rugându-l să sune el la profesioniştii turismului turkmen să le explice că voi fi nevoită să dorm în no man’s land dacă nu vine nimeni să mă ia. În Uzbekistan, oricum, nu mă puteam întoarce, fiindcă viza îmi expira în aceeaşi zi. Lângă mine, un şofer kîrgîz transpirat, nebărbierit, şifonat şi obosit era disperat că nu-l lăsau să treacă. Stătea cu tirul de mai bine de jumătate de zi, după ce traversase aproape toată Asia Centrală cu o noapte în urmă, dar turkmenii îi găseau mereu nod în papură. Aproape că plângea. Se ruga de cei de la vamă cocârjat şi amărât şi cu cât ţipau mai mult la el, cu atât se făcea mai mic. În jurul nostru se învârt femei turkmene în rochii lungi ca nişte halate de casă, încălţate şi ele tot în şlapi, spălând podeaua, ştergând praful, aducând apă cu găleţile. Afară, soldaţii poartă pălării cu boruri largi şi moi. Se plimbă tot timpul dintr-un loc în altul ca teleghidaţi,

uzbekistan

247

nici unul nu e mai înalt decât mine, care am doar 1,65. Sunt extenuaţi de căldura şi de praful deşertului şi par ameţiţi. Înăuntru e aer condiţionat, ceea ce-mi face şederea mai uşoară. Din fericire, turkmenii nu m-au lăsat afară, în deşert, cum au făcut militarii tadjici la Kîzîl Art, în Pamir, unde am îngheţat de frig până au terminat lungile formalităţi. Aşteptarea în graniţa turkmenă a durat cinci ore, fără apă, fiindcă o terminasem la traversarea celor cinci kilometri dintre frontiere. Mă salvează un „ghid“ din Turkmenabat, îmbrăcat în cămaşă albă, proaspăt bărbierit şi frezat, curtenitor şi plin de bunăvoinţă. Îmi ia rucsacul mare şi jegos şi şi-l aruncă pe umăr, ca şi cum de-abia aştepta să facă asta. Conduce o maşină occidentală şi lucrează la agenţia naţională de turism. Îmi spune de la început că-mi face o favoare şi că în mod normal ar fi trebuit să plătesc, ceea ce mă şi ofer să fac, dar el joacă astăzi rolul gentlemanului. Pe drum, îmi povesteşte că a terminat facultatea în Ucraina şi îmi face apologia regimului autocrat din Turkmenistan; e parte din meseria lui. Crede că ar trebui să-mi arate o nuntă locală, să merg cu cămila şi multe altele, pe urmă încearcă să mă tragă de limbă. Ajungem în sfârşit la Turkmenabat, care înainte de venirea ruşilor se numea Amul, iar Amu-Daria îşi trage numele de la acest oraş vechi de peste două mii de ani: râul Amulului. Drumul Mătăsii pleacă de aici în trei direcţii: spre Buhara, Kiva şi Marî. Turkmenabat seamănă cu toate oraşele sovietice din zonă, iar „ghidul“ meu mă duce la un hotel, unde-şi are sediul agenţia lui. Mă prezintă şefului şi are loc o lungă discuţie între ei, din care nu înţeleg nimic. Vrea să mă invite la masă, dar îi spun că trebuie să găsesc ceva cu care să merg mai departe spre Marî. Recunosc că aş bea o cafea, cu toate că n-am mâncat nimic toată ziua. În barul de la subsolul hotelului nu e nimeni şi pare închis, dar omul îmi face rost de o cafea, mă lasă să fumez şi mă îndeamnă să folosesc telefonul lui dacă am nevoie de internet. Între timp, dă mai multe telefoane şi-mi raportează că cineva pleacă într-un sfert de oră spre Marî şi aş putea să merg şi eu. „Cât costă?“ întreb repede, fiindcă preţurile din ţările Asiei Centrale sunt extrem de piperate pentru străini.

248

singură pe drumul mătăsii

„Ghidul“ se simte jignit şi-mi spune că îi sunt oaspete, dar îmi reaminteşte că „m-a luat pe răspunderea lui şi la orice neregulă îl vor chema să dea explicaţii“. Şoseaua spre Marî traversează deşertul Karakum. Pe margine, se zăresc din când în când iurte şi cămile. În asfinţit, dunele se văd închise la culoare, iar soarele pare strivit la orizont de grohotişul şi nisipul deşertului.

TURKMENISTAN

Marî. De la oraşul Şeherezadei la oraşul pustiu de astăzi ÎN MARÎ, BĂIEŢII ÎN CĂMĂŞI ALBE, simbolizând teroarea tăcută a Turkmenistanului, în care orice părere adversă e pedepsită cu închisoarea, par să fie peste tot pe urmele tale. Îi vezi pe aceşti purtători de cămăşi albe deloc sofisticaţi de fiecare dată când întorci capul, transpiraţi şi agitaţi atunci când te pierd din ochi prin bazar. Oamenii se feresc să vorbească cu mine, chiar şi când aş vrea să întreb cum pot ajunge într-un loc sau altul. Înainte să încerc să pun o întrebare, mă ocolesc, în aşa fel încât să nu existe nici o posibilitate de comunicare. „Le este frică“, îmi explică cineva la hotelul în care aerul condiţionat din camere poate fi manevrat doar din afară, pentru că toate încăperile sunt legate între ele. 16° este temperatura preferată de turkmeni, faţă de cele 50° de afară, şi în toate camerele este la fel, dacă vrei puţin mai cald trebuie să te pui de acord cu întreg palierul. Electricianul hotelului sau poate omul bun la toate a venit să mă ajute să opresc aerul condiţionat, dar nu a putut fără să-i priveze pe ceilalţi de răcoarea de care aveau nevoie. Am dormit în sacul de dormit şi m-am trezit dimineţile cu ochii umflaţi. Grădinile de odinioară care înconjurau oaza Mervului şi împrospătau aerul au dispărut, iar căldura deşertului e într-adevăr înăbuşitoare. Merv sau Marî, cum i se spune astăzi, vechea capitală a Horasanului, celebră în urmă cu o mie de ani pentru ţesăturile de mătase şi pentru cele zece biblioteci ale sale, este acum un oraş din marmură, în care clădirile sunt închise, iar străzile, pustii. Doar cu preşedintele Gurbangulî Berdîmuhamedov te întâlneşti peste tot. În faţa uriaşei moschei din centru, cu uşile încuiate, un panou mare îl prezintă pe „Berdy“ (cum îi spun străinii care fac afaceri aici) rugându-se. Ceva

252

singură pe drumul mătăsii

mai încolo tronează statuia aurită a predecesorului său, Saparmurat Niiazov, având în mână celebra Ruhnama sau Cartea sufletului, o culegere de proverbe şi cugetări din etica şi filozofia turkmenă. În vremea lui, orice examen, inclusiv cel pentru permisul de conducere, avea întrebări legate de acest text sacru. Majoritatea femeilor poartă rochii tradiţionale lungi şi turban asortat, indiferent de vârstă. Cele înalte şi subţiri sunt foarte frumoase în aceste uniforme naţionale, cu baticurile lor multicolore, sub care îşi pun un carton care ia forma capului şi un pampon mare, în aşa fel încât construcţia finală să fie cât mai impresionantă. Astfel îmbrăcate, arată ca venite din poveştile Orientului. Băieţii în cămăşi albe şi femeile în rochii colorate par să se simtă în largul lor doar în bazar. Pe bulevardele largi aproape că nu se văd sau se preling pe lângă clădirile impunătoare, cumva temători să nu fie văzuţi. În spate stă ascuns oraşul industrial: centrul energetic al Turkmenistanului, ţară în care oamenii nu plătesc gazul, apa şi alte utilităţi, iar salariul unui profesor de şcoală generală este de peste 400 de dolari pe lună. „Oricine îşi permite la noi să-şi cumpere o maşină puternică“, îmi spusese „ghidul“ care mă eliberase de la graniţă. „Familiile nu trebuie să-şi cumpere decât mâncare, în rest pun bani deoparte pentru ce-şi mai doresc.“ Preţurile foarte mici pentru energie şi utilităţi fac parte din strategiile autocraţiilor, ale aşa-numitelor „petro-state“, Arabia Saudită, Brunei, Iran, Irak, Libia, Venezuela, Turkmenistan, care îşi ţin captivi locuitorii, învăţându-i leneşi, supuşi, fără ambiţii prea mari. CETATEA VECHE A MERVULUI este departe de noul oraş. Acolo, în Mervul de altădată, arabii au început colonizarea Asiei Centrale, imediat după moartea profetului Mahomed. În 651 d.Hr., arabii i-au învins pe persani la Merv şi au adus 50 000 de familii pentru a coloniza locul. Al doilea val al cuceririlor arabe din această zonă a început în 705 şi a dus la căderea oraşelor Samarkand şi Buhara. Pentru o vreme, arabii au condus regatul Horasanului din Merv, având în mâini vestul Afganistanului, nordul Iranului, Turkmenistanul şi Uzbekistanul de astăzi. Atunci,

turkmenistan

253

Mervul era cel mai mare oraş din lume, sursă de inspiraţie pentru Bagdad, „încântător, frumos, sclipitor, mare şi plăcut“, după cum scria geograful arab al-Maqdisī. Se crede că Şeherezada şi-a spus poveştile celor 1001 de nopţi aici, la Merv, iar Omar Khayyām, spre apusul vieţii sale, a ridicat un observator cu ajutorul căruia şi-a completat studiile de astronomie şi astrologie. Oaza cosmopolită în care zăboveau cărturarii şi artiştii veniţi din Iran, din Orientul Mijlociu, din Turcia şi de peste tot din Asia Centrală a fost distrusă şi reconstruită de mai multe ori. Lovitura finală i-a fost dată de emirul de Buhara în 1788, când a ras practic oraşul, trasformându-l într-o vastă ruină, şi a deportat aproape întreaga populaţie din jurul oazei, circa 100 000 de locuitori, strămutând-o în zona oraşului Buhara. Erau mai ales vorbitori de persană, care au fost înlocuiţi în timp cu turkmeni. În 1884, Marî a devenit district rusesc şi avanpost pentru o eventuală expansiune a Imperiului Ţarist spre sud. În ochii Londrei, Marî reprezenta „cheia Afganistanului“, iar englezii priveau cu îngrijorare cum trupele ruseşti înaintează spre pasul Zulfikar, care era decisiv pentru apărarea teritoriilor controlate de britanici.119 Războiul ruso–englez a fost evitat la limită, prin oprirea expansiunii Rusiei şi semnarea unui acord prin care Imperiul Ţarist recunoştea că sfera sa de influenţă nu trebuia să ajungă până la munţii Hindukuş. Aşezat ca un far care poate supraveghea frontierele de nord ale Iranului şi Afganistanului, Marî rămâne un punct strategic. Şi-a pierdut strălucirea şi farmecul din perioada anilor de aur ai civilizaţiei islamice şi multiculturalismul din timpurile în care era punct de popas pe Drumul Mătăsii, dar se află pe una dintre magistralele mari ale Asiei Centrale. În schimb, conducta Est–Vest, care preia gaz din zăcământul Şatlyk, trece pe lângă actualul oraş Marî, traversează Turkmenistanul până la Marea Caspică, pe o lungime de 800 de kilometri, fiind integrată în marele proiect TAPI, al magistralelor de combustibil care urmează să lege Turkmenistanul, Afganistanul, Pakistanul şi India.

254

singură pe drumul mătăsii

La Aşgabat, următoarea revoluţie ar putea fi roz ÎNTRE MARÎ şi Aşgabat sunt 360 de kilometri, pe care trenul îi parcurge într-o noapte. În faţa gării, multe maşini private te invită să faci drumul în doar câteva ore, în loc să-ţi pierzi toată noaptea. În clădirea gării se vând felii imense de tort cu miere – de fapt doar foile blatului sunt cu miere, iar crema e de vanilie –, Medovik, după denumirea rusească a prăjiturii, preluată în toată Asia Centrală. Îmi lasă şi acum gura apă. Spre deosebire de prăjiturile similare pe care le mâncam în copilărie, care aveau şi un strat de gem acrişor şi cărora ungurii le spun „mézes-krémes“, iar noi, „albinuţe“, cele de aici sunt fără gem, mult mai pufoase şi mai bune. Am mâncat una şi pe urmă mi-am mai cumpărat, cu oarecare vinovăţie, încă o porţie, pe care am devorat-o pe loc. A fost cel mai bun lucru din Turkmenistan. A doua zi foarte devreme, m-am dat jos la Aşgabat şi, înainte să iau oraşul în piept, am căutat un loc unde să beau o cafea, dar gara era pustie şi nici un chioşc nu era deschis. Mi-am făcut un nes din bagaj şi m-am aşezat pe o bancă, recapitulând posibilele întâlniri din carnetul gri-murdar, care când am plecat din Bucureşti avea coperte albe imaculate. Într-o parte, pe o altă bancă, o femeie alăptează un copil de vreo 4 ani, un obicei răspândit printre turkmene, care le dau copiilor să mănânce de la sân uneori chiar până merg la şcoală. Am văzut şi în tren, şi la Marî situaţii similare. O modalitate prin care femeile îşi pregătesc dominarea clanului, îmi explică cineva mai târziu. Dacă la un moment dat se va produce o schimbare în Turkmenistan, aceasta va veni de la femei, mă asigură un diplomat care stă de mai mulţi ani în Aşgabat: „Cota roz funcţionează bine aici, iar în toate domeniile ele au rezervate propriile locuri, şi cu timpul s-ar putea să se impună.“ Cota roz înseamnă reglementarea prin lege a accesului femeilor, într-o anumită proporţie, la funcţii de conducere, în politică, în administraţie, în anumite domenii etc. etc.

Marî. Clădirile sunt închise, iar străzile, pustii. Doar cu preşedintele Gurbangulî Berdîmuhamedov te întâlneşti peste tot. În faţa uriaşei moschei din centru, cu uşile încuiate, un panou mare îl prezintă pe „Berdy“ (cum îi spun străinii care fac afaceri aici) rugându-se.

Marî. Ceva mai încolo tronează statuia aurită a predecesorului său, Saparmurat Niiazov, având în mână celebra Ruhnama sau Cartea sufletului, o culegere de proverbe şi cugetări din etica şi filozofia turkmenă. În vremea lui, orice examen, inclusiv cel pentru permisul de conducere, avea întrebări legate de acest text sacru.

Marî. Portretul preşedintelui poate fi văzut pe toate clădirile oficiale. Aici, biblioteca regională.

Marî, bazarul. În Marî, băieţii în cămăşi albe, simbolizând teroarea tăcută a Turkmenistanului, în care orice părere adversă e pedepsită cu închisoarea, par să fie peste tot pe urmele tale. Îi vezi pe aceşti purtători de cămăşi albe deloc sofisticaţi de fiecare dată când întorci capul, transpiraţi şi agitaţi atunci când te pierd din ochi prin bazar.

Marî. Majoritatea femeilor poartă rochii tradiţionale lungi şi turban asortat, indiferent de vârstă. În Turkmenistan, femeile conduc clanurile, se ocupă de afacerile familiei, ele administrează banii şi tot ele iau marile decizii. Când le întrebi de ce poartă rochia lungă tradiţională, îţi răspund că e „răcoroasă şi confortabilă“, dar de fapt e obligatorie în instituţiile de stat.

Aşgabat. Un elev de liceu. Universităţile locale „nu sunt prea bune, pentru că funcţionează pe bază de şpagă“: în fiecare an sunt 100 000 de absolvenţi de liceu şi doar 6000 de locuri în facultăţi, aşa că cei mai mulţi preferă să studieze în Ucraina, unde e mai ieftin.

Aşgabat, Teatrul Naţional, care poartă numele şi portretul lui Magtîmgulî (1724–c. 1807), poetul naţional al Turkmenistanului, filozof şi lider spiritual.

Aşgabat. Gulnazei nu-i place nici că statul construieşte în neştire clădiri mari şi inutile. Mă invită să vin să-mi petrec vacanţa următoare cu familia ei, ca să înţeleg mai bine ţara, care e ca „o gogoaşă, un deşert înconjurat de viaţă.“

turkmenistan

259

În Turkmenistan, femeile conduc clanurile, se ocupă de afacerile familiei, ele administrează banii şi tot ele iau marile decizii. Când le întrebi de ce poartă rochia lungă tradiţională, îţi răspund că e „răcoroasă şi confortabilă“, dar de fapt e obligatorie în instituţiile de stat, unde în ierarhiile superioare sunt angajaţi doar cei care pot demonstra că sunt turkmeni la a patra generaţie, iar la nivelurile de jos, cei care sunt măcar la a doua generaţie. Ruşii au fost izgoniţi în marea lor majoritate, dar unii s-au întors, fiindcă nu au fost prea bine primiţi la ei acasă. Însă aici, pentru a se bucura de toate facilităţile oferite de guvern, trebuie să renunţe la cetăţenia rusă. Pentru un apartament cu două camere cheltuielile anuale de administrare sunt de 50 de dolari, restul îl asigură statul, iar până în 2014 exista şi o cotă lunară gratuită de benzină sau de motorină, de 120 de litri. Chiar fără această cotă, preţul e simbolic, sub 20 de cenţi pe litru. „Oricine poate supravieţui în Turkmenistan dacă e şomer, pentru că nu plăteşte aproape nimic la întreţinere şi de mâncat poate mânca la rude, fiindcă la noi familiile sunt foarte numeroase“, mă informează Gulnaza, a cărei familie extinsă, cu părinţi, fraţi, copii, nepoţi, trece de 75 de persoane. Poartă, la fel ca celelalte femei turkmene, rochia tradiţională, confortabilă, ieftină, din material natural. Îmi vorbeşte degajat despre lucrurile din jur, fără să se plângă. Are patru copii, dintre care doi căsătoriţi, şi urmează să devină bunică, deşi e încă foarte tânără. Nu e nemulţumită, dar nici nu-şi laudă din cale-afară ţara. Cel mai mult o deranjează învăţământul, care, după plecarea sovieticilor, s-a degradat. Nu-i place nici că statul construieşte în neştire clădiri mari şi inutile. Mă invită să vin să-mi petrec vacanţa următoare cu familia ei, ca să-i înţeleg mai bine ţara, asemănătoare cu „o gogoaşă, un deşert înconjurat de viaţă“. Aş putea vedea mai bine şi aş putea face o cură de lapte de cămilă, care mi-ar întări sistemul imunitar şi, dacă m-aş spăla în fiecare zi pe faţă cu el, mi-ar face tenul incredibil de frumos. La sfârşitul întâlnirii, mă ajută să găsesc una dintre numeroasele maşini care fac taximetrie la negru, apoi negociază în numele meu, fiindcă trebuie să merg în afara oraşului, la 20 de kilometri.

260

singură pe drumul mătăsii

Acolo, m-am întâlnit cu Bulut, pentru a vedea ruinele moscheii Seyit Jemalletdin, din secolul al XV-lea, şi colinele sub care zac victimele lui Genghis-Han. Dincolo de moscheea pe trei sferturi dărâmată se vedeau deşertul şi soarele imens, roşu-închis, care părea să combine culoarea vinului de Bordeaux cu nuanţele schimbătoare ale nisipului ridicat de vânt în valuri care-ţi taie respiraţia, la propriu. Bulut mi-a spus că în Turkmenistan e mai rău decât în perioada comunistă, că preşedintele Gurbangulî Berdîmuhamedov îl imită pe Nicolae Ceauşescu, dar „nu i-a citit viaţa până la capăt“. Toţi dictatorii dispar într-un fel sau altul, doar că ei nu se gândesc la asta în timpul vieţii, continuă interlocutorul meu, unii împuşcaţi, ca Ceauşescu, alţii, mai norocoşi, de moarte bună: „Se zice că primul tată al naţiunii, Saparmurat Niiazov (1940–2006), a fost ajutat să nu mai sufere şi să treacă pe lumea cealaltă lin de către actualul preşedinte, pe atunci ministru al sănătăţii şi responsabil inclusiv cu echipa de medici care avea grijă de el.“ „Deci serviciile secrete au lucrat împotriva lui Niiazov“, îmi dau eu cu părerea. „Altfel, Berdîmuhamedov n-ar fi avut nici un viitor.“ Serviciile secrete sunt puternice, dar nu foarte pregătite, pentru că în Turkmenistan oamenii sunt aleşi, ca în toate domeniile, ţinând cont mai mult de loialitatea lor faţă de regim decât de profesionalism. Pentru a mă face să înţeleg, Bulut compară situaţia cu cea din sistemul medical: „Mai nou, guvernul turkmen cumpără aparatură de interceptare de la chinezi, dar nu cred că ştie s-o folosească bine, la fel ca în spitale, care au cele mai noi dotări, dar, în lipsa specialiştilor, sunt inutile.“ Universităţile locale „nu sunt prea bune, pentru că funcţionează pe bază de şpagă“: în fiecare an sunt 100 000 de absolvenţi de liceu şi doar 6000 de locuri în facultăţi, aşa că cei mai mulţi preferă să studieze în Ucraina, unde e mai ieftin, între 2000 şi 5000 de dolari pe an, în vreme ce aici bacşişul pentru admitere ajunge la 20 000 de dolari.

turkmenistan

261

„Coreea de Nord a Asiei Centrale“ sau de ce sunt atât de fericiţi turkmenii ÎN TIMP CE ÎNCERC SĂ FAC O FOTOGRAFIE de ansamblu în cel

mai mare bazar din Aşgabat, un băiat se apropie de mine şi aproape că-mi dă peste mână, somându-mă să mă opresc. Nu părea să fie un oficial, dar, după cum m-a asigurat un cunoscut, turkmenii primesc educaţie contrainformativă, de pildă, să nu stea de vorbă cu străinii, să nu-i lase să facă fotografii şi în general să fie vigilenţi. În hotel, la ora două noaptea, un „paznic“ zelos a ciocănit de mai multe ori să mă verifice, iar pe fiecare palier pierdeau vremea permanent cel puţin două persoane despre care nu ştiai exact ce fac. Rătăcind printre palatele guvernamentale construite recent, am descoperit o nouă statuie aurită a fostului preşedinte, Saparmurat Niiazov, aflată în faţa Procuraturii, dar când am pus aparatul foto la ochi au sărit la mine doi oameni care chipurile tundeau copacii din apropiere. Clădirile imense de marmură albă, care adăpostesc instituţii oficiale, sunt păzite de cohorte de militari ascunşi prin diverse colţuri sau aliniaţi în faţa lor, dar pe trotuarele bulevardelor largi din faţa ministerelor, Guvernului şi Preşedinţiei nu e nici ţipenie de om în civil. Preşedintele turkmen e într-o cursă permanentă pentru obţinerea recordurilor Guinness Book. Astfel, Aşgabat a fost declarat oraşul cu cele mai multe fântâni de marmură albă din lume, tot aici a fost înălţat cel mai înalt catarg pe care a fost arborat cel mai mare steag, a fost ţesută cea mai mare carpetă ş.a.m.d. Nici în universităţile sau teatrele făcute în anii din urmă tot din marmură albă nu e nimeni. Cineva mi-a spus că sunt folosite doar intrările din spate, dar senzaţia de oraş pustiu e persistentă. „Oamenii nu au de ce merge la teatru, la operă sau la bibliotecă, pentru că găsesc numai propagandă, aşa că preferă să stea acasă şi să se uite la televizor“, îmi explică Ahmet, un intelectual local, care m-a invitat la o cină în familie. Locuieşte într-unul din blocurile sovietice vechi de la marginea oraşului, în care casa scărilor e neluminată şi orbecăi până găseşti

262

singură pe drumul mătăsii

uşa apartamentului. Înăuntru, sufrageria e goală, are doar un covor tradiţional care acoperă toată suprafaţa camerei. Acolo, pe jos, au fost întinse o faţă de masă şi multe bunătăţi, salată din bucăţi de vinete coapte, lăptuci, roşii şi pătrunjel; cartofi fierţi cu mărar, castraveţi muraţi şi ceapă roşie; ridichi şi varză tăiate mărunt, cu foarte puţine roşii, ceapă verde, piper; pilaf cu carne; multe fructe, ceai şi dulceaţă de căpşuni. Televizorul din casă e fixat pe un post turcesc, pentru că lumea înţelege cu uşurinţă limba, „la ruşi se mai uită doar vechea generaţie“, fiindcă cei mai mulţi tineri nu mai ştiu ruseşte şi visul lor e să meargă să muncească în Turcia, mă lămureşte gazda mea. În centru, blocurile înalte, tot din marmură albă, sunt la fel de tăcute, deşi sunt populate. Un apartament costă acolo de la 250 000 la 500 000 de dolari, în funcţie de suprafaţă, cele mai mari au de la 200 de metri pătraţi în sus. Toate sunt făcute de diferite ministere sau instituţii publice, iar cei care le pot cumpăra sunt angajaţii acestora, plătind doar jumătate din valoarea apartamentului; pentru restul pot face un împrumut cu o dobândă de 1%, în primii cinci ani nerambursând nimic, fiindcă se presupune că au nevoie de bani să-şi mobileze şi să-şi decoreze noua casă. Lumea e mulţumită, pentru că în ultimii ani au crescut şi pensiile, şi salariile, iar celebra politică a „neutralităţii“, care în trecut i-a izolat, îi asigură că nu sunt la mâna nimănui, îmi spune un diplomat de la Aşgabat. Chiar şi cei care fac drumuri dese în ţările europene se declară mulţumiţi, deşi îşi dau seama că nu au suficientă libertate. „Merg în Occident de câte ori vreau, am contracte bune, dar n-aş pleca din Aşgabat nici mort“, îmi mărturiseşte un tânăr om de afaceri pentru care „politica nu contează“: „Am tot ce-mi trebuie, casă mare, maşină, bani să pot călători, şi mă simt bine aici. Nouă, ca oameni ai deşertului, nu ne plac schimbările şi întotdeauna ne-am ascultat conducătorul, han, preşedinte sau ce-o fi.“ UN SONDAJ GALLUP DIN 2013 situează Turkmenistanul printre „cele mai fericite douăzeci de ţări din lume“. Una dintre plăcerile ieftine devine însă prohibitivă: fumatul. Ţigările se găsesc tot mai greu pe rafturile magazinelor, fiindcă preşedintele, ca fost

turkmenistan

263

stomatolog, vrea să aibă grijă cu forţa de sănătatea turkmenilor, dar aproape în orice dugheană, dacă ceri marca favorită, vânzătorul îţi dă de sub tejghea un pachet sau mai multe, la un preţ ceva mai mare decât dacă le-ai cumpăra „oficial“. Turkmenii sunt obişnuiţi cu „bacşişul“, pe care îl dau la fiecare contact cu oficialii de toate felurile. „Marea corupţie este însă foarte mare“, îmi spune Ahmet, dându-mi ca exemplu construirea unei şcoli care „a costat 50 de milioane de dolari pe hârtie, dar în realitate a fost doar un milion“, restul de 49 „se scurg în buzunarele celor care se ocupă de afacere, de la ministru la constructor“, şi „toţi sunt fericiţi“. În Turkmenistan se învârt mulţi bani, iar Aşgabat şi Marî au reintrat pe Noul Drum al Mătăsii, cel proiectat de chinezi, care sunt favoriţii puterii, fiindcă guvernul preferă afacerile între state, mult mai sigure decât cele cu firmele private. Totuşi, chinezii nu sunt bine-veniţi în societatea turkmenă, iar în ultimii ani „au fost izolaţi“, pentru că iniţial s-au căsătorit şi au format familii mixte, dar copiii semănau leit cu taţii. „Se pare că genele chineze sunt foarte puternice, iar „Berdy“ s-a temut de o colonizare“, mai spune Ahmet. Acum, muncitorii şi inginerii aduşi de chinezi în Turkmenistan stau doar în comunităţile lor, în schimb turcii care fac afaceri aici, cel puţin 20 000, potrivit unor estimări neoficiale, sunt bine văzuţi de guvern, dar nu neapărat plăcuţi de autohtoni: „se uită de sus la noi şi sunt aroganţi“, mi se plânge Ahmet. Cam 90% din piaţa construcţiilor turkmene e în mâinile turcilor, care sunt şi cei mai activi, cunosc limba, ştiu cum se dă bacşiş, nu-şi înregistrează niciodată firme noi aici, preferând să lucreze prin cele existente, chiar dacă nu sunt pe numele lor. Nu totul e liniar în relaţiile cu turcii, fiindcă în ultimii ani din cele douăsprezece colegii înfiinţate de aceştia a rămas unul singur, restul au fost închise, sub pretextul că se făcea prea multă religie. Preşedintele merge la moschee, dar, la fel ca predecesorul său, are grijă să ţină sub control credinţa. El este de altfel şeful

264

singură pe drumul mătăsii

tuturor cultelor, de aceea catolicii nu au o biserică, ci doar un centru. Protestanţii au fost hărţuiţi în anii din urmă de poliţia politică a regimului, iar unii dintre ei au primit ani grei de închisoare. În oraşele în care există comunităţi de penticostali sau care ţin de martori ai lui Iehova, imamii, secondaţi de securişti, le-au cerut acestora convertirea imediată la islam. Statul controlează totul prin mâna forte a preşedintelui cu nume atât de greu de rostit, Gurbangulî Berdîmuhamedov. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, iar libertatea oamenilor este cumpărată printr-o politică de asistenţă socială extinsă, cu ajutorul căreia le sunt asigurate prezentul şi viitorul. Pentru Berdîmuhamedov nimic nu e imposibil, a câştigat alegerile din 2012 cu 97,4% din voturi, iar Jennifer Lopez a venit în 2013 la Aşgabat, imediat ce i s-a cerut, să-i cânte Happy birthday, fără să-i pese că Turkmenistanul are unul dintre cele mai represive regimuri din lume.120 Închisorile sunt pline cu cei care au ceva de spus împotriva lui „Berdy“, cu neoprotestanţi care nu vor să renunţe la religia lor, iar tortura şi hărţuirea sunt instrumentele principale ale poliţiei politice împotriva opozanţilor, a jurnaliştilor nesupuşi sau a apărătorilor drepturilor omului. Cultul personalităţii dus la extrem a făcut din Turkmenistan o „Coree de Nord a Asiei Centrale“ pe vremea lui Niiazov, când devenise singura ţară din lume în care preşedintele era ales pe viaţă, potrivit unei hotărâri a Consiliului Poporului (Halk Maslahatî) din decembrie 1999. Acest consiliu a fost abolit în 2008 de noul preşedinte, Gurbangulî Berdîmuhamedov, care, deşi a introdus unele reforme, continuă să-şi consolideze regimul dictatorial. Pentru a fi puternic în interior, preşedintele autocrat al Turkmenistanului trebuie să facă afaceri profitabile în afară, fiindcă banii pentru susţinerea păcii sociale vin din vânzarea resurselor ţării. Principalul beneficiar este China, iar Aşgabatul se teme să nu devină dependent de acest mare consumator, după ce Iranul a anunţat în 2014 că în viitor se va concentra asupra producţiei interne de gaz, iar Rusia a ameninţat de mai multă vreme

turkmenistan

265

că vrea să-şi anuleze contractele cu Uzbekistanul şi Turkmenistanul. Moscova, care stăpâneşte geopolitica energiei, ştie că poate jongla cu cererile politice în schimbul contractelor. Turkmenistanul, un stat neutru şi izolat chiar de celelalte ţări din Asia Centrală, cărora le-a impus vize, ar putea fi nevoit să cedeze în această ecuaţie, pentru a nu deveni prizonierul Chinei şi a nu fi nevoit să scadă preţul de vânzare al combustibilului. Dacă proiectul TAPI nu va deveni funcţional în 2017, aşa cum este prevăzut în plan, atunci Aşgabatul va trebui să facă anumite concesii Rusiei, în ceea ce priveşte atât preţul, cât şi poziţia politică. Deocamdată, nu sunt suficienţi bani pentru TAPI, care va traversa regiuni instabile şi deci nesigure. În plus, pentru a intra în afacere cu turkmenii, marii investitori occidentali au cerut concesiuni în câmpurile de producţie, dar guvernul de la Aşgabat i-a refuzat. De asemenea, conductele pe sub Marea Caspică stagnează, fiindcă spaţiul maritim nu este clar delimitat între riverani şi deci rutele independente de Rusia spre Europa sunt blocate, mai ales după ce proiectul gazoductului Nabucco a căzut.* Turkmenistanul şi China au lansat în 2009 prima conductă de gaz care face legătura între ele, iar odată cu acest eveniment turkmenii au încheiat capitolul dependenţei exportului lor de rutele ruseşti. Între timp, Turkmenistanul furnizează Chinei mai mult de jumătate din importurile sale de gaz.121 O altă conductă de mare capacitate a fost dată în folosinţă în 2014, pe * Gazoductul Nabucco ar fi urmat să se aprovizioneze cu gaz din Turkmenistan, Iran şi Azerbaidjan, pe care l-ar fi transportat prin Georgia, Turcia, România, Ungaria până în Austria, ocolind Rusia şi oferind în acest fel Uniunii Europene o cale de a-şi micşora dependenţa de gazul care vine prin conductele ruseşti. Proiectul a eşuat în 2013, în favoarea unei alte conducte, TAP, care pleacă tot din Azerbaidjan şi ajunge prin Turcia şi Grecia până la Marea Adriatică. Nabucco ar fi avut nevoie şi de alte surse în afară de cele azere, dar Iranul era încă sub embargo, iar Turkmenistanul este legat prin conducte de Azerbaidjan.

266

singură pe drumul mătăsii

traseul Turkmenistan–Uzbekistan–Kazahstan–China, iar în plan urmează gazoductul D (A, B, C sunt deja construite între statele furnizoare de gaz din Asia Centrală şi China). Conducta D va lega Turkmenistanul de China pe o rută mai grea, via Uzbekistan, Tadjikistan şi Kîrgîstan. Până în 2020, cele patru linii de transport ar trebui să ducă în China 80 de miliarde de metri cubi anual, ceea ce va însemna cel puţin 40% din importurile totale de gaz ale Beijingului. Turkmenii privesc spre Turcia, fac afaceri pe picior mare cu Beijingul şi fug de Rusia. Politica Aşgabatului de a sta la egală distanţă de toate marile puteri a cedat în cele din urmă în faţa Chinei, care investeşte în infrastructura energetică şi de transport din toată Asia Centrală. Viitorul apropiat ar putea fi chinez, dar cel îndepărtat este încă de nedesluşit.

IRAN

Maşhad. De la un cult al personalităţii la altul sau despre berea iraniană DIMINEAŢA DEVREME, am oprit la întâmplare o maşină în faţa hotelului meu din Aşgabat, pentru a străbate cei câţiva kilometri până la graniţa dintre Turkmenistan şi Iran, care este o frontieră naturală formată de lanţul de munţi Kopetdag. În faţa barierei erau vreo douăzeci de persoane care aşteptau cu bagajele în drum. În jur, n-am văzut nici o maşină care să vrea să treacă dincolo, iar coada nu s-a mişcat deloc vreo oră şi ceva. Apoi, vameşul turkmen mi-a verificat paşaportul şi am mers mai departe cu grupul celor pe care-i găsisem la coadă. Am aşteptat acolo până când o dubiţă veche şi ruginită a venit şi ne-a îmbarcat. Pe urmă, am împărţit scaunul cu o femeie turkmenă care m-a adoptat pe loc. Drumul dintre graniţa turkmenă şi cea iraniană traversează o parte din lanţul muntos pe curba de nivel. În sala de aşteptare din vama iraniană, femeile au început să-şi aranjeze broboadele pe cap. Mi-am scos eşarfa albă din bumbac ieftin pe care o cumpărasem în bazarul din Marî şi am încercat să mi-o pun cât mai bine pe cap, aşa cum văzusem în tutorialele de pe YouTube. În jur, femeile erau amuzate de neîndemânarea mea. Mătuşica turkmenă care mă luase sub aripa ei protectoare a venit să mă ajute. După ce am primit ştampila iraniană pe paşaport, un bărbat înalt şi slab, îmbrăcat în costum, mi-a zâmbit şi m-a întrebat dacă am obiecte preţioase de declarat. Şi-a notat că am laptop şi aparat de fotografiat, în vreme ce bagajele treceau prin filtrul cu infraroşii. Am fost mirată că nimeni nu vrea să-şi bage nasul în ele. La plecarea din Turkmenistan mi-a făcut cu mâna preşedintele Gurbangulî Berdîmuhamedov, în portretul obişnuit care apare peste tot, iar la intrarea în Iran m-au primit zâmbind cei doi lideri spirituali

270

singură pe drumul mătăsii

supremi, defunctul şi prezentul: Khomeini şi Khamenei. Două regimuri autocrate, în două ţări cu rezerve imense de energie, în care toată puterea se află în mâinile unor lideri de mână forte, dincolo de instituţiile-paravan controlate de ei: parlament, justiţie, armată, poliţie, servicii secrete. În Iran, ayatollahul Ali Khamenei este cel mai puternic actor politic, cu toate că această putere este exercitată indirect, prin interpuşii din legislativ şi forţele armate. În ultimii douăzeci de ani, nici o decizie importantă nu a fost luată fără consimţământul lui. Nu are însă prea multe idei, iar mutările sale urmăresc mai degrabă blocarea unor iniţiative decât promovarea altora. Spre deosebire de predecesorul lui, în umbra căruia trăieşte, ayatollahul Khamenei pare o figură ştearsă, fără viziune şi carismă. Oamenilor le este frică de el. Pentru că Mehdi, om de afaceri, îşi dedică săptămânal în mod voluntar o zi pentru a da o mână de ajutor la Mausoleul Imamului Reza din Maşhad l-am întrebat dacă era mai bine pe vremea şahului Pahlavi decât acum. A zâmbit: „era mai bine“, şi pe urmă a adăugat imediat: „e bine şi acum, cu Ali Khamenei“. Mehdi e mulţumit cu viaţa lui, stă împreună cu familia extinsă într-un bloc care le aparţine: părinţii, la parter, iar fiecare dintre cei patru băieţi are câte un etaj. La sărbătorile mari se reunesc toţi la parter. Deşi e mulţumit de viaţa lui, ar vrea să-şi trimită copiii la studii în Vest. O tendinţă tot mai vizibilă în familiile care reuşesc să strângă suficienţi bani şi primesc şi ceva ajutor de la rudele din afară. Dacă penultimul şah, Reza Pahlavi, a încercat să le oblige pe femei să renunţe la chador în 1936, după Revoluţia Islamică din 1979 eşarfa şi îmbrăcămintea lungă au devenit obligatorii. Aşa că atunci când intru în Iran port bluză neagră până la genunchi, cu mâneci lungi, eşarfă albă bine strânsă pe cap, pantaloni largi şi ghete, ca să fiu în regulă chiar şi pentru cei mai exigenţi apărători ai moralei din această ţară. O prietenă din Iran m-a avertizat să nu umblu în sandale la Maşhad, care este un oraş ceva mai conservator decât altele. Iraniencele nu poartă deloc sandale, după cum aveam să observ mai târziu.

iran

271

De la un cult al personalităţii la altul, trecerea e lină. Dar, spre deosebire de sosirea în Turkmenistan, unde am fost blocată la graniţă ore în şir, până la venirea unui „ghid“ care să mă ridice, aici am plecat imediat după ce mi-au pus ştampila de intrare. În faţa graniţei aşteaptă ordonat taxiuri oficiale, dar preţul se negociază şi în maşină nu se înghesuie mai mult de patru persoane. Până la Maşhad, oraşul sfânt al iranienilor, sunt 100 de kilometri. Odată urcată în autoturismul galben, care coboară printre coline, observ că denumirile localităţilor sunt scrise şi în persană, şi în engleză, o rămăşiţă a vechiului regim pro-occidental al şahului Mahomed Reza Pahlavi pe care o păstrează şi actualul regim. Încerc să fiu atentă la drum şi la peisaj, dar, pentru prima dată de la plecarea în această călătorie, adorm într-o maşină plină de necunoscuţi. Sunt două luni de când umblu pe vechiul traseu al Drumului Mătăsii şi dintr-odată simt toată oboseala adunată. Mă trezesc brusc şi îmi dau seama că taxiul e oprit pe marginea drumului, iar şoferul a dispărut. Mă întreb în sinea mea dacă rucsacul cel mare e la locul lui, dar şoferul apare cu un zâmbet fericit, ducând un braţ de beri. M-am gândit că încă visez, fiindcă alcoolul e interzis în Republica Islamică. Primesc şi eu o sticlă, iar de pe eticheta ei înţeleg că e bere fără alcool. Maşhad se află pe artera principală care leagă Asia Centrală de Caucaz şi Turcia, dar când am trecut graniţa dinspre Turkmenistan spre Iran n-am văzut nici un camion, doar lădiţe cu fructe şi saci cu haine. Micul trafic pare mai intens dinspre Iran spre Turkmenistan, dar graniţa nu e prea aglomerată. Drumul Mătăsii e permeabil, dar sărac, iar locul caravanelor nu a fost luat deocamdată de camioane, ci mai degrabă de conducte. Totuşi, lucrurile se mişcă, în 2010 a început construcţia căii ferate între Turkmenistan şi Iran (Bereket şi Etrek), lungă de aproape 300 de kilometri, finanţată de Banca Islamică pentru Dezvoltare. Mai departe, această cale ferată se continuă pe teritoriul turkmen până la graniţa cu Kazahstanul, peste 450 de kilometri, o cale care traversează întreaga Asie Centrală şi ajunge dinspre Kazahstan în China.

272

singură pe drumul mătăsii

Sfatul ayatollahului pentru vindecarea apetitului sexual şi răspunsul la întrebarea dacă bărbatul care a făcut sex cu puiul poate să-l mănânce „Purtau chador-ul într-un fel pe care l-am observat şi la alte femei, în special la cele tinere. Nu aveau nimic, nici în gesturi, nici în mişcări, din sfiiciunea cu care bunica mea îl purta: fiecare gest al acesteia te ruga să o ignori, să treci pe lângă ea şi să o laşi în pace. Toată copilăria şi adolescenţa mea chador-ul a avut o semnificaţie deosebită pentru mine. Îmi amintesc cum îşi înfăşura chador-ul în jurul trupului şi cum se plimba prin grădină când rodiii erau în floare. Acum, chador-ul era pentru totdeauna compromis.“ (Azar Nafisi, Citind Lolita în Teheran. Memorii despre cărţi) O FEMEIE ÎMBRĂCATĂ DIN CAP PÂNĂ-N PICIOARE ÎN NEGRU, de i se văd doar ochii, mă împunge cu o perie verde-fosforescent de curăţat praful, atrăgându-mi în acest fel atenţia că nu-mi ţin destul de strâns chador-ul, adică mantia lungă până-n pământ, în general neagră, dar mie mi-au dat de la hotel una albă cu flori verzi, care se poartă peste hijab, în aşa fel încât să nu se vadă decât mâinile şi faţa. În jurul mormântului lui Reza, din Maşhad, în tot aşezământul sacru poţi veni la orice oră din zi şi din noapte, cu singura condiţie să porţi chador. În miezul zilei, vara sunt în jur de 50° Celsius, dar credincioasele musulmane nu sunt deranjate de toate straturile de haine pe care sunt obligate să le poarte. Nu i se vede nici un fir de păr. Are o eşarfă crem dintr-un material bun, pe care a prins-o cu două broşe discrete, pentru ca hijab-ul să stea perfect întins în jurul ovalului feţei, dar să cadă în falduri bogate şi ordonate în spate. E o întreagă artă să porţi aşa ceva şi să-ţi stea şi bine. Layla are îndemânarea necesară pentru asta şi un gust estetic ieşit din comun. Îşi asortează mereu eşarfa cu pantalonii sau cu geanta şi este extrem de atentă la toate amănuntele, deşi are doar 15 ani. Pare ceva mai mare, vorbeşte perfect engleză şi îmi pune o mulţime de între-

iran

273

bări despre universităţile din România, inclusiv dacă ar putea studia la Bucureşti. E pregătită să plece oriunde după ce termină liceul. Îmi spune toate astea pe drumul spre Tus, la câţiva kilometri de Maşhad, unde familia ei m-a invitat să văd mormântul lui Firdusi (940–1020), poetul naţional al Iranului, autorul poemului epic Şahname, sau Cartea Regilor, istoria monarhiilor persane până în secolul al VII-lea. În total, poemul are 60 000 de versuri şi e considerat unul dintre cele mai lungi din lume. În faţa mausoleului ridicat la începutul anilor 1990, un bătrân cântă la mandolină pe un scăunel aşezat la umbra unui fag impunător. Tichia lui vişinie e pusă pe un ziar, iar melodiile par să aibă când accente greceşti, când unduiri otomane sau arabe. La câţiva metri de el, doi bărbaţi stau pe vine, fumează şi discută în surdină, oprindu-se din când în când să asculte muzica. E o poziţie confortabilă, şi peste tot din China până în Turcia îi vezi pe oameni stând aşa, jucând şah ori cărţi, bârfind, aşteptând vreun autobuz sau pur şi simplu odihnindu-se. Parcul e plin de flori colorate şi familia din Maşhad care şi-a luat liber să mi-l arate pe Firdusi îmi propune să facem poze cu statuia marelui poet în spate. El e inginer, ea e profesoară, iar fata lor are un singur vis: să ajungă la cel mai bun colegiu din Teheran. Pe drumul de întoarcere la Maşhad, încearcă să mă convingă că „e bine ca femeile să-şi acopere părul, pentru că altfel bărbaţii nu le rămân fideli nevestelor lor“. Părinţii se uită la ea aprobator. Sunt conservatori, dar îşi doresc ceva mai bun pentru fiica lor. Maşhad e un oraş în alb-negru, iar singurele culori vii sunt cele care vin dinspre Mausoleul lui Reza. Musulmanii plâng moartea lui Reza din 818 d.Hr., când carismaticul imam ar fi fost otrăvit cu struguri şi suc de rodii, din invidie, de fiul califului Harun, care se temea că Reza va fi mai popular decât el. În complexul Reza din Maşhad nu ai voie să intri cu aparat de fotografiat, cu telefon sau cu geantă. Totul trebuie lăsat la garderobă, fiindcă la intrare eşti controlat cu atenţie. În interior se află cea mai mare moschee din lume, după dimensiune, şi a doua după capacitate. Un muzeu, o bibliotecă, patru seminarii, o universitate, o sală mare de rugăciune, o cantină pentru pelerini şi o

274

singură pe drumul mătăsii

curte interioară imensă, acoperită, spre seară, de covoare persane groase pe care credincioşii se aşază pentru rugăciunea de la asfinţit. M-am pierdut printre clădiri şi nenumărate curţi, iar când am întrebat cum mă întorc un îndrumător m-a dus la o staţie unde oamenii aşteptau să vină un autovehicul electric, care făcea curse între diversele obiective ale complexului. Pe stradă, aproape toate femeile din oraş se îmbracă în chador negru. Siluetele negre sunt cu atât mai numeroase cu cât în fiecare zi vin aici sute de pelerini. În jurul meu, o grămadă de tineri pioşi se roagă la mormântul celui de-al optulea imam al şiiţilor. Clădirile din stabilimentul construit în secolul al XVII-lea sunt ornate, în stil persan, cu oglinzi, iar înăuntru oamenii meditează, citesc, se roagă sau doar stau. Mă uit la un cuplu sub 30 de ani: el recită din Coran, ea dormitează cu capul pe umărul lui, ţinându-i pe coapsă mâna din care îi atârnă mătăniile de plastic strălucitor. Îmi aduc aminte de poveştile călătorilor şi diplomaţilor occidentali sau ruşi care au trecut prin Maşhad la începutul secolului trecut, relatând despre „legalizarea prostituţiei“ de către instituţiile şiite de aici, adică acceptarea mariajului temporar (sigheh), prin care fetele erau cumpărate la preţuri de nimic pentru o lună, pentru o săptămână sau chiar pentru o zi, după ce mullahul le citea o rugăciune de binecuvântare. Însă şi în cazul căsătoriei permanente (aghdeh), părea să fie vorba doar despre servicii sexuale, fiindcă majoritatea bărbaţilor îşi doreau „o casă, o grădină, cinci măgari şi două neveste“122. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult, susţine Amir, care a trăit o vreme în Statele Unite şi s-a întors acum câţiva ani, doar că astăzi în loc de măgari vor maşină. Amir m-a oprit pe stradă încercând să mă convingă să merg cu el la Nişapur, la 50 de kilometri de Maşhad, acolo unde se află mormântul lui Omar Khayyām, poetul mereu revoltat de ipocrizia credincioşilor radicali. ŞI ASTĂZI, LA MAŞHAD ŞI LA QOM, cele două oraşe sfinte ale

Iranului, sau oriunde altundeva în ţară, este acceptat prin lege mariajul temporar, pe care şi-l doresc mai ales bărbaţii foarte

Maşhad. Complexul Haram-e Razavi (Mausoleul lui Reza). În interior se află cea mai mare moschee din lume, după dimensiune, şi a doua după capacitate. Un muzeu, o bibliotecă, patru seminarii, o universitate, o sală mare de rugăciune, o cantină pentru pelerini şi o curte interioară imensă, acoperită, spre seară, de covoare persane groase, pe care credincioşii se aşază pentru rugăciunea de la asfinţit.

Complexul Haram-e Razavi, detaliu. Maşhad e un oraş în alb-negru, iar singurele culori vii sunt cele care vin dinspre Mausoleul lui Reza. Carismaticul imam ar fi fost otrăvit cu struguri şi suc de rodii, din invidie, de fiul califului Harun, care se temea că Reza va fi mai popular decât el.

Complexul Haram-e Razavi. Pe stradă, aproape toate femeile din oraş se îmbracă în chador negru. Siluetele negre sunt cu atât mai numeroase cu cât în fiecare zi vin aici sute de pelerini. Potrivit legii islamice, bărbaţilor li se permite să aibă patru neveste, dar acum se cere semnătura primei soţii înainte de următoarea căsătorie.

iran

277

credincioşi care încă nu s-au hotărât să se căsătorească. În faţa mullahului, semnează un contract de scurtă durată prin care, de fapt, cumpără serviciile sexuale ale unei femei sărmane. Logica din spatele acestei legi era că bărbaţii trebuiau să-şi satisfacă nevoile şi atunci când soţiile nu erau disponibile, sau când nu reuşeau să-i satisfacă. Un bărbat putea semna un contract cu o astfel de soţie fie pentru o perioadă de zece minute, fie pentru 99 de ani. Preşedintele Rafsanjani *, care ulterior a primit titlul de reformist, propusese ca tinerii să se căsătorească temporar.123

Poligamia este de asemenea acceptată, chiar dacă nu se mai practică la scară largă. Potrivit legii islamice, bărbaţilor li se permite să aibă patru neveste, dar acum se cere semnătura primei soţii înainte de următoarea căsătorie. Această practică vine din perioada tribală, în care a doua femeie intra în casă doar cu acceptul primei neveste şi doar în cazul în care aceasta nu putea avea copii, iar a treia, doar dacă a doua avea numai fete. După Revoluţia Islamică, vârsta căsătoriei a fost coborâtă de la 18 la 9 ani, adulterul se pedepseşte prin lapidare, iar dacă femeia vrea să divorţeze fără voia soţului, pierde tot, atât copiii, cât şi dota pentru care a fost dată. Femeile căsătorite sunt aproape total dependente de bărbaţi şi doar sinuciderea poate avea loc fără permisiunea lor. Căsătoriile aranjate rămân la modă şi zestrea pe care trebuie să o aducă fata e aproape obligatorie. Azar Nafisi, fostă profesoară la Universitatea din Teheran, stabilită în SUA, scrie despre opera de căpătâi a ayatollahului Khomeini, Principiile politice, filosofice, sociale şi religioase, din care ar rezulta că acesta n-ar fi fost chiar inocent în chestiunile sexuale: Părţi din această carte au fost, într-adevăr, traduse, dar când au devenit subiectul glumelor pe la petrecerile din străinătate şi când cei de la ambasade au auzit că textele erau citite nu pentru edificarea * Akbar Hsshemi Rafsanjani, al patrulea preşedinte al Iranului (1989– 1997).

278

singură pe drumul mătăsii personală a cititorului, ci pentru divertisment, aceste texte au devenit greu de găsit. Unde mai pui că traducerea mea este extrem de exactă – e plină de referinţe şi de trimiteri la operele altor personalităţi. Ştiaţi că una dintre metodele de a vindeca apetitul sexual al unui bărbat ar fi sexul cu animalele? Şi-apoi, mai avem problema relaţiilor sexuale cu puii de găină. Trebuie să răspundem în acest context la întrebarea dacă bărbatul care a făcut sex cu puiul poate să-l mănânce. Conducătorul nostru iubit ne-a luminat cu răspunsul la această dilemă: nu, nu poate, nici el, nici vreo rudă apropiată, nici vecinul de alături, dar este perfect în regulă să mănânce puiul în discuţie vecinul care locuieşte la două case distanţă.124

GAZDA MEA LA MAŞHAD nici nu voia să audă despre aşa ceva şi spunea că, după ce pleacă din Iran, oamenii inventează tot felul de lucruri. Dar Nafisi povesteşte cu amărăciune în cartea ei felul în care s-a schimbat Iranul după Revoluţia Islamică şi despre cât de nedreptăţite sunt femeile. De altfel, la două zile după ce am ajuns la Maşhad, au fost interzise măsurile contraceptive. Femeile sunt lovite din nou, dar în acelaşi timp ele încep să devină tot mai influente în universităţi, unde sunt majoritare şi de unde ar putea începe la un moment dat o schimbare. Înainte să plec din Maşhad, am primit de la gazda mea o statuetă de douăzeci de centimetri, din alamă, care îl înfăţişează pe Darius I, regele persan care a luat bătaie de la greci la Marathon şi care a ajuns până la Marea Neagră. Am înghesuit-o în rucsac, gândindu-mă că era tot ce-mi lipsea din bagaj. Acum o ţin pe birou, o copie ieftină a basoreliefului de la Persepolis. Cu faţa prelungă, nasul ascuţit, Darius cel Mare stă încremenit în faţa mea. A împins graniţele Imperiului Persan în Europa, dincolo de Peninsula Balcanică, la nord de Dunăre. Din Punjab până în Egipt, peste Asia Centrală, Caucaz şi Turcia de azi, Darius controla Drumurile Mătăsii până la Marea Neagră şi Mediterana.

iran

279

Teheran. Pivotul strategic pe care se bat marile puteri şi de ce nu e periculos un Iran nuclear „Promisiunile au valoare doar pentru cei care cred în ele.“ (proverb iranian) AM AJUNS ÎN TEHERAN DIMINEAŢA DEVREME, cu eşarfa porto-

calie înfăşurată bine în jurul capului, ca să nu alunece sub bretelele rucsacurilor. În faţa gării, era o aglomeraţie incredibilă şi toţi se îmbulzeau spre autobuze şi taxiuri, care se umpleau rapid şi plecau spre toate colţurile acestui oraş imens, aflat între munţi şi deşert, nu departe de Marea Caspică. Cel puţin vreo jumătate de oră, n-am reuşit să mă apropii de nici un mijloc de transport, aşa că m-am aşezat pe o bordură, adulmecând mirosurile amestecate de eşapament, praf, detergent, fum de ţigară, susan, transpiraţie, zahăr ars, ulei rânced şi săpun. Parfumul gării, al oraşului, al bărbaţilor veniţi după drum lung, al femeilor învăluite de sus până jos e mai altfel aici, la Teheran, decât oriunde altundeva. Miroase amestecat, mai degrabă urât, dar îmi place. Gările şi împrejurimile lor sunt locurile cele mai vii ale lumii urbane. Aş zăbovi la nesfârşit în orice gară şi mi se pare că toate poveştile încep şi se termină într-un loc ca acesta, unde oamenii vin şi pleacă, ascunzându-şi în bagajele prea mari vieţile lor grăbite. Îmi scot aparatul de fotografiat şi încerc să prind picioarele care se perindă haotic în jurul meu, călcâie negre, care se ivesc din sandale numărul 46, espadrile din piele groasă, pantofi roşii de lac acoperiţi cu pantaloni negri evazaţi, unghiile murdare ale purtătorului de şlapi verzi, adidaşi albi noi purtaţi pe piciorul gol, tocul ortopedic al ghetelor elegante, negre, deasupra cărora se văd blugii fit, pantofii cuminţi, cu toc mic, de sub chador-ul negru, care aproape că şterge caldarâmul, tenişii galbeni ai unei adolescente, asortaţi cu eşarfa de pe cap. Pozele ies mişcate, fiindcă nimeni în jur nu se opreşte nici măcar pentru o clipă, aşa că nu le pot include în colecţia mea de picioare de pretutindeni.

280

singură pe drumul mătăsii

Într-un târziu, lumea pare să se fi rărit şi un şofer dintr-un Volkswagen din anii ’80 se opreşte lângă mine şi îmi face semn să vin, nu are deasupra semnul de taxi, dar sunt obişnuită deja să mă urc în tot felul de maşini bazându-mă mai mult pe intuiţie decât pe altceva. Îi dau adresa hotelului unde mi-am făcut rezervare încă din Maşhad, cu ajutorul unei femei admirabile de la o agenţie locală, care mi-a căutat şi mi-a negociat un preţ bun pentru o cameră în centrul capitalei iraniene. Am ajuns în jur de ora 8 la hotel şi mă pregăteam să-mi las bagajele la recepţie şi să plec să mă întâlnesc cu unul dintre diplomaţii occidentali cu care vorbisem la telefon odată ajunsă în Iran. Tânărul de la recepţie mi-a dat însă camera imediat. Am putut deci să fac un duş, să mă schimb, să-mi spăl cămaşa purtată în tren, ca să arăt cât de cât onorabil în faţa celor cu care urma să mă văd. Televizorul era fixat, după cum aveam să-mi dau seama, pe Press TV, un canal iranian care emite în limba engleză, folosind inclusiv jurnalişti britanici şi americani: ştiri şi propagandă sau mai exact propagandă şi ştiri. Afară erau deja peste 30°, cu 15 mai mult decât dimineaţă, fiindcă Teheranul se află la poalele muntelui Damāvand, de 5610 metri, un vulcan cu potenţial activ, cel mai înalt din Asia, pe coastele căruia zăpada nu se topeşte definitiv niciodată. În partea opusă a oraşului se află însă deşertul Dasht-e Kavir sau Marele Deşert Sărat. Teheranul este ca un pod între cele două forme de relief, bucurându-se în nopţile şi dimineţile de vară de răcoarea muntelui, suferind în timpul zilei de arşiţa deşertului, în vreme ce serile sunt călduţe, iar aerul se colorează în toate nuanţele posibile de roşu şi portocaliu. Am mers pe jos cale de aproape o oră, cu harta în mână, pe bulevardele mari ale Teheranului, oprindu-mă la prima cofetărie întâlnită pentru a gusta vestitele „dude albe“ sau tut, mici prăjiturele făcute din migdale şi fistic decojite, apă de trandafiri şi zahăr pudră. Un amestec incredibil, dacă zahărul nu e în exces, care arată ca nişte dude uriaşe, cu o codiţă făcută dintr-o felie de migdală. Lipicioasă de la aceste dulciuri pe care iranienii le pregătesc mai ales pentru Nevruz, Anul Nou iranian, sărbătorit la 21 martie, n-am putut să pipăi piesele de şah făcute din cristale, marmură, sidef, pietre semipreţioase care se găsesc

iran

281

în magazinele unde se vând numai jocuri de şah, probabil cele mai frumoase din lume. Persanii din dinastia sassanidă foloseau prin anii 600 d.Hr. acest joc, care, se pare, a fost importat din India şi de aici a fost dus pe diversele variante ale Drumurilor Mătăsii spre Rusia şi Europa Occidentală. ŞAH ÎNSEAMNĂ REGE ÎN PERSANĂ, iar iranienii nu sunt doar mari jucători (ca Ehsan Ghaem-Maghami), ci şi buni strategi, care folosesc tacticile acestui joc în politica internaţională, după cum încearcă să mă convingă un diplomat occidental care se află la Teheran de mai mulţi ani. Aşa se face, îmi spune el, că „Iranul are cincisprezece vecini şi a ştiut cum să-l îndatoreze pe fiecare“. Ambiţia ţării ar fi să se întoarcă spre Asia Centrală şi în acelaşi timp să redevină magistrala de legătură cu Vestul, dar împotriva acestei strategii stă unul dintre principalii săi aliaţi, Rusia, care are nevoie de Iran pentru a-şi menţine influenţa în zonă. Imediat ce Teheranul s-ar reîntoarce spre Vest, lucrurile ar deveni mult mai fluide atât în Asia Centrală, cât şi în Orientul Mijlociu. De aceea, Iranul rămâne piesa cea mai preţioasă de pe tabla de şah a Rusiei în această zonă. Mişcările preşedintelui Hassan Rohani şi liberalizarea lentă începută în 2014 ar putea schimba actuala configuraţie geopolitică. În plus, 65% din populaţia Iranului are sub 25 de ani şi, chiar dacă propaganda religioasă rămâne extrem de puternică de la Revoluţia Islamică încoace, iar tinerii nu au cunoscut regimul pro-vestic anterior, această disproporţie statistică s-ar putea să ducă dacă nu la o revoluţie antiislamică, cel puţin la o întoarcere spre lumea occidentală, de care Iranul are atâta nevoie pentru a-şi relua dezvoltarea. „Schimbările se fac aici în fiecare zi, dar nu brusc, ci pas cu pas. Inclusiv clerul acceptă liberalizarea treptată“, îmi spune diplomatul european în timp ce savurează ceaiul negru local, îndemnându-mă să nu uit că „Iranul a fost întotdeauna o ţară de atac“ şi se consideră o putere aristocrată nu doar în Asia Centrală, pe care a stăpânit-o cu mult timp în urmă, ci şi în raport

282

singură pe drumul mătăsii

cu marile puteri ale lumii. Psihologia de civilizaţie veche şi superioară celorlalte state este însă mai degrabă o barieră în relaţiile cu ceilalţi. În acelaşi timp, excepţionalismul în care cresc iranienii, care-i face să se considere reprezentanţi ai unei specii diferite, le conferă siguranţa de sine a oamenilor în stare să se descurce în orice situaţie. Dacă Iranul abandonează alianţa cu Rusia, ar putea în timp să devină puterea regională cea mai influentă de pe Drumul Mătăsii, crede diplomatul de la Teheran, mare admirator al civilizaţiei persane. Deocamdată însă, Iranul este captivul Moscovei, care, după ce a fost supusă sancţiunilor occidentale în urma anexării Crimeii, a început să-şi valorifice mai apăsat parteneriatele cu statele non-vestice. Rusia s-a hotărât în 2007 să termine lucrările la centrala nucleară de la Bushehr (în Golful Persic), care fusese începută în 1975, printr-o colaborare cu firma germană Siemens. Lucrările au fost însă întrerupte şi apoi abandonate de nemţi, din cauza Revoluţiei Islamice. În 2011, la Bushehr este inaugurată prima centrală nucleară din Orientul Mijlociu, dar statele occidentale acuză Iranul că, în spatele proiectului civil, specialiştii construiesc bomba atomică. În 2006, Consiliul de Securitate al ONU impunea sancţiuni economice Iranului pentru activităţile sale de îmbogăţire a uraniului, iar Rusia susţinea în cele din urmă această rezoluţie, cu toate că avea să continue colaborarea în domeniul nuclear cu Teheranul. În 1968, Iranul a semnat Tratatul de Neproliferare a Armelor Nucleare, ceea ce nu-l împiedică, spun oficialii de la Teheran, să-şi dezvolte un sector civil bazat pe cercetările în domeniu. În douăzeci de oraşe diferite sunt dezvoltate asemenea programe. Rusia sprijină interesul Iranului în acest domeniu, dar în acelaşi timp joacă la mai multe capete. Nici Moscovei nu-i convine, de fapt, să aibă un vecin puternic la sud, dar are nevoie de Iran pentru ecuaţia de la Marea Caspică şi ca pârghie pentru

iran

283

statele din Peninsula Arabică. Până în 1991, la prăbuşirea URSS, cele două ţări erau singurele stăpânitoare ale Mării Caspice, pe care o împărţiseră prin tratate bilaterale. După apariţia pretenţiilor Azerbaidjanului, Kazahstanului şi Turkmenistanului asupra acestei mări interioare, Teheranul şi Moscova şi-au dat mâna în mod natural pentru a-şi păstra influenţa şi accesul la hidrocarburile din zonă. Ambele au fost deranjate de construirea oleoductului Baku–Tbilisi–Ceyhan, care duce petrolul caspic în Turcia via Georgia. Totodată, conducta de petrol care leagă zăcământul de la Tengiz, în Kazahstan, de terminalul rusesc la Marea Neagră de la Novorossiisk nu a fost agreată de Teheran. În afara unor conducte de mici capacităţi care fac legătura cu Turcia şi Turkmenistan, Iranul pare să fi rămas în afara hărţilor regionale. Construcţia Gazoductului Păcii, de aproape 3000 de kilometri, între Iran şi Pakistan, a fost suspendată de pakistanezi, la presiunea Statelor Unite, care le-au cerut acestora încă din 2010 să abandoneze proiectul câtă vreme Iranul se află sub efectul sancţiunilor Naţiunilor Unite. Gazoductul Islamic, care ar urma să traverseze Iranul, Irakul şi Siria, pentru a livra la un moment dat gaz spre Europa, a fost de asemenea suspendat, încă dinainte de începerea ostilităţilor cu Statul Islamic. Ideea resuscitării Drumului Mătăsii, gândită la Washington, lasă pe dinafară Iranul, care stă încă în expectativă. El intră însă în proiectul chinez al Noii Centuri, a cărei magistrală principală traversează nordul ţării chiar pe vechea rută. Teheranul rămâne deocamdată pe axa Beijing–Moscova, cu toate că busola pare îndreptată spre Vest. Înzestrarea militară este facilitată de Rusia, nu doar pentru China, ci şi pentru Iran, care a cumpărat submarine, elicoptere de atac, avioane, tancuri, torpile de ultimă generaţie, mine navale şi chiar lansatoare pentru rachetele cu rază medie de acţiune. Moscova susţine că tot acest echipament scump pe care i l-a vândut este destinat

284

singură pe drumul mătăsii

scopurilor defensive. După ce a pierdut războiul de aproape opt ani cu Irakul (1980–1988), Iranul vrea să se simtă în siguranţă între vecinii săi, cu care a împărţit istorii dificile şi nu foarte paşnice. Intenţia de a dezvolta arme nucleare ţine nu doar de frica acestei vechi naţiuni de a nu se dezmembra, ci şi de intenţia ei de a renaşte ca putere regională. În nord-vestul Iranului trăiesc cel puţin de două ori mai mulţi azeri decât în Azerbaidjan, ceea ce ar putea duce spre o mişcare de separare. Ţinutul kurzilor, care se întinde din Iran, peste Irak, până în Turcia şi care-şi revendică acest teritoriu, vrând să-l transforme în stat, îi creează Teheranului alte vulnerabilităţi. Dorinţa Iranului de a obţine arme nucleare este considerată de Occident o ameninţare la stabilitatea regională şi globală, dar Kenneth N. Waltz (1924–2013), fondatorul neorealismului în domeniul relaţiilor internaţionale, scria în 2012 că, dimpotrivă, un Iran care are capacităţi nucleare „va readuce stabilitatea în Orientul Mijlociu“. Din punctul lui de vedere, de fiecare dată când o ţară îşi asumă să intre în clubul nuclear, ceilalţi membri îşi schimbă comportamentul şi decid să convieţuiască şi să accepte această provocare: De fapt, prin reducerea dezechilibrelor în privinţa puterii militare, noile state nucleare produc mai multă stabilitate regională, nu mai puţină. Monopolul nuclear al Israelului în regiune, care s-a dovedit extrem de solid în ultimele patru decenii, a generat de fapt o lungă instabilitate în Orientul Mijlociu. În nici o altă parte a lumii nu există o situaţie similară, în care un singur stat nuclear să nu fie contrabalansat de altele.125

Dacă Teheranul este convins că securitatea sa depinde de înzestrarea cu arme nucleare, sancţiunile economice „nu-i vor schimba părerea“, argumenta Waltz, aducând în discuţie exemplul relaţiilor dintre India şi Pakistan. Trecând peste rivalitatea istorică, acestea au semnat în 1991 un tratat prin care se angajau să nu-şi atace facilităţile nucleare. „Din acel moment, cele două

iran

285

state au menţinut pacea, în ciuda provocărilor şi tensiunilor care au apărut între ele“, iar acest model ar putea fi urmat. În cazul în care Teheranul va deveni un actor nuclear, „Israelul şi Iranul se vor descuraja reciproc, aşa cum o fac toate puterile nucleare“, pentru că nu a existat niciodată un război pe scară largă între două state nucleare126. Iranul, pe care preşedintele american George W. Bush l-a aşezat în 2002 pe „axa răului“, alături de Coreea de Nord şi de Irak, înaintea invadării celui din urmă de către aliaţii SUA, este considerat un stat iresponsabil, care a finanţat grupări teroriste şi a ameninţat ani la rând Israelul. Fostul preşedinte de la Teheran, Mahmud Ahmadinejad, care a stat în fruntea statului din 2005 până în 2013, spunea că „va şterge Israelul de pe hartă“, dar între timp noul lider, Hassan Rohani, considerat mult mai moderat, a promis refacerea legăturilor cu Vestul. În imaginarul colectiv însă, Iranul a rămas un stat „rău“, spre deosebire de statele „bune“, care şi-au creat un „spaţiu al păcii“, după viziunea kantiană: Deşi statele liberale s-au implicat în numeroase războaie cu cele non-liberale, a mai fost totuşi nevoie ca statele liberale constituţionale să se angajeze şi în războaie unele cu altele. Nimeni nu poate susţine că aceste războaie sunt imposibile; dar există dovezi care par să indice o importantă dispoziţie spre lipsa stării de război între statele liberale… o zonă liberală a păcii, o uniune pacifistă a fost menţinută şi s-a extins, în ciuda numeroaselor conflicte de interese economice şi strategice.127

Michael Doyle, ca majoritatea liberalilor din domeniul relaţiilor internaţionale, pleacă de la ipoteza că toate calculele de putere ar avea o importanţă redusă pentru statele „bune“. În schimb, statele „rele“ ar putea fi motivate de dorinţa de a câştiga putere pe seama altor state, şi acest lucru se întâmplă doar pentru că sunt conduse într-o direcţie greşită. Într-o lume ideală, pe de altă parte, „în care n-ar exista decât state bune, puterea ar fi, în

286

singură pe drumul mătăsii

mare măsură, irelevantă“128. Numai că statele trăiesc într-o lume reală şi au nevoie de putere fie pentru a-şi spori şansele de supravieţuire, aşa cum crede Waltz, fie ca mijloc pentru obţinerea scopurilor naţionale, în concepţia lui Hans J. Morgenthau, sau pentru că au o dorinţă intrinsecă în acest sens, cum susţine Hobbes. Henry Kissinger, fostul şef al diplomaţiei americane, identifică, în cazul Iranului, trei cauze care derivă din istoria „veche şi mândră“ a acestei ţări: 1) dorinţa de a-şi păstra graniţele şi suveranitatea, în acord cu principiile westfaliene (suveranitatea teritoriului, respectarea cadrului legal internaţional, neintervenţia în politica internă a altor state); 2) tradiţia imperială, în temeiul căreia Iranul se consideră centrul lumii civilizate şi a căutat mereu să elimine autonomia statelor din jurul său, obţinând cât mai multă putere; 3) jihadul iranian instaurat odată cu revoluţia din 1979, care l-a adus în fruntea ţării pe islamistul radical Khomeini.129 Kissinger îndeamnă Statele Unite să înţeleagă mai bine situaţia Iranului, pe baza principiilor wesfhaliene ale neintervenţiei şi respectării ordinii regionale, amintind că Washingtonul şi Teheranul au fost aliaţi, chiar pe vremea lui Khomeini, pe baza interesului lor comun de a se opune la acea vreme dominaţiei URSS în regiune. Fostul diplomat american crede că, pentru reluarea parteneriatului bilateral, Iranul trebuie în primul rând să abandoneze susţinerea grupărilor de tip Hezbollah.130 Această cerinţă este legată şi de temerea că, odată înarmat nuclear, Iranul ar putea da pe mâna teroriştilor arme de acest fel. Waltz nu crede că este posibil să se întâmple aşa ceva, fiindcă „istoria ne arată că atunci când o ţară deţine bomba atomică începe să se simtă din ce în ce mai vulnerabilă şi devine conştientă că arsenalul său o transformă într-o ţintă potenţială în ochii marilor puteri. Această conştientizare descurajează statele nucleare să aibă iniţiative agresive şi curajoase“131.

iran

287

Iranul, a cărui populaţie este majoritar şiită, este înconjurat de state preponderent sunnite. Cu cele mari dintre ele se află în relaţii istorice de rivalitate, iar pe cele mici ar vrea să le ia sub aripa sa protectoare. Ambiţia de a deveni o mare putere, dar şi poziţia geografică privilegiată, între Asia Centrală şi Golful Persic, fac din această ţară un pivot regional, potrivit definiţiei lui Zbigniew Brzeziński: Pivoţii geopolitici sunt acele state a căror importanţă decurge nu din puterea sau din motivaţia lor, ci mai degrabă din aşezarea lor sensibilă şi din consecinţele situaţiei lor potenţial vulnerabile pentru comportamentul jucătorilor geostrategici.132

Atât Rusia, cât şi Statele Unite ar avea nevoie de acest pivot care este Iranul pentru a controla Asia Centrală şi Peninsula Arabică. Paradoxal, un alt aliat convenabil pentru Teheran ar putea fi Tel Avivul. Kissinger sugerează această posibilitate, dar nu mizează pe ea. Istoric vorbind însă, cele două state nu s-au luptat niciodată, în plus, religia lor singulară într-o masă de musulmani sunniţi indică o logică de apropiere, după ce dosarul nuclear va fi rezolvat. „EMBARGOUL ESTE PENTRU NOI O ÎNCERCARE de a ne depăşi“,

îmi spune Nafis, un tânăr om de afaceri, zâmbindu-mi de sub ochelarii cu ramă fină, în timp ce-mi toarnă apă rece ca gheaţa, pentru a echilibra căldura înăbuşitoare de afară. Companiile americane, europene şi japoneze continuă să facă afaceri cu Iranul, chiar dacă petrolul şi gazul autohton nu pot fi încă duse în Occident. Teheranul este plin de magazine cu mărci vestice, pe autostrăzi circulă multe maşini aduse din Europa sau făcute aici sub licenţă, Marlboro şi Kent sunt ţigările lor preferate, Coca-Cola se găseşte peste tot, iar viaţa de noapte este aproape la fel ca în orice oraş vestic. Deosebirea majoră e totuşi că la ora 12 noaptea toate restaurantele, magazinele, dughenele trebuie închise, în vreme ce petrecerile cu dans şi alcool se ţin acasă, departe de privirile poliţiei de moravuri.

288

singură pe drumul mătăsii

Cum se fac transferurile de bani între Iran şi statele occidentale, în ciuda faptului că orice virament din afară e blocat. „Avem reţelele noastre şi nimic nu e imposibil. Vrei să primeşti nişte bani din Europa? Trebuie doar să-mi zici, şi până mâine îi ai.“ Spusele lui îmi sunt confirmate şi de alţii, inclusiv de occidentali care stau aici de ani de zile. Pe bulevardul Firdusi, centrul financiar neoficial al Teheranului, poţi găsi toate serviciile de care ai nevoie, de la schimbul valutar la un curs mult mai bun decât în bănci până la transferuri de toate felurile. Naţie de comercianţi şi cuceritori, iranienii şi-au găsit căile de a supravieţui embargoului, pe care îl detestă, aşa cum mulţi îşi detestă liderul suprem. „Puterea noastră nu vine odată cu bomba atomică, asta nu înţelege Khamenei“, mai adaugă omul de afaceri, căruia totuşi nu i-ar displăcea un Iran deschis spre Vest, dar în acelaşi timp şi înarmat nuclear. Liderul suprem, Ali Khamenei, este în fruntea structurii oficiale a celor care iau decizii în privinţa problemei nucleare, iar imediat sub el se află alte două instituţii paralele: Consiliul Naţional Suprem pentru Securitate, condus de preşedinte, şi Corpul Gărzilor Revoluţionare Islamice (Sepah-e Pasdaran-e Enghelab-e Islami), aflat în subordinea directă şi imediată a lui Khamenei, un fel de gardă pretoriană a liderului suprem. Ali Khamenei are la dispoziţia sa nu doar Sepah, ci şi armata regulată, Artesh. Elita politică şi tehnică a ţării provine într-o proporţie însemnată din Sepah. Liderul suprem îşi împinge în faţă fidelii, iar aceştia răspund comenzilor lui. Oamenii crescuţi în Sepah sunt peste tot, pe stradă, în tribunale, în mass-media, în parlament, în afaceri. În multe oraşe mari sau mici pot fi văzute filiale ale băncii Sepah, iar pe şosea oamenii Sepah, bine înarmaţi, de multe ori foarte tineri, opresc maşinile la întâmplare, iar dacă descoperă cupluri necăsătorite iau decizii discreţionare, fie o duc pe femeie la închisoare, fie au fost cazuri în care chiar i-au împuşcat pe nevinovaţi. „Sepah este braţul înarmat al moralei islamice“, mă asigură un comerciant din Marele Bazar al Teheranului, care a stat mai mulţi ani în Statele Unite şi care spune că acum în Iran e ceva mai bine decât în urmă cu cinci sau zece ani. S-a întors pentru că mama lui e foarte bolnavă şi a preluat afacerea

iran

289

tatălui. Mă sfătuieşte să-mi port bine eşarfa când umblu singură, seara, pe străzi, „dacă nu vrei să cazi pe mâna poliţiei de moravuri“, fiindcă în închisoare, „chiar dacă stai numai o noapte, nu ştii ce ţi se poate întâmpla“. Multe femei care sunt ridicate pentru „imoralitate“ sunt bătute şi adesea violate. Spre deosebire de Maşhad, în Teheran femeile se îmbracă în culori vii, iar hijab-ul este adesea înlocuit cu un şal pus neglijent pe cap, lăsând la vedere o parte din podoaba capilară. Capitala devine încet, încet mult mai liberală decât restul ţării şi, după cum îmi argumenta Esfandiar Adinabay, jurnalist din Duşanbe, specialist în spaţiul persan, „în Iran societatea este acum mult mai avansată decât elitele care o conduc“.

Primii terorişti organizaţi s-au născut în Iran şi despre garda pretoriană a ayatollahului „Să trăieşti în Republica Islamică e ca şi cum ai face sex cu un bărbat pe care îl deteşti.“ (Azar Nafisi, Citind Lolita în Teheran. Memorii despre cărţi) NIMA ÎMI ARATĂ TEHERANUL, pe care îl redescoperă odată cu mine. Nu a mai văzut Palatul Golestan de când era mică. Ne mirăm împreună de arabescurile infinite de pe pereţi, care par să se continue pe covoarele vechi, preţioase, pe bucăţelele de oglindă care acoperă spaţii multiplicate la nesfârşit. E izbitoare şi liniştea care domină cele şaptesprezece clădiri ale palatului, construit pe vechea fortăreaţă a Teheranului din anii 1500. Nima îşi poartă eşarfa de nevoie, nu-i place şi nu le înţelege pe femeile care se înfofolesc în continuare în negru din cap până-n picioare. E îmbrăcată ca o europeancă, ţinând totuşi cont de rigorile legii islamice, are blugi negri, conici, o cămaşă de in deschisă la primul nasture şi eşarfă colorată, de sub care i se vede părul frumos. Îmi povesteşte furioasă cum tatăl ultimului şah a demolat mai mult

290

singură pe drumul mătăsii

de jumătate din palat, pentru a construi în loc nişte clădiri insipide. Se simte umilită de ultimii lideri ai ţării ei. Cel care a ordonat distrugerea Palatului Golestan era un ţăran analfabet, ajuns comandant de cazaci şi apoi, în 1929, şah al Iranului cu susţinerea englezilor. Credea că istoria trebuie să înceapă cu el şi că vechile clădiri îmbâcsesc oraşul, pe care el voia să-l modernizeze. Mă oglindesc în bazinul cu apă din curtea pustie şi ascult poveştile şi tânguielile Nimei: „Nimic nu-i mai rău decât să fii femeie în Iran. Eşti la cheremul tuturor, al tatălui, care-ţi alege bărbatul, al bărbatului, care te ţine legată de el, al Coranului prost înţeles.“ Ceramica albastră smălţuită care împodobeşte arcele de deasupra uşilor străluceşte în soare, iar una dintre intrări are o dantelărie barocă. În interior e răcoare şi linişte. Într-o sală sunt păstrate cadourile primite de ultimii doi şahi, porţelanuri chinezeşti vechi, dar şi sticlărie veneţiană de dată recentă. Ultimii doi şahi au încercat să aducă Occidentul în Iran cu forţa, au umplut închisorile cu opozanţi, au comandat asasinate, i-au exilat pe liderii religioşi. „Oamenilor nu le-a păsat, cum nu le pasă nici azi, şi îi lasă pe alţii să gândească pentru ei. Adevărata civilizaţie persană a dispărut de mult, poate odată cu Abbas cel Mare“, crede Nima, care nu are nici o speranţă că Iranul ar putea deveni un stat democrat în timpul vieţii ei. Abbas I (1571–1629) a fost, într-adevăr, un reformator, dar şi el şi-a făcut loc la putere şi apoi şi-a menţinut-o eliminându-şi cu sânge rece adversarii. O tradiţie pe care o păstrează toţi conducătorii iranieni. Seara târziu, după ce am văzut şi reşedinţa ultimului şah şi cele mai frumoase bijuterii din lume, la un muzeu care e deschis doar de două ori pe săptămână, şi am simţit pulsul acestui oraş de peste 8 milioane de locuitori, de sus, de pe Turnul Milad ne-am oprit într-o dugheană sărăcăcioasă unde se mănâncă una dintre cele mai bune îngheţate din Teheran: îngheţată de fistic cu noodles şi sirop de lămâie de la gheaţă. Stăm la nişte mese de plastic pe trotuar şi privim şirurile nesfârşite de maşini, care, la miezul nopţii, se scurg frenetic pe străzile capitalei. Sus, în Turnul Milad, Nima mi-a arătat contrariată versetele

Teheran, Palatul Golestan. Arabescurile infinite de pe pereţi par să se continue pe covoarele vechi, preţioase, pe bucăţelele de oglindă care acoperă spaţii multiplicate la nesfârşit. E izbitoare şi liniştea care domină cele şaptesprezece clădiri ale palatului, construit pe vechea fortăreaţă a Teheranului din anii 1500.

Palatul Golestan, detaliu. Cel care a ordonat distrugerea Palatului Golestan era un ţăran analfabet, ajuns comandant de cazaci şi apoi, în 1929, şah al Iranului cu susţinerea englezilor. Credea că istoria trebuie să înceapă cu el şi că vechile clădiri îmbâcsesc oraşul, pe care el voia să-l modernizeze.

Teheran, turnul Milad, statuia poetului Firdusi. Turnul a fost construit în anul 2007 şi este al şaselea turn de televiziune din lume, ca înălţime (435 m). Sus, în Turnul Milad, Nima mi-a arătat contrariată versetele din Coran inscripţionate pe pereţi, în arabă. „De ce nu folosim limba persană?“ se întreabă, şi tot ea îşi răspunde: „pentru că ne place să fim pervertiţi“.

Teheran. Un magazin de jocuri de şah, în care se găsesc şi piese făcute din cristale, marmură, sidef sau pietre semipreţioase. Şah înseamnă rege în persană, iar iranienii nu sunt doar mari jucători (ca Ehsan Ghaem-Maghami), ci şi buni strategi, care folosesc tacticile acestui joc în politica internaţională.

iran

293

din Coran inscripţionate pe pereţi, în arabă. „De ce nu folosim limba persană?“ se întreabă, şi tot ea îşi răspunde: „pentru că ne place să fim pervertiţi“. La sfârşitul lunii iulie nopţile sunt fierbinţi, asfaltul arde şi doar din când în când adie vântul. Nima spune că în jurul ei toţi tânjesc după libertatea întâlnită în vacanţele pe care şi le petrec în Europa. Îmi povesteşte despre teroarea poliţiei islamice Sepah, care ridică perechile care se ţin de mână. „Pot intra şi în casă, caută CD-uri cu filme compromiţătoare, alcool şi lenjerie decoltată. Chiar dacă nu găsesc nimic, tot te pot băga la închisoare, unde te umilesc şi te duc la controale ginecologice dacă nu eşti măritată“, îmi face Nima job description-ul gărzilor pretoriene ale ayatollahului. Băieţii din Sepah fac permanent filtre pe şosea şi, dacă găsesc într-o maşină un bărbat şi o femeie care nu sunt căsătoriţi, îi duc la închisoare, iar ea pleacă de obicei de-acolo violată. Vorbim şi despre tinerii care sunt executaţi după o judecată sumară. Reyhaneh Jabbari a fost spânzurată pentru că, pe când avea 19 ani, a reuşit să scape de viol omorându-şi agresorul cu un stilou pe care i l-a înfipt în carotidă. Execuţia ei a avut loc în faţa familiei bărbatului care a vrut s-o violeze. Mai devreme, în apropierea bazarului din centrul Teheranului, ne-a oprit un bărbat de vreo 60 de ani, care plângea disperat fiindcă tocmai aflase verdictul pentru fiul lui: urma să fie executat zilele următoare. Avusese o altercaţie dură cu alţi tineri, mai bine situaţi, în urma căreia unul dintre ei se afla grav rănit la spital. Poate că vinovatul băuse şi alcool sau poate că fusese la un chef, alte păcate aproape capitale în Republica Islamică. TEROAREA PE CARE SEPAH, GARDA REVOLUŢIONARĂ ISLAMICĂ, aflată sub directa subordonare a ayatollahului, o menţine

în interior este completată de acţiunile din exterior şi prin susţinerea logistică şi financiară a organizaţiilor teroriste Hamas, Hezbollah, Mişcarea Jihadul Islamic. În trecut, Sepah a organizat şi conferinţe cu participarea principalelor grupări teroriste din lume. În 2007, Congresul Naţiunilor Unite a trecut Sepah pe lista organizaţiilor teroriste.

294

singură pe drumul mătăsii

Ayatollahul pare să se fi inspirat de la vestita sectă a Asasinilor atunci când a pus la punct funcţionarea Gărzii Revoluţionare. Secta Asasinilor era condusă de la Alamut, o fortăreaţă inaccesibilă aflată la nici o sută de kilometri de Teheran. Teroarea şi-a început domnia la Alamut, scrie Amin Maalouf, care face o descriere fidelă a locului: Pentru cei care n-au avut niciodată prilejul să viziteze ruinele de la Alamut, nu este, fără îndoială, inutil să precizăm că acest loc n-ar fi dobândit o asemenea importanţă în istorie dacă n-ar fi avut drept unic avantaj faptul de a fi accesibil şi dacă n-ar fi existat, în vârful unui pisc muntos, un platou îndeajuns de larg ca să cuprindă un oraş sau măcar un sat mai mare. În vremea Asasinilor, se ajungea acolo printr-un tunel strâmt situat la răsărit, tunel care dădea spre fortăreaţa de jos, cu străzi încâlcite, cu căsuţe de lut aflate la adăpostul zidurilor; traversând meydane-ul, piaţa mare, locul unde se aduna comunitatea întreagă, se ajungea la fortăreaţa de sus. Aceasta avea forma unei sticle culcate, largă la răsărit şi cu gâtul alungit spre apus. Intrarea îngustă era un coridor foarte bine păzit. Casa lui Hasan se găsea la capătul lui. Singura ei fereastră dădea spre o prăpastie. Fortăreaţă în fortăreaţă.133

Marco Polo, care a călătorit în zonă la 1271, descrie felul în care Hassan-i Sabbāh, maestrul de la Alamut, le oferea haşiş oamenilor lui pentru a le uşura misiunile: În grădina aceea nu intra nimeni, afară doar de aceia pe care Bătrânul voia să-i facă ucigaşi de-ai săi. La intrare se afla un castel atât de bine clădit, încât nimeni n-ar fi izbutit să-l năruie, iar în grădină nu se putea intra decât trecând prin castel. La curte, Bătrânul îi ţinea în preajmă-i pe toţi tinerii din ţinutul acela: copilandri între doisprezece şi douăzeci de ani care se dovedeau în stare de a purta arme… În sfârşit, Bătrânul îi aducea pe tineri în grădina aceea, câte patru ori câte zece ori câte douăzeci, după plac, folosindu-se de şiretlicul acesta: le dădea de băut o licoare care îi adormea pe dată; astfel toropiţi, îi aducea pe tineri în grădină şi îi lăsa să se trezească.

iran

295

Când îşi veneau în simţiri şi se pomeneau în mijlocul a toate câte v-am povestit, tinerii se credeau în Paradis. Doamne şi domniţe rămâneau mereu lângă dânşii cântând şi acompaniindu-şi cântările ca într-o minunată petrecere, iar tinerii se îndrăgosteau de ele fiecare după pofta inimii… Ei bine, când Bătrânul voia să ucidă vreun om de seamă sau, mă rog, pe cineva, se folosea de cei mai încercaţi ucigaşi […] şi le zicea că făcea aceasta numai pentru că voia să-i vadă din nou în Paradis.134

Asasinatul la comandă din motive politice şi religioase face parte din doctrina acestui ordin al ismailiţilor, care este precursorul teroriştilor de astăzi. Aceeaşi virtute militantă bazată pe credinţa dusă la extrem prin care Hassan îi pedepsea acum o mie de ani pe liderii necredincioşi sau pe cei ce i-ar fi putut pune în pericol cuibul este pusă astăzi la lucru de jihadiştii care omoară cu sânge rece în numele islamului. La sfârşitul secolului al XI-lea, Asasinii se instalează în Siria, îl convertesc pe prinţul selgiucid din Alep şi capturează mai multe fortăreţe, inclusiv Masyaf, unde se aşază noul maestru al sectei, Rashid ad-Din Sinan, căruia arabii i-au spus „bătrânul de pe munte“, iar cruciaţii i-au tradus numele „le vieux de la montagne“ şi l-au ţinut minte după ce au fost înspăimântaţi de scutierul acestuia.135 Cetatea Masyaf este cucerită de mongoli în 1272, iar Asasinii dispar în forma în care îi organizase întemeietorul ordinului, Hassan-i Sabbāh. În cetatea lui de la Alamut, acesta îi pedepsea cu moartea pe cei care se atingeau de alcool, dansau, cântau sau se dedau altor plăceri în afara crimelor ordonate sau a rugăciunilor. Sus, în ceea ce a mai rămas din fortăreaţa de la Alamut, se urcă pe douăzeci de trepte şi apoi pe nişte serpentine în jurul vârfului pe care a fost construită cetatea. De jur împrejur sunt verdeaţă şi apă, dar grădinile descrise de Marco Polo au dispărut de mult. Legenda spune că înainte de a deveni liderul teroriştilor, Hassan-i Sabbāh fusese prieten cu Omar Khayyām, poetul şi matematicianul persan hulit de musulmanii habotnici de o

296

singură pe drumul mătăsii

mie de ani încoace, şi cu Nizam al-Mulk, vizirul imperiului selgiucid între 1064 şi 1092. Cei trei persani şi-ar fi jurat în tinereţe să se ajute unul pe altul, iar primul care a fost în postura să o facă, Nizam al Mulk, i-a oferit lui Sabbāh o demnitate la curtea sultanului. Khayyam ar fi refuzat o ofertă similară, preferând să studieze, aşa că vizirul a construit un observator astronomic în cinstea lui. Triunghiul s-a fisurat când Sabbāh a încercat prin tot felul de manevre să-i ia locul vizirului, iar când acesta ar fi putut să-l condamne la moarte în apărarea sa a sărit Khayyam. Alungat de la curte, Sabbāh a devenit maestrul suprem al ismailiţilor, iar printre victimele sale s-ar fi numărat atât fostul său prieten, vizirul, cât şi sultanul Malik Şah. Înainte de a fi fost executat de unul dintre trimişii asasinilor, vizirul Nizam a terminat de scris Cartea guvernării, Siyasatnama, care ulterior a funcţionat ca o constituţie, impunând reglementări clare în administrarea imperiului şi în conducerea treburilor statului. Nizam era un fel de Machiavelli al Orientului, cu o diferenţă importantă, după cum notează Maalouf: „Principele este opera unui om dezamăgit de politică, lipsit de orice putere, Siyasatnama este rodul experienţei de neînlocuit a unui clăditor de imperiu“136. În vremea lui Nizam, imperiul selgiucid îşi atinge apogeul şi se întinde, după cum rezultă dintr-o descriere din epocă, „de la Kashgar, un oraş situat la extremitatea ţinutului turcilor, până la Ierusalim, iar în lăţime de la Constantinopol la Marea Caspică“137. Statul islamic a fost unificat în această perioadă pentru prima dată, moscheile au fost refăcute, au fost cheltuite sume mari de bani pentru caravanseraiurile de pe marile artere comerciale şi religioase. Toate drumurile marelui imperiu, din China până la Marea Neagră, erau sigure pentru caravane şi chiar pentru câte doi călători solitari, care nu ar fi avut nevoie de protecţie specială pentru a circula în Asia Centrală sau în Peninsula Arabică.138

iran

297

Într-un fel, şi Iranul de astăzi e sigur, poţi călători fără probleme prin marile oraşe dacă respecţi regulile vestimentare. La periferie e puţin mai complicat, bărbaţii din maşini opresc şi te invită obraznic să urci, grupuri de tineri te urmăresc sau te înconjoară. Pericolul vine însă din altă parte, dinspre garda ayatollahului, această poliţie criminală şi imorală în structura ei care păzeşte virtutea persană şi moralitatea naţiei.

Cu trenul prin Iran ÎN GARA DIN TEHERAN, cei doi lideri religioşi, defunctul Khomeini şi actualul lider suprem, Khamenei, se uită la mine mustrători. Eşarfa mea nu mai e broboada cu care m-am înfăşurat în oraşul sfânt Maşhad, ci un şal pus neglijent pe cap, după moda fetelor liberale din capitala Iranului. Baticul tinde să alunece, tras de greutatea rucsacului meu mare, din spate, şi a celui mic, din faţă. Fiind străină, biletul de tren cumpărat dinainte din primul oraş iranian în care am intrat trebuie vizat la poliţia gării, înainte de controlul paşaportului, dar aceste formalităţi durează puţin, în ciuda aglomeraţiei. Oamenii sunt binevoitori şi extrem de săritori. Nu e adevărat că o femeie singură nu poate călători în Iran, aşa cum avertizează nenumăratele ghiduri turistice. În oraşele mari şi în localităţile de graniţă, toată lumea vrea să te ajute. Femeile, în special, au fost mereu generoase cu mine. Ca peste tot, pe străzile pustii grupuri de băieţi fluieră după tine, unii vor să intre-n vorbă, alţii doar te tachinează, dar nimeni nu te agresează. Localnicele nu poartă sandale, respectând regula ca doar mâinile şi faţa să fie la vedere, dar în afară de Maşhad şi de Qom, care sunt extrem de conservatoare, în alte oraşe nu e nici o problemă să te încalţi mai lejer. Metroul are vagoane speciale pentru femei, din care au fost demontate camerele de luat vederi, pentru mai multă intimitate, iar în tren, dacă nu călătoreşti cu familia, primeşti bilet într-o cuşetă separată,

298

singură pe drumul mătăsii

pentru femei. Un avantaj pentru mine, fiindcă spre deosebire de China, unde n-am putut dormi de sforăitul zgomotos al fumătorilor înrăiţi, cu femeile noaptea e mult mai liniştită. În plus, poţi renunţa la eşarfă pentru o vreme. Trenurile sunt curate şi în fiecare compartiment găseşti ceai, termos cu apă fierbinte, biscuiţi şi sticle de apă. Însoţitorul de vagon vine la ora şapte să te întrebe dacă vrei să comanzi ceva pentru cină, iar la ora opt, când se presupune că ai băut ceaiul de seară, se întoarce să strângă cănile, termosul şi deşeurile. Pentru micul dejun, găseşti, tot în compartiment, cutii mici cu suc de fructe şi prăjiturele ambalate. Fiecare cuşetă are patru paturi şi două ecrane la care poţi vedea filme iraniene educative, cu familii perfecte. Chiar şi în aceste filme, femeile nu mai poartă hijab negru, ci baticuri colorate cu frumoasele imprimeuri persane, deşi cenzorul-şef al cinematografiei nu mai este orb, ca la începutul anilor ’90. Era aproape întuneric când trenul s-a oprit într-o gară mică şi majoritatea călătorilor s-au bulucit să coboare. Am crezut că e vreun incendiu sau cine ştie ce alt incident, dar de fapt era ora de rugăciune, după cum m-a informat profesoara de matematică de lângă mine. La asfinţitul soarelui, care în fiecare zi este la altă oră, trenul se opreşte în cea mai apropiată gară, iar credincioşii merg întâi la baie să se spele şi după aceea la moschee, să se roage. Am coborât şi eu. Toaleta e spaţioasă şi are locuri speciale pentru spălat pe picioare, în vreme ce lângă fiecare WC este un duş. Spălatul lor este superficial, aş zice mai mult simbolic, dar, oricum, mai bine decât nimic. Înapoi în tren, femeile nu se dezechipează, nu-şi dau jos hijab-ul şi chador-ul, deşi e înăbuşitor, iar aerul condiţionat nu face faţă. Când mă plimb pe culoare pentru a privi oamenii, se simte un iz de transpiraţie. Bărbaţii sunt îmbrăcaţi lejer, cu mânecă scurtă şi sandale, dar femeile sunt nevoite să poarte mai multe straturi. Nu umblă, ca mine, doar cu o cămaşă lungă, ci-şi pun pe deasupra şi pardesiul lor tradiţional, care în plină vară pare mai degrabă o modalitate de tortură decât de pietate. La ora zece, după ce toate şi-au mâncat cina din pachet, iar eu am acceptat politicos să gust de la fiecare câte ceva şi m-am oprit la plăcinta cu verdeţuri a doamnei din Shiraz, deschidem

iran

299

paturile. Pentru fiecare pat lenjeria este curată şi sigilată în pungi de plastic, iar pe un raft de sus se găsesc pături, pentru că trenul traversează munţii şi noaptea devine, brusc, mai mult decât răcoroasă.

În bazarul din Tabriz, 90% dintre negustori sunt pro-americani şi restul, pro-ruşi „Tabriz e admirabil prin mărimea sa, prin negoţul său, prin mulţimea locuitorilor şi prin belşugul tuturor celor trebuincioase vieţii.“ (Abatele Prévost, Voyage d’A. de Rhodes) GARA DIN TABRIZ e prima în care nu mai apar cei doi lideri religioşi. Aflat în nord-vestul ţării, oraşul pare de la prima vedere diferit. Fostă capitală a Azerbaidjanului în vremea mongolului Ilkhanid, Tabrizul şi-a revenit mult mai repede decât restul oraşelor din jur după invazia devastatoare a lui Timur Lenk, din 1392. Spre deosebire de majoritatea teritoriului iranian, care a fost vasal pentru timurizi, Tabrizul a avut o soartă diferită, devenind capitală a dinastiei turkmene Qara-Qoyunlu. A cunoscut o dezvoltare fără precedent în vremea şahului Jahan (1439– 1467), când a fost construită şi celebra Moschee Albastră, despre care se vorbeşte în O mie şi una de nopţi. Aici l-am întâlnit în ultima vineri dinaintea Ramadanului pe Reza, negustorul de covoare, care se plimba prin parcul din jur. A venit la mine să mă întrebe dacă sunt franţuzoaică şi dacă nu vreau să văd nişte covoare extraordinare. Mi le poate trimite şi acasă, mi-a spus şi a scos din buzunar o pagină tipărită cu un schimb de e-mailuri dintre el şi o familie din Australia, de la care aştepta banii după ce-i livrase o carpetă. „De fapt, cum se poate intra în posesia banilor, dacă nici o bancă din lumea civilizată nu face transferuri spre Iran?“ încerc eu să-l trag de limbă, pentru a vedea exact cum funcţionează circuitul negru. „Nu e foarte simplu, dar nici prea dificil. Am un prieten în Turcia prin intermediul căruia fac toate operaţiunile financiare.“ Relaţiile dintre

300

singură pe drumul mătăsii

Iran şi Turcia sunt bune, iar comerţul, relativ liber, în ciuda poverii şi resentimentelor istorice pe care persanii încă le mai au faţă de turci. „Din păcate, nu sunt prea mulţi cumpărători, iar aici, la Tabriz, turiştii sunt rari, în general americani pensionari, care vin în grupuri.“ Eu sunt prea scundă pentru o româncă, insistă Reza. În urmă cu mai bine de treizeci şi cinci de ani, i-a văzut aici pe românii care au venit să monteze instalaţii de forare şi erau, toţi, foarte înalţi. Nu pot să-l conving, pentru că paşaportul este păstrat întotdeauna la hotel, „ca să nu fie furat“, după cum mi-a explicat un recepţioner. Reza a plecat din Iran imediat după Revoluţia Islamică, fiind nevoit să se refugieze în Bulgaria. Avea unele vederi comuniste şi m-a întrebat de mai multe ori dacă într-adevăr nu mai e nici o şansă ca acest regim să se întoarcă. „Nici una“, îi răspund, „a dispărut, ca societăţile sclavagiste, nu peste tot deodată, dar în mod cert definitiv“, îl lămuresc eu repede. Nu-i vine să creadă, cu toate că nu mai e ataşat de ideile marxiste. După cei patru ani în Bulgaria, s-a mutat în Germania, dar în cele din urmă a revenit aici, unde este şi familia lui. A terminat Facultatea de Limbă şi Literatură Persană din Tabriz, unde a învăţat şi engleza, dar nu a putut să-şi ia niciodată diploma, pentru că nu se califica în faţa birocraţiei islamiste. Nu-i pare rău. Afacerea lui din bazar merge suficient de bine ca să trăiască decent. Nu huzureşte, are un apartament de 60 de metri pătraţi, dar a avut suficienţi bani să-i închirieze fiului său un magazin unde să-şi înceapă propria afacere. Nu-i place regimul islamist, o spune dintr-o suflare, dar în mâna dreaptă are nişte mătănii uzate din pietre de lapislazuli. „E mai bine acum, nu te mai urmăresc pe stradă, dar dacă trimiţi e-mailuri ar trebui să ai grijă ce scrii, pentru că totul e verificat atent“, mă avertizează. „Oamenilor nu le place să-i vadă peste tot pe Khomeini şi Khamenei, iar din cei 80 de milioane câţi suntem poate doar 10% mai susţin acest regim“, crede Reza, dându-mi exemplul din bazar, unde „90% dintre vânzători sunt pro-americani şi doar 10%, cei care fac afaceri cu ruşii, sunt pro-moscoviţi“. Iranienilor nu le plac ruşii, îmi explică la ceainăria mică şi nu prea curată unde mă invită la o narghilea. Gust ceaiul negru bun, dar refuz politicos narghileaua, al cărei muştiuc

Tabriz, Moscheea Albastră. Spre deosebire de majoritatea teritoriului iranian, care a fost vasal pentru timurizi, Tabrizul a avut o soartă diferită, devenind capitală a dinastiei turkmene Qara-Qoyunlu. A cunoscut o dezvoltare fără precedent în vremea şahului Jahan (1439–1467), când a fost construită şi celebra Moschee Albastră, despre care se vorbeşte în O mie şi una de nopţi.

Tabriz, Moscheea Albastră, detaliu. Construcţia a fost terminată în anul 1465. A durat douăzeci şi cinci de ani pentru ca întreaga clădire să fie acoperită cu mozaic albastru. În anul 1779 a fost avariată în urma unui cutremur. În anul 1973 au început lucrările de restaurare.

Tabriz, Arg-e Tabriz, cunoscut sub denumirea Arcul. Este ruina unui mausoleu a cărui construcţie a început în sec. al XIV-lea, dar nu a fost terminată. A fost în parte incendiat de trupele ruseşti de ocupaţie, în 1911. După 1990, a fost renovat şi i s-a adăugat o moschee.

Tabriz. Vechea biserică Sfânta Maria, construită în sec. al XII-lea, despre care a scris şi Marco Polo, aparţine astăzi comunităţii armene. Am sunat la interfon de mai multe ori, fără să primesc răspuns. M-am întors peste o jumătate de oră, dar din nou nu mi-a răspuns nimeni. Am mai sunat o dată şi m-am prezentat spunând inclusiv că sunt ortodoxă din România. Această mărturisire a funcţionat ca o formulă magică.

iran

303

nu e schimbat de la un client la altul. Reza se bucură ca un copil să tragă din ea, pentru că acasă nu-l lasă nevasta. „Acum, la noi marile probleme nu mai sunt neapărat cele provocate de regimul islamist, ci de certurile din familii, pentru că peste tot găseşti o parte conservatoare şi alta mai liberală şi trebuie să fii tolerant. Certurile sunt permanente, mai ales că divorţul e imposibil sau foarte păgubos.“ Reza îşi aminteşte că a plătit pentru nevasta lui 100 de monede de aur, pe care, dacă ar divorţa, nu e sigur că le mai poate recupera. Soţia lui este extrem de credincioasă, poartă chador negru şi îi face şi lui zile negre, nu-l lasă să fumeze sau să bea vin cu băieţii. „Când în fiecare familie va câştiga partida partea liberală, atunci şi Iranul se va schimba“, zice, optimist, vânzătorul de covoare. „Mult nu mai poate dura, pentru că Iranul are nevoie de banii şi de investiţiile vestice.“

Preţul aurului se stabileşte la Tabriz în curtea bazarului BAZARUL DIN TABRIZ, a cărui construcţie a început cu mai bine de o mie de ani în urmă, arată ca un muzeu şi este cel mai mare bazaar acoperit din lume. Făcut din cărămizi roşii, proiectat cu grădini interioare, cupole înalte, magazine şi depozite, bazarul din Tabriz rămâne şi astăzi locul cel mai important al oraşului. În vârful arcelor ogivale, folosite şi în arhitectura gotică, se văd golurile prin care intră lumina naturală pentru toate tarabele aflate la parter sau la primul nivel. Bazaar vine din limba persană şi era locul unde se schimbau mărfuri, unde se vindeau leacuri, unde poposeau vindecători şi astronomi celebri, unde se împărtăşeau idei, unde veneau ştirile, unde se opreau predicatorii. Se păstrează încă subdiviziuni ale bazaar-ului, cum sunt Amir Bazaar, pentru bijuterii şi obiecte din aur şi argint, sau Mozzafarieh, un bazar al carpetelor. Acestea sunt cele mai cunoscute, dar există săli speciale pentru mirodenii, pentru pantofi şi pentru câte şi mai câte. Arcadele împrumutate din arhitectura arabă lasă lumina

304

singură pe drumul mătăsii

naturală să intre din vârful arcelor, iar magazinele se înşiră de-o parte şi de alta a aleii principale, care este largă cât o şosea cu două benzi. Ajunsă lângă clădirea întinsă a bazarului, îl întreb pe poliţistul din colţ unde este intrarea principală, dar se face că nu mă aude. Când mă pregăteam să traversez, un băiat îmbrăcat modest mă întreabă dacă nu cumva am nevoie de ajutor. Îi spun că nu, dar el insistă, îmi povesteşte că m-a urmărit după ce a văzut că poliţistul nu a vrut să mă ajute. Îl cheamă Hussein şi e în ultimul an de master la Facultatea de Limbi Străine din Tabriz. Ar fi vrut să lucreze ca ghid, dar agenţiile locale de turism i-au spus că nu au nevoie. E etnic azer, ca majoritatea locuitorilor din acest oraş, şi lucrează la o teză despre Byron. Vine cu mine în vechiul bazar, unde, în curtea interioară, o mulţime de bărbaţi stau înghesuiţi în cerc. Îl întreb ce fac acolo, dar nu ştie şi, în vreme ce vorbim despre Tabriz, ni se alătură un alt localnic, care duce două plase pline cu cartuşe de ţigări. Ne-a auzit vorbind în engleză şi vrea să ştie ce facem, el a locuit paisprezece ani în Belgia şi în Marea Britanie, dar soţia lui englezoaică a divorţat de el acum doi ani, aşa că s-a întors aici. Îmi atrage atenţia să nu am încredere în bărbaţii iranieni, fiindcă „în Iran nu e ca în Europa“. Nu-i place aici, dar e nevoit să aibă grijă de părinţii lui bătrâni. Mă sfătuieşte să plec din Iran înainte de începerea Ramadanului, pentru că altfel nu voi putea nici măcar să beau apă pe stradă fără să sară cineva la mine să mă înveţe minte cu forţa cum trebuie respectată această sărbătoare. „Unii oameni sunt pur şi simplu nebuni şi merg prea departe cu credinţa.“ Hussein pare să-l certe în azeră că vorbeşte prea mult, dar celălalt îşi aprinde o ţigară, îmi oferă şi mie una şi spune mai departe: „Celor mai mulţi li s-a spălat creierul, şi nu e nici o şansă să se schimbe ceva.“ Îl întreb şi pe el ce se întâmplă acolo, în centrul curţii interioare a bazarului, unde e înghesuială şi multă zarvă. „E bursa aurului, oamenii stabilesc preţul de vânzare aici, la fel ca acum câteva sute de ani, dar Tabrizul nu mai e de mult ce-a fost.“ Iranul „n-are nici o şansă dacă nu-şi face prieteni în Vest“, se plânge mai departe omul cu ţigările, şi el tot azer. Vorbeşte cu ură despre ayatollah şi despre regimul teocratic de la Teheran şi nu se lasă temperat de studentul care îmi este ghid.

iran

305

SE SPUNE CĂ AICI AR FI FOST CÂNDVA GRĂDINA EDENULUI,

puţin în afara oraşului, la est de munţii Sahand. Un platou verde, aflat la câţiva kilometri de Tabriz, invadat de soare, plin de flori galbene, înconjurat cumva de munţii cu creste albe din depărtare, cu un râu pe marginea căruia cresc sălcii, te-ar putea face să crezi că eşti în Paradis, chiar dacă nu toate detaliile se potrivesc cu descrierea din Geneză. David Rohl susţine însă, în Legend: The Genesis of Civilisation (Legendă: Geneza civilizaţiei, 1998), că biblica Grădină a Edenului era situată chiar lângă Tabriz, explicând că indicaţia din Geneză 2, 10, în care se precizează că „un râu ieşea din Eden şi uda grădina; şi de acolo se împărţea în patru braţe“, ar avea legătură cu cele patru râuri din zonă: Tigrul, Eufratul, Gaihun-Aras şi Uizun, atribuindu-le fiecăruia numele corespunzător din Biblie. Tabrizul, capitală succesivă a confederaţiilor de triburi Qara-Qoyunlu, cei cu „oile negre“, şi Aq-Qoyunlu, cei cu „oile albe“, care au dominat actualul teritoriu din vestul Iranului, estul Anatoliei şi Irakul, a fost cucerit în 1501 de Ismail, care la doar 14 ani s-a proclamat şah şi a decretat religia şiită drept obligatorie în imperiu. Tabrizul a devenit capitala noului Imperiu Persan, care controla, în prima sa perioadă, teritoriile de astăzi ale Iranului, Azerbaidjanului, Bahreinului, Armeniei, Uzbekistanului, Turkmenistanului, cea mai mare parte a Georgiei, Afganistanul şi teritorii însemnate din Siria, Pakistan şi Turcia. Oraşul era înfloritor chiar înainte de a deveni capitală de imperiu, pentru că s-a aflat mereu la întretăierea drumurilor dinspre sud spre nord şi dinspre est spre vest, iar bazarul era locul de întâlnire al comercianţilor de pe Drumurile Mătăsii care treceau pe aici. Apoi, în 1906, Tabrizul a fost locul de unde a început Revoluţia Constituţională a Iranului, iar bazarul a jucat şi atunci un rol esenţial: negustorii au închis tarabele şi au condus protestul împotriva guvernului, până la înfiinţarea primului parlament. Comercianţii au fost mereu cu un pas înaintea

306

singură pe drumul mătăsii

vremurilor, datorită contactelor cu exteriorul, şi, dacă ar fi să mă iau după Reza, vânzătorul de covoare, negustorii sunt în continuare în avangardă şi aşteaptă ca puterea de la Teheran să se întoarcă din nou cu faţa spre Vest. TÂNĂRUL HUSSEIN ÎNCEARCĂ ÎN SCHIMB SĂ MĂ CONVINGĂ

că e destul de ataşat actualului regim şi orientării sale şi insistă că sancţiunile occidentale sunt nedrepte şi că aici, în Iran, nu există nici un program militar. E mirat că nu-mi place să port eşarfa obligatorie pe cap şi crede că tradiţiile trebuie respectate. Îl întreb dacă are o prietenă. Îmi răspunde că acesta e un concept vestic, pe care iranienii nu-l pot asimila, ei doar se căsătoresc, dacă au bani să-şi plătească o soţie, dacă nu, aşteaptă până vor avea. Vine cu mine prin bazar să cumpăr un şirag de turcoaze, care aici, în Iran, sunt mai frumoase ca oriunde. Mă lasă să negociez cu vânzătorul şi, după ce ieşim, îmi întinde o hârtie de 50 000 de riali (2 dolari), explicându-mi că negustorul i-a dat bacşişul drept mulţumire că i-a adus un cumpărător. Mergem să mâncăm îngheţată amestecată cu suc proaspăt de pepene, tradiţională aici, la Tabriz, dar îl văd că e încurcat, fiindcă toată lumea se uită la noi. E cu adevărat un tânăr conservator. Roşeşte şi nu e în apele lui, parcă se ruşinează că stă cu mine la cofetărie, ca şi cum ar încălca cine ştie ce reguli. La un moment dat, mă întreabă de ce mănânc atât de încet, ca şi cum nu mai suporta privirile celor din jur. Orice-ai face în Iran şi în general în Asia Centrală nu poţi să te camuflezi, şi toată lumea te vede că eşti străin şi se poartă ca atare. În primul rând te măsoară, te cântăresc, îţi pun sub lupă hainele şi-ar vrea să ştie ce faci să ai pielea atât de albă, chiar dacă e de mult bronzată, arsă, tăbăcită de vânt şi de soare. La plecare, Hussein îmi dă timid adresa lui de e-mail şi mă întreabă dacă pot să-i trimit nişte cărţi de care are nevoie pentru disertaţie, fiindcă din Iran nu are acces la nici o librărie electronică.

iran

307

Tabrizul reintră pe Drumul Mătăsii şi de ce se tem armenii din oraş VECHEA BISERICĂ SFÂNTA MARIA din Tabriz, construită în secolul al XII-lea, are toate porţile închise. Fusesem avertizată că nu poate fi vizitată, dar mi-am încercat totuşi norocul. Pe vremea când Drumul Mătăsii avea aici unul dintre cele mai importante locuri de popas, uşile ei erau mereu larg deschise, iar Marco Polo a văzut-o şi a scris despre ea. Am sunat la interfon de mai multe ori, fără să primesc răspuns. M-am întors peste o jumătate de oră, dar din nou nu mi-a răspuns nimeni. Am mai sunat o dată şi m-am prezentat spunând inclusiv că sunt ortodoxă din România. Această mărturisire a funcţionat ca o formulă magică, uşa s-a deschis imediat şi un tânăr m-a condus prin curtea îngrijită până la biserică. Mi-a dat de înţeles că nu vorbeşte engleză şi că cel mai bine ar fi să nu-i mai pun întrebări. Biserica este a comunităţii armene din Tabriz, dar de la Revoluţia Islamică încoace Tabriz nu mai este locul interconfesional în care toată lumea se simte bine şi nici oraşul cosmopolit de la începutul secolului. De aceea, Sfânta Maria nu-şi mai ţine uşile deschise şi se teme de vizitatorii nepoftiţi. Pe Dina am întâlnit-o mai târziu. Mi-a povestit că musulmanii, azeri sau iranieni, se uită adesea de sus la armeni, chiar dacă unii îi numesc „oameni ai Cărţii“. „La cumpărături, dacă vreau să aleg fructele sau legumele, mă pot trezi că mi se spune «nespălato, nu mai pune mâna pe mâncare dacă nu vrei s-o cumperi pe toată». În schimb, noi suntem obligaţi prin lege să le respectăm lor toate obiceiurile şi de Ramadan nici apă nu bem pe stradă.“ Nu-i place nici să poarte baticul pe cap, mai ales că, zice ea, „niciunde în Coran nu există o obligaţie în acest sens“. „Poate că e vorba mai mult despre sugestii, pe care regimul islamist le-a interpretat în sens reducţionist“, îmi dau eu cu părerea. O, Profetule! Spune-le soţiilor tale, fiicelor tale şi femeilor credincioşilor să se acopere bine cu gilbab-urile lor, căci numai aşa vor fi recunoscute şi nu vor fi necăjite.“ (Coran, Sura 33:59)139

308

singură pe drumul mătăsii Spune credincioaselor: să-şi plece privirile, să-şi păzească ruşinea, să nu-şi dea la iveală frumuseţea în afară de ceea ce apare, să-şi pună văluri peste piept, să nu-şi descopere frumuseţea decât bărbaţilor lor, ori fiilor lor, ori taţilor lor […], ori servitorilor lipsiţi de dorinţe, ori băieţilor care n-au cunoscut încă goliciunea femeilor, şi să nu bată din picioare [pentru a nu atrage atenţia asupra lor – n.tr.], ca să se ştie ce ascund din frumuseţea lor. O, voi, ce credeţi! Întoarceţi-vă cu toţii către Dumnezeu. Poate veţi fi fericiţi!“ (Coran, Sura 24:31)140

Dina, care poartă o eşarfă portocalie şi blugi pe sub pardesiul până la genunchi, îmi explică de ce multe fete tinere nu se pot despărţi de aceste haine negre sub care se ascund: pentru că în şcoli „le spală creierul“. Doar copiii cei mai dotaţi care vin din familii cu adevărat religioase sunt acceptaţi în şcolile de primă mână, chiar dacă aceste instituţii sunt private. De aici îşi recrutează apoi fidelii temuta Sepah, garda pretoriană a ayatollahului. În aceste şcoli, tinerii sunt învăţaţi să se teamă de Dumnezeu şi să aplice legea islamică în orice situaţie, la o adică şi împotriva propriei familii. La Tabriz, oraş situat aproape de graniţa de vest a ţării, lucrurile sunt luate mai uşor, istoria cosmopolită, chiar dacă a fost dată la o parte de Revoluţia Islamică, este încă păstrată în genele localnicilor, pe care îi văd mai relaxaţi decât la Maşhad şi la Teheran. ÎN 1934, GERMANII AU CONSTRUIT AICI CLĂDIREA PRIMĂRIEI,

iar în secolul al XIX-lea, pe vremea când şi britanicii, şi ruşii aveau consulate diplomatice în oraş, a fost înfiinţată la Tabriz Misiunea Prezbiteriană. Istoria nu se repetă, oraşul e departe de a fi o citadelă modernă şi tolerantă, dar Noul Drum al Mătăsii are un nod important la Tabriz, pentru că în 2001 a fost dat în folosinţă gazoductul Tabriz–Ankara, lung de peste 2500 de kilometri, care la Erzerum se conectează cu o altă conductă: Baku–Tbilisi– Ceyhan. Un alt gazoduct leagă Iranul de Armenia. Conducta

iran

309

avea iniţial un diametru de peste un metru, pentru a putea să ducă o cantitate mare de gaz mai departe, spre Georgia, de exemplu. La presiunea ruşilor, a fost proiectată în final cu un diametru de numai jumătate de metru. Iranul a devenit astfel o alternativă la gazul rusesc, iar în viitor, dacă occidentalii ridică sancţiunile, gazul iranian va ajunge până în Europa.

AZERBAIDJAN

Legendă 1 2

Regiunea Nagorno-Karabah Enclava Nahicevan

Un gigolo proletar insistent. Tabriz–Baku: ce caută azerii în Iran şi iranienii în Azerbaidjan ÎN AUTOBUZUL TICSIT care a plecat seara din Tabriz spre Baku

nu se mai respectă regula iraniană conform căreia femeile stau separat de bărbaţi. Am regretat absenţa acestei reguli foarte curând. Locul cumpărat în dimineaţa plecării de la o agenţie locală s-a nimerit să fie lângă un ins care s-a instalat confortabil ocupând şi jumătate din scaunul meu. Înalt, bine făcut, îmbrăcat cu o bluză de trening din poliester, cu blugi de culoare incertă şi pantofi ascuţiţi, avea o faţă lată, cu frunte mică şi ochi bulbucaţi, de om brutal. Când îl rog prin gesturi să se restrângă la locul lui, îmi răspunde rânjind, în ruseşte, că pot să dorm pe umărul lui, pe care mi-l arată printr-un gest larg. Mă trag spre geam, afişând o figură scârbită, dar nu o ia în seamă şi se înghesuie şi mai mult în mine. Nu ştiu cum să scap de acest gigolo proletar cu unghiile murdare, mirosind a loţiune ieftină de bărbierit, a narghilea şi a transpiraţie. Îmi iau sacul de dormit, pe care îl păstrasem lângă bagajul de mână, şi mă întind pe culoarul îngust dintre scaune, sub privirile dezaprobatoare ale celorlalţi călători. Soluţia mea e de scurtă durată, fiindcă în mai puţin de două ore autobuzul se opreşte la nişte toalete publice de lângă o staţie de benzină şi toţi se bulucesc să-şi facă nevoile. În toalete era beznă şi mizerie, iar când ne-am întors şi mi-am întins din nou sacul de dormit mi-am dat seama că pe jos se făcuse o mâzgă care mirosea a urină şi, din loc în loc, praful se transfornase în grămăjoare scârboase şi tot felul de resturi pe care oamenii le aduseseră pe tălpile încălţărilor. Am revenit,

314

singură pe drumul mătăsii

deci, la locul meu lângă seducătorul azer, care mi-a zâmbit obraznic când m-a văzut cu sacul mototolit în braţe. M-am ghemuit, încercând să scap de intruziunea lui, şi până la cinci dimineaţa, când ne-am oprit la graniţa dintre Iran şi Azerbaidjan, n-am reuşit să scap de omul care se lăfăia sforăind lângă mine, cu capul lui mare, cu faţa lătăreaţă, atârnându-i pe spătarul scaunului meu. Dimineaţa era rece şi noroasă, iar graniţa era închisă. Călătorii s-au dat jos să se dezmorţească, inclusiv vecinul meu insolent. O femeie pe care am întrebat-o tot în rusă cât aveam să stăm acolo a ridicat din umeri, lăsându-mă să înţeleg că vom avea mult de aşteptat. M-am urcat înapoi în autobuz, m-am băgat în sac, am profitat că sunt singura stăpână pe cele două scaune şi am adormit pentru vreo două ceasuri. Când m-am trezit, glezna pe care o vătămasem la Duşanbe era mai umflată ca niciodată şi abia am înghesuit-o în ghete. Între timp, dăduse soarele şi am ieşit să văd ce se întâmplă. Graniţa era în continuare închisă, iar în jur se mai strânseseră încă cinci autobuze, plus o coadă de autoturisme. M-am aşezat pe o bordură, ca o şopârlă care vrea să se încălzească. Lângă mine, un domn subţirel cu un cap mic, de pasăre, îmi oferă un măr şi mă întreabă în engleză unde merg. E profesor la un liceu din Baku şi a fost la Tabriz pentru un tratament stomatologic complicat, care în Azerbaidjan ar fi costat de cinci ori mai mult şi nici măcar nu e sigur că ar fi ieşit bine. Medicii iranieni sunt mult mai buni şi lucrează cu materiale de calitate. Conform statisticilor, peste 200 000 de turkmeni, azeri, irakieni şi kuweitieni vin anual în Iran să facă tot felul de tratamente. Pe la ora nouă, după patru ore de stat în faţa frontierei, se deschide şi graniţa iraniană. Toată lumea îşi ia bagajele şi se îmbulzeşte spre ghişee. Controlul paşapoartelor are loc într-un haos incredibil: bărbaţii şi-au dovedit forţa, strivind câteva femei, cărora le-a venit rău. Legile atât de dure ale Iranului nu mai funcţionează la graniţa de nord-vest. M-a protejat un azer tânăr cu ochelari, care, cu mâinile întinse, ca la baschet, s-a căznit cât a putut să mă ferească de mulţimea dezlănţuită vreme de aproape două ore, cât a durat controlul paşapoartelor, în zăpuşeală, miros de transpiraţie şi urlete.

azerbaidjan

315

La trecerea din Iran spre Azerbaidjan, la nici zece metri distanţă, liderii supremi Khomeini şi Khamenei îl privesc în ochi pe Ilham Aliev, preşedintele azer. Portrete mari, colorate şi retuşate care, încă de la intrarea într-o ţară sau alta, îţi atrag atenţia că aceşti oameni sunt deasupra tuturor lucrurilor. De-o parte, o dictatură religioasă, repudiată de Occident, iar de cealaltă, o dinastie la a doua generaţie, aflată în bune relaţii cu Vestul. Lângă mine, un azer mai în vârstă vrea să mă ajute să-mi duc rucsacul mare de la o vamă la alta. Pe drum, îmi povesteşte că a fost la Tabriz pentru o intervenţie la ochi, care a însemnat trei operaţii succesive, fiecare câte 200 de dolari. La Baku l-ar fi costat triplu, iar serviciile nu sunt la fel de performante. Şaptesprezece ore a durat călătoria cu autobuzul din Tabriz la Baku, pe o distanţă de circa 600 de kilometri, plus aşteptarea în faţa unei graniţe dezorganizate, în care vameşii iranieni au program scurt şi sunt extrem de lenţi. După ce am trecut în Azerbaidjan, şchiopătând din pricina gleznei şi a rucsacului greu, femeile şi-au dat jos eşarfele cu entuziasm, iar o doamnă în vârstă a venit le mine şi mi-a spus în ruseşte că acum pot să-mi arunc nu doar baticul, ci şi bluza mea lungă până la genunchi. Multe fete tinere au rămas în maiouri sau în bluze mulate, iar doamnele mai în vârstă, în haine cu mânecă scurtă. Adesea, iranienii vin la Baku pentru a se bucura de cluburi, discoteci şi terase, renunţând la hainele obligatorii impuse de regimul islamic şi putând savura berea şi vinul la terasele din centrul capitalei azere. Este însă vorba doar despre o libertate de vitrină, în spatele căreia gânditorul Aliev din afişele lipite peste tot, adesea între o reclamă la parfumuri şi alta la detergent, conduce ţara cu mână forte, la fel ca ayatollahul din Iran. La prima cârciumă unde a oprit autobuzul pentru prânz, femeia care mă îndemna să mă schimb în ceva mai potrivit, pentru că afară se făcuse foarte cald, m-a luat de mână şi m-a dus să-mi arate un cuptor deschis unde se face pâinea azeră, o lipie uriaşă; am cumpărat-o cu un manat, aproape un dolar, bani pe care tot ea mi i-a schimbat la unul dintre ospătari. Eram moartă de foame şi mi s-a părut că lipia fierbinte, abia scoasă de pe foc, mirosind a fum, e cel mai bun

316

singură pe drumul mătăsii

lucru din lume. În jur, ţăranii vindeau în găleţi cireşe târzii, caise şi alte fructe, dar nimeni nu voia să-mi schimbe în moneda locală, iar vânzătorii nu acceptau dolari. Sunt oameni simpli, săraci, care trăiesc de azi pe mâine şi la care nu ajunge nimic din bogăţia petrolului şi a gazului. Drumul spre Baku traversează sate sărăcăcioase, câmpuri dezordonate, lucrate cu utilaje rudimentare. Pe şosea sunt căruţe şi maşini vechi, în contrast total cu aerul occidental al capitalei.

Regiunea Mării Caspice

azerbaidjan

317

Baku: închisoare pentru ziarişti, botox pentru prima doamnă ÎN AUTOGARA DIN BAKU, nici un taximetrist nu voia să mă ducă

spre centru cu mai puţin de 40 de dolari. Capitala Azerbaidjanului, dominată de clădiri înalte de sticlă luminate noaptea în culori ţipătoare, este un oraş scump, în care toţi vor să te jecmănească. Am ieşit la şoseaua din faţă, unde am găsit o maşină veche. Şoferul stătea înăuntru, citind dintr-un Coran zdrenţuit. A fost de acord să mă ducă pentru doar 15 dolari. Omul nu prea cunoştea oraşul şi a sunat de mai multe ori să întrebe cum să ajungă la hotelul mic, din centrul vechi, unde-mi făcusem rezervare. BAKU ESTE UN ORAŞ CU MAI MULTE FEŢE. Cea nouă, pe care i-o dă preşedintele Ilham Aliev, vrând să-şi transforme capitala, peste noapte, într-un New York al Caucazului; cea a petrolului din golful unde se află Baku; cea a vechiului oraş, cu străduţe întortocheate care dau spre Turnul Fecioarei sau Giz Galasi, cum îi spun localnicii; cea a cartierelor sovietice cu blocuri cenuşii, ascunse parţial în spatele unor parapete uriaşe, pentru a nu fi văzute de vizitatorii care circulă pe „centura fericirii“, şoseaua care traversează capitala; cea a periferiei sărace. Cele trei „turnuri de flăcări“ care privesc separat spre sud, est şi vest (zgârie-norii din Baku), construite între 2007 şi 2012, au devenit emblemele capitalei azere. Noaptea, pe cele trei turnuri în formă de flacără se aprind 10 000 de leduri colorate, în aşa fel încât să fie văzute de departe, de oriunde ai intra în oraş. Nu sunt simboluri ale „flăcărilor eterne“ din templul lui Zoroastru, ci semne ale opulenţei unui stat rentier, care trăieşte pe seama vânzărilor de petrol şi gaz, traversând o a doua perioadă de boom economic, după cea de la finele secolului al XIX-lea, când ramura franceză a familiei Rothschild şi fraţii Nobel au dat lovitura cu afacerile petroliere.

318

singură pe drumul mătăsii

Robert şi Ludwig Nobel, fraţii mai mari ai inventatorului dinamitei, au cumpărat o rafinărie lângă Baku, înainte de a pune pe picioare Compania Petrolieră Fraţii Nobel şi de a domina piaţa rusească în domeniu. Tot ei au construit prima navăpetrolier şi au botezat-o Zoroastru, după numele profetului persan în jurul căruia s-a dezvoltat zoroastrismul. Petrolierul a fost lansat în 1878 în Marea Caspică, dar prima rută petrolieră a fost dezvoltată în zonă de Rothschild, care a finanţat construirea liniei ferate dintre Baku şi portul Batumi, de la Marea Neagră, pentru a putea aduce combustibilul în Europa. După războiul cu Armenia, când au fost descoperite noi rezerve de petrol în Marea Caspică, tatăl actualului preşedinte a invitat marile companii să participe la „Contractul Secolului“, iar în 2005 oleoductul Baku–Tbilisi–Ceyhan a fost gata. British Petroleum foloseşte conducta pentru a pompa petrol din Marea Caspică spre Georgia şi mai departe, până în Turcia, la Ceyhan, pe malul Mediteranei: în perioadele bune se exportă zilnic câte un milion de barili. Construirea acestei conducte a fost primul gest curajos al Azerbaidjanului împotriva Rusiei, care până atunci deţinuse monopolul transportului de ţiţei. În 2013, proiectul Nabucco a fost respins de oficialii de la Baku, în favoarea gazoductului TANAP (Trans-Anatolian Pipeline), care traversează Turcia şi face legătura cu Adriatica, o variantă cu o capacitate mult mai mică ce va deschide cel de-al patrulea coridor de aprovizionare pentru Europa (alături de cele din Rusia, Norvegia şi Algeria). Azerbaidjanul trăieşte astăzi din plin epoca „Omului Hidrocarburilor“141, în care totul are legătură cu petrolul şi gazul. Totuşi, ţara nu se dezvoltă proporţional cu vânzările de hidrocarburi, de care beneficiază doar o elită restrânsă; aceasta gravitează în jurul dinastiei conducătoare şi nu crede că petrolul poate aduce ghinion. Daniel Yergin enumeră, în cartea sa celebră The Prize: The Epic Quest for Oil, Money and Power (Premiul. Despre petrol, bani şi putere), victimele celor care au vrut să pună mâna

Baku, vedere din Turnul Fecioarei. Baku este un oraş cu mai multe feţe. Cea nouă, pe care i-o dă preşedintele Ilham Aliev, vrând să-şi transforme capitala, peste noapte, într-un New York al Caucazului; cea a vechiului oraş, cu străduţe întortocheate care dau spre Turnul Fecioarei sau Giz Galasi, cum îi spun localnicii; cea a cartierelor sovietice cu blocuri cenuşii, ascunse parţial în spatele unor parapete uriaşe, pentru a nu fi văzute de vizitatorii care circulă pe „centura fericirii“, şoseaua care traversează capitala; cea a periferiei sărace.

Baku. Capitala Azerbaidjanului, dominată de clădiri înalte de sticlă luminate noaptea în culori ţipătoare, este un oraş scump, în care toţi vor să te jecmănească. Cele trei „turnuri de flăcări“ care privesc separat spre sud, est şi vest (zgârie-norii din Baku), construite între 2007 şi 2012, au devenit emblemele capitalei azere.

Baku, în oraşul vechi. „Europa nu ne înţelege mentalitatea şi nici noi n-o înţelegem pe a ei. O vedem ca pe o doamnă bătrână fără viitor, care nu ştie decât să boscorodească şi care nu mai are nici un scop“, îmi spune un om de afaceri care lucrează cu guvernul de la Baku.

azerbaidjan

321

pe marile rezerve energetice sau care le-au folosit fără sens: între ele, şahul Iranului, care a făcut cheltuieli imense pe seama petrolului, dar a refuzat să transforme ţara într-o democraţie. Se pare că, atunci când a fost întrebat de ce nu a devenit un monarh constituţional, şahul Reza ar fi răspuns: „Când iranienii vor învăţa să se comporte ca suedezii, mă voi comporta şi eu ca regele Suediei“142. Şahul crease un sistem care să-l apere pe el, nu unul în beneficiul poporului său. Aceasta este şi principala slăbiciune a preşedintelui azer, care returnează prea puţini din banii obţinuţi din petrol şi gaz. Economia Mexicului a fost construită pe seama aurului negru, doar pentru a fi subminată tot de el, iar obiectivul strategic al lui Hitler atunci când a invadat Uniunea Sovietică a fost să pună mâna pe rezervele de petrol din Caucaz, pentru a-şi alimenta maşina de război. Toate războaiele din Golful Persic din ultimul secol au avut ca miză hidrocarburile, dar nici un învingător nu va fi fericit cu ele, scrie Daniel Yergin.143 88% din exporturile Azerbaidjanului înseamnă petrol, iar banii care nu intră în buzunarele încăpătoare ale preşedintelui Aliev şi ale camarilei sale se duc pe proiecte de vitrină, zgârie-nori şi alte clădiri extravagante din marmură sau sticlă şi chiar pentru dezvoltarea unui şirag de insule artificiale la Marea Caspică, după modelul luat din Dubai al Insulelor Palmier. Pe Bulevardul Neftchilar, denumit astfel în cinstea muncitorilor petrolieri, după ce anterior se chemase Stalin, iar la începutul secolului, Alexandru II, şi care traversează oraşul pe malul mării, se află cele mai scumpe magazine şi buticuri. Dior, Burberry, Tiffany, Gucci, toate mărcile importante sunt prezente aici, iar cea care dă tonul modei este chiar soţia preşedintelui, deputată în parlament, fiica scriitorului Mir Jalal Paşayev (1908–1978), cunoscut în epoca sovietică pentru povestirile sale satirice la adresa birocraţiei URSS. Din cauza operaţiilor estetice şi a botoxului, Mehriban Alieva (n. 1964) abia dacă poate să-şi mişte faţa. În documentele Wikileaks se spune că în septembrie 2008,

322

singură pe drumul mătăsii

când ea şi cele două fete ale cuplului prezidenţial o aşteptau pe soţia fostului vicepreşedinte SUA Dick Cheney, unul dintre agenţii secreţi a întrebat care dintre cele trei este mama, pentru a şti să-i indice invitatei cu cine să dea mâna prima dată. Un oficial al ambasadei le-a studiat câteva momente şi apoi a răspuns: „În mod logic, mama ar trebui să stea în mijloc.“ Mehriban Alieva, aflată în căutarea tinereţii fără bătrâneţe, poartă ţinute scumpe şi îndrăzneţe şi se află mereu în centrul atenţiei. Este modelul multor femei azere, iar unele dintre ele strâng bani luni de zile pentru a-şi cumpăra rochii sau costume asemănătoare cu cele pe care le-au văzut la soţia preşedintelui. Prima întâlnire am avut-o seara, într-o ceainărie tradiţională din centrul de marmură, aproape de porţile vechii cetăţi. Khadija, masivă şi veselă, îmi propune dulceţuri autohtone şi un amestec de ceaiuri din plante aromate locale. Vorbim despre sistemul oligarhic din Azerbaidjan. „Totul este în mâinile familiei domnitoare a lui Aliev, de la parlament, justiţie, presă până la afacerile cele mai mari“, îmi spune Khadija Ismailova, care tocmai fusese nevoită să se apere în faţa judecătorilor pentru că publicase pe Facebook un document prin care demonstra că Ministerul Naţional al Securităţii angajase un informator. Din contractul distribuit de ea pe internet rezultă că puterea de la Baku încearcă să-şi infiltreze oamenii în opoziţie. Curtea a acuzat-o pe Khadija că a dat publicităţii date secrete. „În acest fel, autorităţile au recunoscut că documentul există şi că este valabil“, îmi povesteşte, triumfătoare, ziarista de la Radio Europa Liberă, cunoscută pentru anchetele ei foarte bine documentate din care se poate înţelege că preşedintele Ilham Aliev şi familia lui sunt implicaţi în reţele extinse de corupţie. Khadija Ismailova a fost arestată în decembrie 2014, după ce a publicat câteva investigaţii care scot la iveală reţeaua prin care familia Aliev şi apropiaţii ei acaparează prin intermediul firmelor offshore părţi semnificative ale economiei ţării, plus influenţa fiicelor preşedintelui în afacerile cu telefonie mobilă din Azerbaidjan.

azerbaidjan

323

Cu o zi înainte de a fi trimisă în închisoare, şeful administraţiei prezidenţiale din Azerbaidjan, Ramiz Mehdiev, a acuzat-o public pe Ismailova de trădare, a declarat că angajaţii Europei Libere din Baku sunt spioni şi a dat publicităţii un document de şaizeci de pagini în care sunt fabricate probe pentru a demonstra „atitudinea sfidătoare şi distructivă“ a jurnalistei faţă de „un membru bine-cunoscut al comunităţii azere“, „menită să facă pe plac patronilor ei din străinătate“. Autorităţile din Azerbaidjan reşapează metodele opresive din perioada sovietică, cu singura diferenţă că acum nu o fac în sprijinul unei ideologii, ci pentru a apăra o elită preocupată să redistribuie bogăţia ţării. Arestarea ei a avut loc sub pretextul că ar fi făcut presiuni asupra unui bărbat să se sinucidă, dar Khadija este hărţuită, târâtă prin tribunale şi urmărită de mai multă vreme. În iulie 2014, îmi povestea uşor amuzată despre înregistrarea făcută cu o cameră de luat vederi pe care securiştii o instalaseră în dormitorul ei şi despre cum au trimis-o rudelor ei şi opoziţiei, în încercarea de o intimida şi de a o şantaja. Înregistrarea era cu ea şi prietenul ei şi, înainte de a fi trimisă mai departe, serviciile secrete azere încercaseră s-o racoleze sau măcar s-o determine să se oprească. „Nimic nu mă poate face să plec din Azerbaidjan“, îmi spunea Khadija, imună în faţa manevrelor murdare ale securiştilor. Cu un an în urmă, au mai arestat-o o dată şi i-au dat o amendă, pe care ea nu a vrut s-o plătească, aşa că a primit 220 de ore în serviciul comunităţii, mai exact să măture străzile. „Îmi place să curăţ ţara de mizerie“, explică ea, şi o mulţime de prieteni, cunoscuţi şi necunoscuţi, s-au declarat atunci gata să măture străzile din Baku împreună cu ea, dar autorităţile au renunţat repede la această idee. Khadija are un zâmbet larg şi este tot timpul veselă. Pare că ia totul uşor şi glumeşte pe seama celebrităţii sale şi a experienţelor dure pe care le-a trăit din cauza regimului de mână

324

singură pe drumul mătăsii

forte al preşedintelui Ilham Aliev. În 2014, la închisoare se aflau zece ziarişti, cinci bloggeri, mai mulţi activişti pentru drepturile omului şi nouăzeci şi opt de opozanţi politici ai regimului. Khadija a aflat din anchetele ei că fiul minor al preşedintelui Aliev are în Emiratele Arabe o avere imobiliară estimată la aproape 50 de milioane de dolari, iar fiica şefului statului deţine o bancă despre care nu se ştie când a fost privatizată, fiind coproprietara companiei care controlează Liniile Aeriene Azere, serviciile tehnice, taxiurile din aeroport, duty-free-ul şi restul întreprinderilor din branşă (nici despre preluarea acestei companii nu există date). „Acum am fost declarată spion american, doar pentru că m-am întâlnit cu câţiva oficiali ai Senatului Statelor Unite, dar pot trăi cu astfel de acuzaţii“, mă asigură Khadija, întinzându-mi dulceaţa de culoare verde pe care azerii o numesc peihoa şi adăugând că „la Baku sunt mulţi alţi spioni, armeni, iraninei, americani“, fiecare cu problemele lui: pe iranienii îi pun sub acuzare pentru a demonstra un iminent pericol islamist, pe armeni, pentru legături cu Erevanul şi pentru o imaginară ameninţare la adresa siguranţei statului, iar pe azerii care au legături cu vesticii, pentru că ar fi finanţaţi de CIA. Între timp, s-a făcut noapte şi mergem să căutăm restaurantul unde se vede cu mai mulţi prieteni opozanţi ai regimului. Pe drum se întâlneşte cu o mulţime de oameni care o îmbrăţişează. Mă întrebam câţi dintre ei se vor dezice de Khadija când va avea cu adevărat nevoie de ei, dar ea are un spirit generos şi crede în prietenie. Centrul din marmură al capitalei azere e mai animat decât ziua, magazinele sunt deschise până târziu, iar restaurantele, cele mai multe în stil occidental, sunt pline ochi.

azerbaidjan

325

Modelul azer, între Dubai şi SUA, sau cum scapă Azerbaidjanul de presiunea Rusiei şi Iranului „Vulnerabilitatea Azerbaidjanului are implicaţii regionale profunde, pentru că amplasarea acestei ţări o face pivot geopolitic. Poate fi descrisă ca «buşonul» de importanţă vitală care deschide accesul la «rezervorul» ce conţine bogăţiile bazinului Mării Caspice şi ale Asiei Centrale.“ (Zbigniew Brzeziński, Marea tablă de şah) „EUROPA NU NE ÎNŢELEGE MENTALITATEA şi nici noi n-o înţele-

gem pe a ei. O vedem ca pe o doamnă bătrână fără viitor, care nu ştie decât să boscorodească şi care nu mai are nici un scop“, îmi spune un om de afaceri care lucrează cu guvernul de la Baku. Nu vrea să fie citat, ca să nu aibă probleme, dar nici nu-l deranjează că nu există suficientă libertate aici. „Visul azer este să fim undeva între Dubai şi Statele Unite“, clamează el, ca pe o lozincă, obiectivul naţional numărul unu pe înţelesul europenilor, aranjându-şi în acelaşi timp costumul elegant. M-a invitat la un mic dejun tradiţional unde a lăsat bacşiş o sumă aproape egală cu valoarea consumaţiei, într-un oraş în care preţurile sunt relativ egale cu cele din capitalele occidentale. „Când eram mic, eram atât de săraci, că nu aveam nici măcar destulă pâine ca să ne săturăm, dar acum oamenii din Azerbaidjan o duc mai bine decât oricând, mai bine decât în Imperiul Ţarist şi mult mai bine decât în Uniunea Sovietică“, mă asigură prosperul om de afaceri, rupând din lipia fierbinte făcută în mijlocul restaurantului, pe o sobă tradiţională. Nu toţi sunt de acord cu el, iar Araz, absolvent al Facultăţii de Economie de la Baku, spune că există mulţi nemulţumiţi, că ţara a intrat în zodia consumerismului, dar nu ca în Vest, unde oamenii au şanse egale şi venituri decente, ci într-o formă originală, în care totul este controlat: un consumerism autoritarist.

326

singură pe drumul mătăsii

Lucrează pentru o firmă turcească la ridicarea noului stadion care se pregăteşte pentru Jocurile Europene din 2015. Cu doar două săptămâni în urmă, la Baku se sărbătorise cu multă extravaganţă începerea numărătorii inverse până la startul primelor Jocuri Europene. „Azerii nu înţeleg această cheltuială, care nu le ţine de foame“, îmi spune, în aceeaşi seară, Araz, arătându-mi centrul luminat ca ziua al capitalei, unde oamenii continuă să cumpere şi să se distreze. PUTEREA DE LA BAKU îşi etalează în acest fel nu doar posibilităţile financiare, ci şi apartenenţa la civilizaţia vestică, după ce în 2012 a fost gazda concursului Eurovision. La fel ca în 2008, când a organizat Cupa Mondială de Fotbal Feminin, Azerbaidjanul vrea să demonstreze Iranului, vecinul său estic, unde trăiesc aproape 30 de milioane de azeri, de trei ori mai mulţi decât în Azerbaidjan, că oamenii de aici sunt în altă lume, după cum îmi atrăgea atenţia un diplomat occidental: „În vreme ce în Iran femeile sunt obligate să poarte eşarfă şi eventual chador, aici fetele joacă fotbal în şort, apar la televizor îmbrăcate extravagant şi îndrăzneţ, în cel mai vestic mod cu putinţă. O diferenţă pe care mulţi iranieni o văd şi o invidiază.“ Nici un azer nu vrea să trăiască în Iran, iar puterea de la Baku a învăţat cum să supravieţuiască între Rusia, Iran şi Turcia: „nu are nevoie de un frate mai mare“, mă asigură diplomatul european. Baku a depăşit ideea fostului preşedinte, Gaidar Aliev, care spunea despre Azerbaidjan şi Turcia că formează „o singură naţiune în două state“. La începutul anilor 1990, Ankara nu a putut ajuta Azerbaidjanul în războiul cu Armenia pentru enclava Nagorno-Karabah, temându-se de eventuale consecinţe internaţionale, şi acesta a fost primul semn al slăbiciunii Turciei, care nu mai are suficientă putere şi disponibilitate pentru a se întoarce în Caucaz şi pentru a-i proteja pe cei care au rădăcini istorice comune. Armenia a câştigat războiul cu Azerbaidjanul cu sprijinul Rusiei, dar „eu nu cred că Armenia a ocupat teritoriul azer: Rusia a făcut totul“, îmi explică Arastun Orujlu, şeful Centrului de Cercetări Est–Vest şi fost candidat la preşedinţie. Este vorba

azerbaidjan

327

despre conflictul din Nagorno-Karabah (1988–1994), încheiat cu victoria militară a Erevanului. Azerbaidjanul a pierdut în lupte peste 20 000 de oameni, s-a ales cu 700 000 de refugiaţi, în vreme ce trupele armene ocupă circa 20% din teritoriul azer. „Armenia a devenit însă o victimă a politicii sale“, dar Rusia încearcă să întoarcă şi Azerbaidjanul din drum. „Ştiu că au fost făcute propuneri de la Moscova, nu în mod oficial, dar ferme: dacă Baku este de acord să adere la Uniunea Vamală Eurasiatică, unele teritorii ale Azerbaidjanului vor fi eliberate şi restituite“, îmi mărturiseşte Arastun Orujlu. Este modelul de lucru al Moscovei, care are pentru fiecare din fostele state ale URSS un cârlig pentru a le ţine agăţate de voinţa şi destinul Rusiei. „Liderii noştri sunt interesaţi de investiţiile străine şi de legăturile cu vestul doar în măsura în care acest lucru nu le pune sub semnul întrebării statutul, de aceea o întoarcere spre Moscova nu e deloc imposibilă, mai ales că niciodată aceste relaţii nu au fost puse sub semnul întrebării“, mai spune Arastun Orujlu. După anexarea Crimeii de către Rusia, Azerbaidjanul a susţinut integritatea teritorială a Ucrainei la ONU, dar oficialii de la Baku au explicat în ţară că revolta de pe Euromaidanul din Kiev a fost finanţată de Occident, ceea ce reprezintă o ameninţare pentru toate statele postsovietice.144 Azerbaidjanul a fost aliatul vesticilor în conflictul din Afganistan, avioanele NATO au primit drept de survolare a ţării şi au fost lăsate să alimenteze. Companiile internaţionale sunt bine-venite dacă acceptă tradiţia bacşişului, dar amestecul în politica autoritaristă a preşedintelui Aliev nu e îngăduit. De aceea, balansul spre Rusia ar putea fi mai acceptabil decât cel spre Occident, în ciuda faptului că oligarhia autohtonă îşi cumpără proprietăţi în Elveţia, în SUA sau în sudul Franţei. Istoricul Altay Göyüşov, profesor la Universitatea din Baku, îmi atrage atenţia că Azerbaidjanul are mai multe posibilităţi şi că se întrevede un alt balans între Turcia şi Iran. 85% din cele 9,5 milioane de azeri sunt musulmani şiiţi, ceea ce indică o

328

singură pe drumul mătăsii

legătură naturală cu Iranul, unde majoritari sunt tot şiiţii. „Azerii au poziţii importante în armata iraniană şi chiar în politică, Khamenei este şi el azer. Am auzit persoane influente de la Teheran care spuneau că 60-70% din ofiţerii cu rang înalt din armata iraniană sunt etnici azeri, şi nu e de mirare, fiindcă, în afară de dinastia Pahlavi, toate celelalte au avut origini azere“, îmi explică Altay, care se întreabă cu voce tare: „Care este cea mai dăunătoare ţară pentru Azerbaidjan, tradiţionalul nostru inamic, Iranul, unde trăiesc 30 de milioane de azeri, sau fratele nostru mai mare, care este Turcia? Nu ştiu. Azerbaidjanul nu a fost niciodată parte a Imperiului Otoman, nici măcar pentru o zi. A fost doar parte a Imperiului Persan. Pe urmă, în vreme ce Iranul iese încet-încet de sub legea islamică, Turcia pare să vrea să o adopte. Dacă Iranul devine pro-vestic, Rusia îşi pierde influenţa în Asia Centrală şi în Caucaz şi, pentru a preîntâmpina această mişcare, a început construcţia Uniunii Eurasiatice.“ Tinerii din Iran au acces la internet şi intră în contact cu globalizarea, iar în viitor ei vor fi majoritari şi vor schimba lucrurile, „dar nu printr-o revoluţie, ci printr-o tranziţie lungă“, crede profesorul Altay Göyüşov. Discuţiile despre reunificarea azerilor din cele două ţări sunt deocamdată inutile, mai adaugă el, fiindcă „în ultimii o sută de ani cei din Iran au trăit o cu totul altă istorie, dar, pe de altă parte, în Iran a existat întotdeauna o ideologie care să unească oamenii dincolo de etnie, cum este astăzi islamul şiit. Pan-iranismul este eficient pentru că nu există un naţionalism persan: singura lor motivaţie este să fie cetăţeni ai unei ţări puternice, care are tradiţii şi o istorie foarte veche“. Altay se declară liberal, dar observă că „izolarea Iranului a lucrat pentru Iran, fiindcă oamenii de acolo nu au avut decât o şansă: să muncească pentru dezvoltarea ţării lor, cum s-a întâmplat şi cu URSS după colapsul Imperiului Ţarist: Lenin a început cu educaţia, iar douăzeci de ani mai târziu sovieticii au câştigat cel de-al Doilea Război Mondial. Producerea bombei nucleare este un alt indicator pentru cât de departe a putut merge Iranul“, mai spune Altay,

azerbaidjan

329

care, totuşi, îşi poate imagina o relaţie bună pe termen scurt între Azerbaidjan şi Iran, pentru că azerii sunt ataşaţi ideii de secularism. Relaţia tot mai strânsă dintre Azerbaidjan şi Israel nu e bine văzută la Teheran, mai ales după ce, în 2012, azerii au decis să cumpere arme sofisticate din Israel în valoare de 1,6 miliarde de dolari, cel mai mare contract din industria de apărare semnat de oficialii de la Baku. Dar ceea ce a deranjat cel mai mult Teheranul a fost ştirea, negată de Azerbaidjan, că această ţară ar putea permite Israelului să folosească bazele sale militare pentru a ataca facilităţile nucleare ale Iranului. O altă schimbare de direcţie ar putea veni dinspre Armenia, susţine fostul candidat la preşedinţie al opoziţiei, Arastun Orujlu: „Lucrurile se vor schimba dramatic când Armenia va întoarce spatele Rusiei, este doar o chestiune de timp.“ Argumentaţia politicianului se bazează pe faptul că armenii au o diasporă bine organizată, influentă şi destul de bogată. „Cel mai greu va fi să-i convingă pe ruşi să-şi retragă militarii din Armenia. Tehnic vorbind, nu e complicat, dar din punct de vedere legal au semnat un contract pe 49 de ani.“ Totuşi, dacă armenii vor să se întoarcă spre Vest, ei pot să o facă, îmi explică politicianul azer, adăugând că ar fi riscant din partea Rusiei să folosească forţa pentru a-i ţine legaţi. În acest caz, mai susţine Orujlu, ar putea avea de-a face cu tradiţionalul terorism al naţionaliştilor armeni, exersat de mai multe ori de-a lungul istoriei: armenii au omorât aproape toţi oficialii otomani şi azeri în trecut, iar în 1977 au pus bombe la metroul din Moscova. Azerbaidjanul are o poziţie importantă între Marea Caspică şi Marea Neagră şi între cele trei mari puteri regionale: Rusia, Turcia şi Iranul. Analizând această localizare, Zbigniew Brzeziński, fost consilier la Casa Albă, ajunge la concluzia că Azerbaidjanul, vorbitor de limbă turcă, furnizorul de petrol şi gaz al Turciei prin conducte solide, care are susţinerea Ankarei, ar împiedica Rusia să exercite „o influenţă decisivă“ în această

330

singură pe drumul mătăsii

zonă: „Totuşi, Azerbaidjanul este extrem de vulnerabil la presiunile puternicei Rusii dinspre nord şi ale Iranului dinspre sud“145. Singura soluţie pentru a se pune la adăpost de cele două ar fi să rămână în relaţii strategice cu Occidentul146, dar şi acest lucru este complicat, pe de o parte din cauza politicii antidemocratice şi împotriva cetăţenilor pro-vestici pe care o duce preşedintele Aliev şi pe de altă parte din pricina enclavei Nagorno-Karabah şi a Rusiei, care menţine 4000 de soldaţi la frontiera sa cu Armenia. Rusia şi Armenia sunt membre ale Organizaţiei Tratatului pentru Securitate Colectivă, care prevede că orice atac asupra unuia dintre membri este un atac asupra tuturor. Orice diversiune poate duce la un nou conflict în această regiune în care Rusia are interesul să controleze resursele energetice din bazinul Mării Caspice.

Baku–Tbilisi şi „îngheţata URSS“ DE LA BAKU LA TBILISI se face o noapte şi jumătate cu un tren de pe vremea Uniunii Sovietice. În compartimentul cu patru paturi mai sunt o georgiană care locuieşte la Baku, fiul ei adolescent şi vărul acestuia venit de la Moscova, care merg să-şi vadă bunicii la Tbilisi. Folosesc rusa, iar atunci când vorbesc azeră vărul le spune imediat: „vorbiţi în rusă“. În capătul vagonului tronează samovarul cu ceai negru şi apă fierbinte, de unde se aprovizionează toată lumea cu ceştile pregătite de acasă. Mama e fericită că locuieşte în Azerbaidjan, „unde salariile sunt mai mari“, dar şi preţurile pe măsură. În gara din Baku, de unde nu pleacă prea multe trenuri, o sticlă de apă costă mai mult de doi dolari, dar toată lumea cumpără fără să se uite la bani, ca şi cum am fi într-un mare aeroport. Trenul a stat aproape trei ore la frontiera azeră şi o oră şi jumătate la cea georgiană, pentru controlul paşapoartelor şi alte probleme birocratice nevăzute, timp suficient pentru ca mama din compartimentul meu să coboare şi să cumpere îngheţată în staniol roşu pe

azerbaidjan

331

care scrie CCCP (abrevierea URSS scrisă cu litere chirilice). „E cea mai bună“, îmi spune cu nostalgie şi îmi întinde şi mie una. Ca să nu fiu păcălită când îmi cumpăr biletul de tren de la Baku spre Tbilisi, Yafez Hasanov, unul dintre cei mai curajoşi ziarişti azeri, vine cu mine să se asigure că totul va fi bine. Yafez a fost luat cu forţa în urmă cu trei ani din enclava azeră Nahicevan şi abandonat în Iran, pentru că a început să investigheze moartea suspectă a unui tehnician de aviaţie de doar 31 de ani, după ce acesta fusese acuzat de autorităţi că ar fi „lucrat“ pentru Iran. NAHICEVAN, UN TERITORIU LOCUIT ÎN PROPORŢIE DE 99% DE AZERI, este înconjurat de Armenia în partea de nord-est,

de-a lungul unei frontiere de 221 km, de Iran la sud-est, pe o lungime de 179 km, şi de Turcia, pe o fâşie de doar 15 km. În perioada sovietică, era un loc prosper, datorită minelor de sare, molibden şi plumb, dar şi situării strategice între Turcia şi Iran. În perioada conflictului violent din Nagorno-Karabah, care a început în 1988 şi a îngheţat nerezolvat în 1994, în Nahicevan au avut loc lupte grele. Turcia, principalul aliat al Azerbaidjanului, a răspuns, atunci, destul de dur masându-şi trupele la graniţa cu Armenia. Şefa guvernului de la Ankara de atunci, Tansu Ciller, a ameninţat Erevanul că orice pas pe care l-ar face vreun armean împotriva Nahicevanului va avea ca rezultat o declaraţie de război din partea Turciei. Rusia a răspuns în acelaşi fel, din interiorul Armeniei. O situaţie care putea degenera în cel de-al Treilea Război Mondial, cum se temeau în urmă cu peste douăzeci de ani cancelariile vestice, a transformat între timp relaţia de adversitate dintre Turcia şi Rusia într-o alianţă puternică, bazată pe cererea tot mai mare de gaz a Ankarei şi pe generozitatea interesată a Moscovei. Izolată de ţara-mamă, această enclavă este totuşi condusă autoritar de familia Aliev. Fostul preşedinte al tinerei dinastii azere, Gaidar Aliev, s-a născut la Nahicevan, dar inventarea comploturilor la graniţă pentru uz intern şi internaţional este o

332

singură pe drumul mătăsii

practică mai veche în regiunea fostei Uniuni Sovietice. Yafez a încercat să scoată la iveală probe că tânărul tehnician de aviaţie a fost omorât în bătaie de autorităţile azere, care încercau să demonstreze că este spion iranian. „În acest fel, preşedintele Aliev are un pretext în faţa Occidentului pentru regimul său autoritar“, îmi spune, convinsă, Khadija Ismailova, care m-a rugat printr-un e-mail să n-o sun din Iran, pentru a nu-i îngreuna situaţia. LA NUMAI O ZI DUPĂ CE AM PLECAT DE LA BAKU şi am ajuns la Tbilisi, contul meu Yahoo a fost spart, iar datele de identificare, modificate în aşa fel încât să nu-mi pot recupera e-mailul fără ajutorul unui specialist. Am rămas fără corespondenţa de ultimă oră cu experţi şi oameni de afaceri din Turcia pe care urma să-i întâlnesc la Ankara, fără diverse contacte pe care nu apucasem să le salvez, fără multe poze şi fără câteva texte şi notiţe. Un prieten de la Ankara mi-a trimis ulterior pe adresa nouă, de Gmail, pe care mi-am făcut-o spam-ul primit din contul meu Yahoo, care avea ataşate copia paşaportului şi un text în care se spunea că „nu mai ajung la Ankara“. Cineva s-a ocupat de mine în mod serios, contactele din iPhone s-au şters, împreună cu fişierele salvate în telefon, dar nu am rămas complet descoperită, fiindcă plecasem de-acasă cu două telefoane.

GEORGIA

Legendă 1 2 3

Regiunea Autonomă Abhazia Regiunea Autonomă Osetia Regiunea Autonomă Adjaria

„Complexul Stalin“ sau de ce-şi alungă georgienii preşedinţii „Se află în această ţară o cetate mândră şi foarte întinsă, Tiflis numită. În jurul ei sunt târguri şi aşezări întărite care i se supun. E locuită de creştini, adică de armeni şi de georgieni; mai sunt şi sarazini şi iudei, însă puţini la număr. Se fac aici haine de mătase sau din alte pânzeturi.“ (Cartea lui Messer Marco Polo) TIFLIS ESTE VECHIUL NUME AL CAPITALEI GEORGIENE, care a devenit Tbilisi doar în secolul XX. Multă vreme, a fost cel mai mare oraş din regiune. În 1899, avea 172 000 de locuitori, din care o treime erau armeni, un sfert georgieni şi ruşi, iar restul oseţi, azeri, persani, greci, polonezi, germani şi evrei.147 Astăzi, în jur de 85% sunt georgieni şi doar 7% armeni, la care se adaugă grupuri mici ale altor o sută de etnii. Am intrat în Tbilisi dinspre est, pe ruta invadatorilor ruşi, veniţi în 1921 dinspre Baku, pe care-l cuceriseră cu un an înainte. Lenin n-ar fi vrut să-şi trimită armata în Georgia chiar atunci, nu credea că e momentul, dar în cele din urmă a cedat presiunilor făcute de Stalin şi de Sergo Ordjonikidze, viceguvernatorul comunist al Caucazului, care se grăbeau să-şi cucerească propria ţară. La intrarea în oraş, blocurile vechi, construite în perioada sovietică, au tencuiala căzută. Balcoanele pline de acareturi par gata să se prăbuşească, gunoaiele sunt împrăştiate peste tot, o maşină ruginită e abandonată pe trotuar, mai mulţi bărbaţi în maiouri beau bere şi fumează în faţa unei bodegi amărâte, nişte femei stau pe o bancă şi croşetează milieuri din macrame. La un colţ de stradă, o bătrânică

336

singură pe drumul mătăsii

îmbrăcată în negru, cu părul alb prins într-un fel de coc, vinde dintr-o găleată roşie de plastic seminţe de floarea soarelui, în cornete din hârtie groasă, maro, pe care le face pe loc. În jurul ei se învârte un copil dolofan căruia îi cad cârlionţii negri în ochi. Mai departe, două ţărănci îşi aşază pe ziare legumele şi verdeţurile. Cartierele de la marginea oraşelor mari din fostele ţări sovietice par să fie trase la indigo, ghetourile săracilor sunt masate departe de ochii lumii, ca şi cum ar fi o boală ruşinoasă a urbei. ÎN 1918, DUPĂ CĂDEREA IMPERIULUI ŢARIST, când Caucazul de Sud (Azerbaidjan, Georgia, Armenia) a format pentru scurtă vreme Republica Transcaucaziană, Turcia şi Germania şi-au împărţit influenţa în această zonă: turcii erau interesaţi de Azerbaidjan, iar germanii, de Georgia şi de zăcămintele ei de mangan. Încurajată de Germania, Georgia a părăsit federaţia şi şi-a declarat independenţa pe 26 mai 1918, iar două zile mai târziu s-a semnat Tratatul de la Poti. Germania recunoştea în acest fel independenţa Georgiei, îi oferea protecţie şi se angaja să-i asigure integritatea teritorială, iar în schimb putea folosi căile ferate, navele maritime aflate în porturile noului stat, putea înfiinţa o societate minieră mixtă, iar marca germană urma să circule liber. Înţelegerea a funcţionat câteva luni în favoarea georgienilor, dar în final a fost abandonată, fiindcă Georgia a refuzat să intre în război alături de Puterile Centrale. Bătălia pentru actualul teritoriu georgian a început cu câteva sute de ani înainte de Hristos şi nu s-a terminat încă, fiindcă de la războiul de cinci zile din 2008 ruşii ocupă o mare parte a teritoriului ţării. Cimerienii, sciţii, grecii, romanii, selgiucizii, persanii, otomanii şi ruşii s-au luptat să obţină acest teritoriu aşezat strategic între munţi şi mare, punte de legătură între Pontul Euxin şi Marea Caspică, cu pasuri înguste printre masivele muntoase, pe unde au trecut vreme de mai bine de o mie de ani caravanele care aduceau mărfuri din Estul îndepărtat,

georgia

337

pentru a le vinde mai departe la Constantinopol, la Constanţa sau la Burgas. Unificarea primului stat georgian a avut loc în secolul al XI-lea sub David IV (1089–1125). „Anii de aur ai Georgiei“ au continuat până după moartea reginei Tamara (1160–1213), când au început cuceririle mongole. Cincizeci de ani mai târziu, Marco Polo îi descria pe georgieni ca fiind „arătoşi, viteji cu armele, buni arcaşi şi luptători dârji în războaie“148. CÂND M-A DUS SĂ-MI ARATE ORAŞUL, Maia, care ţine împreună cu mama ei o pensiune în centru, a început cu oamenii: bărbaţii noştri sunt cei mai frumoşi din Caucaz, dacă nu cumva din toată Europa, iar femeile sunt la fel de cochete ca pariziencele. A terminat acum aproape douăzeci de ani sociologia, are puţin peste 40 de ani şi se poartă ca o puştoaică. „E un mit că societatea noastră e dominată de bărbaţi“, îmi spune, dându-mi-o ca exemplu pe Nino Burjanadze, o politiciană pro-europeană, care la 35 de ani a devenit şefa parlamentului, funcţie deţinută din 2001 până în 2008, şi care a asigurat de două ori în acest răstimp chiar preşedinţia Georgiei. S-a aflat în primele rânduri în 2003, când a fost dat jos Eduard Şevardnadze, şi apoi printre cei care s-au întors împotriva lui Mihail Saakaşvili, în 2011. Totuşi, accesul ei în sferele puterii este posibil şi pentru că provine dintr-o familie de nomenclaturişti. În vreme ce urcăm spre fortăreaţa Narikala (sau ce a mai rămas din ea), printre vile cochete cu balcoane veneţiene, Maia se plânge de instabilitatea permanentă a ţării, dar îmi vorbeşte şi despre farmecul spontan al vieţii din Tbilisi, care te obligă mereu să improvizezi pentru a putea supravieţui. A urmat recent un curs de croitorie şi s-a apucat să facă rochii pe care le vinde în buticurile din centrul vechi. Cumpără pânză care arată ca ţesută în casă şi aplică noul stil minimalist atât de căutat de occidentali, dar principala ocupaţie e la pensiune: etajul unei case pe care familia ei l-a cumpărat după război, imediat după căderea URSS. Mama ei este cosmeticiană şi strânsese ceva bani în perioada comunistă. Şi acum continuă să lucreze, dar lucrurile nu mai merg ca înainte: „Femeia sovietică îşi permitea mai multe decât îşi poate oferi azi femeia georgiană în materie

338

singură pe drumul mătăsii

de întreţinerea frumuseţii, cu toate că cele mai multe fac sacrificii pentru a arăta bine.“ „Avem tot timpul prea multă zarvă, prea mult scandal şi prea multe partide politice“, îmi explică Maia, cu o anecdotă locală: „acolo unde se află doi georgieni există două partide şi posibilitatea sciziunii fiecăruia din ele“. Cetatea Narikala datează dinainte de invazia arabă, dar sub califatul omeiad, în secolul al VII-lea, a fost refăcută, pentru ca mai apoi David IV să o extindă. Dincolo de ziduri, o biserică nouă a înlocuit-o pe cea veche de şapte sute de ani, pierdută într-un incendiu, fiind în contrast cu zidurile medievale din jurul ei. Peste tot în ţară răsar biserici ortodoxe noi şi nici capitala nu duce lipsă. Nu e o extindere care să aibă legătură cu ambiţiile Rusiei de a deveni a Treia Romă, ci mai degrabă o recuperare târzie a credinţei. Puterea pe care o dobândeşte însă Biserica ar putea fi folosită de Rusia la momentul potrivit, dacă evoluţiile pro-vestice ale ţării continuă. În lumina caldă a asfinţitului, oraşul arată ca un lighean în care au fost îngrămădite cuburi. La coborâre, trecem pe lângă băile calde sulfuroase care ar fi dat şi numele capitalei, pentru că în georgiana veche tbili înseamnă „cald“. Conform legendei, regele Vahtang I Gorgasali a mutat capitala aici, datorită acestor izvoare calde. Băile se află sub o cupolă în stil arab, în subteran, iar în interior sunt decorate cu bucăţi de faianţă albastră cu modele persane. Sunt deschise până la miezul nopţii, şi Maia a ţinut neapărat să le încerc, ca să-mi treacă „toată oboseala pe care am strâns-o în oase“ pe drumul lung făcut până la Tbilisi. „Aici, sub pământ, bărbaţii noştri care caută războiul cu lumânarea în toate cele devin nişte mieluşei“, îmi explică prietena mea, convinsă de efectele binefăcătoare ale sulfului, care ar scădea nivelul de adrenalină. O întreb de ce politica e atât de dramatică în această ţară care până acum şi-a devorat toţi preşedinţii. „Poate pentru că politicienii nu vin destul de des la băi“, îmi răspunde în glumă, continuând apoi într-un registru mai serios: „Există aici un apetit nemăsurat pentru trădări şi pentru despărţiri violente. Şi mai avem şi complexul Stalin, al trădătorului opresor.“ Maia crede că Stalin a devenit atât de crud şi de răz-

georgia

339

bunător, mai ales faţă de georgieni, pentru că era mult mai urât decât bărbaţii de aici: era scund, avea faţa lată şi ciupită de vărsat, iar braţul stâng îi atârna aproape mort, pentru că era pe jumătate atrofiat. DUPĂ 1990, TOŢI PREŞEDINŢII GEORGIENI AU FOST DAŢI JOS

în forţă, inclusiv Mihail Saakaşvili, care a apucat totuşi să-şi termine şi cel de-al doilea mandat. Zviad Gamsahurdia, primul preşedinte ales democratic, a murit în circumstanţe rămase încă neelucidate, după ce a fost răsturnat de la putere în urma unei lovituri de stat, la finele anului 1991. Locul lui a fost luat de fostul ministru de externe al URSS, Eduard Şevardnadze, care a supravieţuit mai multor tentative de asasinat, inclusiv unui atac cu o maşină-capcană. Gamsahurdia era un intelectual rafinat. A fost condamnat de poliţia politică a URSS la temniţă grea, pentru activităţi de subminare a statului, dar eliberat la doi ani după ce şi-a recunoscut vinovăţia şi şi-a făcut autocritica în faţa camerei de filmat. Episodul a fost difuzat apoi de mai multe ori la televiziunea publică a Uniunii Sovietice. Robert D. Kaplan se întreabă, în volumul La răsărit, spre Tartaria, cum a fost posibil ca „cel mai important disident georgian din perioada comunistă – acest «Havel al Caucazului», cum era cunoscut Gamsahurdia – să cufunde Georgia într-un înfiorător haos şi cum a reuşit fostul şef al poliţiei secrete şi conducător al Partidului Comunist din Georgia sovietică, Eduard Şevardnadze, să scoată ţara din haos şi să o aducă la o stare relativ stabilă“149. În ţările ex-comuniste, oamenii proveniţi din vechiul sistem au ieşit aproape întotdeauna învingători acolo unde intelectualii şi cei care veneau din rezistenţa comunistă au eşuat. Primii au fost mereu ajutaţi de oamenii din umbră, aceiaşi care îi boicotau pe idealiştii care credeau că pot fi reformatori: „În Georgia, un disident idealist aproape că şi-a distrus ţara, iar un fost membru al poliţiei secrete a salvat-o“150. De fapt, Şevardnadze, care avea experienţa administraţiei şi a sistemului de forţă al micii republici, a ştiut să-l stăpânească

340

singură pe drumul mătăsii

şi să-l aducă la un numitor comun, dar nu singur, ci cu ajutorul ruşilor, care l-au sprijinit puternic în războiul civil din 1993. Gamsahurdia câştigase alegerile libere din octombrie 1990 şi un an mai târziu proclamă independenţa ţării. Naţionalismul său exagerat şi discursurile în care declamă că „Georgia trebuie să aparţină georgienilor“ îi enervează nu doar pe abhazi şi pe oseţi, care au pretenţii mari, ci şi pe armeni, azeri, evrei etc. Abhazia şi Osetia îşi cer independenţa, în vreme ce în toamna anului 1991 poliţia arestează câţiva reprezentanţi ai opoziţiei la o manifestaţie împotriva lui Zviad Gamsahurdia şi închide ziarele care sunt împotriva lui. Declanşarea ostilităţilor are loc în momentul în care Garda Naţională, principala forţă paramilitară a ţării, se împarte în două grupări, una pro-Gamsahurdia şi alta împotriva lui. Urmează o lovitură de stat, care-l obligă pe preşedinte să se refugieze în Armenia, unde nu este bine primit, fiindcă oficialii de la Erevan nu voiau să aibă probleme cu Rusia. În cele din urmă, se mută în Cecenia. În această degringoladă, ultimul ministru de externe al URSS, Eduard Şevardnadze, se întoarce de la Moscova la Tbilisi şi preia conducerea statului, fără să poată regla încă de la început lucrurile, iar războiul civil continuă până în 1993. Georgienii nu l-au plăcut în mod deosebit şi mulţi îl considerau omul ruşilor. S-a dovedit mai abil de atât: în 1994 semnează un acord cu Moscova prin care se angajează să menţină patru baze militare pe teritoriul Georgiei vreme de douăzeci şi cinci de ani şi în acelaşi an este primit la Washington de Bill Clinton. Preşedintele american va semna ulterior cu Rusia un acord de garantare a liniştii în Georgia: SUA nu vor ajuta Georgia să recupereze provinciile separatiste (Abhazia şi Osetia), iar Moscova se angajează să se abţină de la orice intervenţie armată în Georgia. Americanii devin interesaţi de Georgia după lansarea oleoductului Baku–Tbilisi–Ceyhan, înţelegând importanţa rutelor energetice care ocolesc Rusia.

Tbilisi. Statuia aurită a Sfântului Gheorghe, patronul ţării, se află în oraşul nou, construit de sovietici. A fost amplasată pe locul unde înainte se afla statuia lui Lenin, iar fosta Piaţă Lenin se numeşte astăzi Piaţa Libertăţii. Georgia are încă nevoie de piaţa Rusiei, nu doar pentru vinurile ei uşoare, ci şi pentru apele minerale şi produsele agricole, iar noua conducere de la Tbilisi încearcă să ţină în echilibru relaţia cu Moscova şi cea cu Bruxelles-ul.

Tbilisi. Pe malul râului Kura, care izvorăşte în nord-estul Turciei, trece prin Georgia şi ajunge în Azerbaidjan, unde se varsă în Marea Caspică. Casele construite aici, de-a dreptul pe stâncă, sunt extrem de scumpe.

Tbilisi, telecabina spre fortăreaţa Narikala. Cetatea Narikala datează dinainte de invazia arabă, dar sub califatul omeiad, în secolul al VII-lea, a fost refăcută, pentru ca mai apoi David IV să o extindă. În vreme ce urcăm spre fortăreaţa Narikala (sau ce a mai rămas din ea), printre vile cochete cu balcoane veneţiene, Maia se plânge de instabilitatea permanentă a ţării.

Tbilisi. Un anticar.

georgia

343

În ultimul său an de mandat, Şevardnadze se aliază cu SUA în războiul din Irak şi îşi deschide spaţiul aerian pentru aliaţi, ceea ce nu rezolvă problemele din ţară. La alegerile contestate din noiembrie 2003, manifestaţiile de pe bulevardul Rustaveli durează trei săptămâni, până când rezultatele sunt în favoarea celor care poartă trandafiri, în semn de non-violenţă. Mihail Saakaşvili, cu studii în Statele Unite şi în Franţa, pe care Şevardnadze îl adusese în guvern ca ministru al justiţiei, dar care îl acuzase pe bătrânul preşedinte de corupţie, câştigă alegerile cu 96%. Revoluţia Trandafirilor marchează despărţirea Georgiei de trecut, nu însă şi de Moscova.

Cei mai cunoscuţi povestitori danezi din Georgia şi cel mai vechi vin din lume „DOI DANEZI SUNT FOARTE POPULARI ÎN GEORGIA pentru poveştile lor: Hans Christian Andersen şi Anders Fogh Rasmussen“, îmi spune zâmbind profesorul Aleksander Rondeli, şeful Fundaţiei Georgiene de Studii Internaţionale şi Strategii, într-o cafenea plină de cărţi în care am mâncat kişmişiani, nişte prăjiturele mici pline cu nuci, şi am băut ceai negru autohton. Rasmussen, secretar general NATO între 2009 şi 2014, promisese Georgiei un drum direct către Alianţă, iar apoi se răzgândise. Promisiunea fusese făcută la Summitul de la Bucureşti, din aprilie 2008, în care Georgia şi Ucraina primiseră iniţial invitaţia de a intra într-un fel de anticameră a NATO (Membership Action Plan), dar apoi liderii NATO revin şi ajung la o formulare vagă, fără nici un fel de termeni precişi: „Suntem de acord ca Ucraina şi Georgia să devină, la un moment dat, membre ale Alianţei NordAtlantice“. Vorbim despre Războiul de Cinci Zile din 2008 şi despre cauzele care au dus la riposta dură a ruşilor. La aproape treizeci

344

singură pe drumul mătăsii

de ani după ce invadase Afganistanul (1979), Rusia ataca din nou un stat independent. Pe teren începe o „agresiune prin interpuşi“: unui grup de oseţi înarmaţi le scapă, intenţionat sau nu, un explozibil care atinge o maşină georgiană de poliţie. Altercaţia se extinde, iar pe 7 august 2008 preşedintele georgian ordonă atacarea unei cazărmi, fără să prevadă riposta Moscovei sau punându-şi speranţa într-un ajutor american pe care nu avea cum să-l primească. Profesorul Rondeli crede că prin Războiul de Cinci Zile Moscova a vrut să arate lumii întregi că aşa-numita „vecinătate apropiată“, adică statele ex-sovietice, va rămâne doar sub influenţa Rusiei şi nimeni altcineva nu va fi lăsat să intervină în această „relaţie istorică“: „Războiul nu a avut legătură cu Georgia, ci cu provocările din mediul internaţional ale vremii – ideea extinderii NATO, recunoaşterea independenţei provinciei Kosovo de către marile puteri occidentale (februarie 2008), teama Rusiei de a nu pierde controlul asupra rezervelor şi transportului de gaz din Eurasia.“ La toate aceste argumente, Hélène Carrère d’Encausse adaugă lipsa de experienţă a preşedintelui şi provocările verbale la adresa Kremlinului, precum şi echipa sa prea tânără. Ministrul de externe, Eka Tkeşelaşvili, avea doar 29 de ani înainte de începerea războiului, iar când a fost nominalizat, ministrul apărării, David Kezeraşvili, avea 28 de ani: „Ce să ştie ei despre Rusia, despre litigiul ruso-georgian, despre modalitatea de negociere cu marele vecin?“151 În cele din urmă, trupele ruseşti s-au oprit la Poti şi n-au mai înaintat spre Tbilisi, mai mult datorită presiunilor diplomatice decât americanilor bine înarmaţi aflaţi în Afganistan, nu departe de Georgia, dar având la dispoziţie culoare aeriene limitate. După război, Rusia s-a instalat mult mai confortabil din punct de vedere militar în Georgia, ocupând 20% din teritoriu, iar Rondeli crede că „în acest fel Moscova are acces mult mai uşor spre aliatul său cel mai fidel, care este Armenia, şi poate controla tot Caucazul de Sud, având posibilitatea să blocheze

georgia

345

intrarea structurilor euro-atlantice în zonă“. Continuăm discuţia a doua zi devreme, la biroul de la institut, unde mă invită la un mic dejun cu fructe de pădure şi cafea georgiană, preparată la ibric, cu un caimac gros de două degete. Aleksander Rondeli e trecut de 70 de ani, are părul bogat, alb şi strălucitor, în contrast cu sprâncenele groase şi negre; acestea îi pun în evidenţă ochii expresivi, în funcţie de care îţi dai seama când glumeşte sau când ia un aer dispreţuitor. Îl întreb ce mai poate face Moscova acum, după ce Tbilisi a semnat acordurile de Asociere şi Liber Schimb cu Uniunea Europeană. Îmi răspunde telegrafic, pe puncte: „1. să atace Georgia, 2. să pună presiuni economice, 3. să ne şantajeze, 4. să lucreze la destabilizarea ţării sau 5. să aducă la putere un guvern pro-rus“. Moscova este dispusă să cheltuiască suficient pentru ca unul dintre aceste scenarii să fie pus în practică şi „lucrează deja în toate aceste direcţii“. Georgia, spune el fără prea mult optimism, depinde exclusiv de ajutorul Vestului, care „nu a făcut nimic în 2008, când Rusia a invadat ţara“. Un diplomat georgian îmi explică, în vreme ce ne plimbăm pe istoricul bulevard Rustaveli, că ţara lui „e un sendviş între state cu regimuri autoritare“. Îmi arată pe partea dreaptă, cum mergem spre oraşul vechi, imensul Parlament din perioada sovietică, clădirea în stil neoclasic unde a fost semnată independenţa din 1918, casa art-nouveau unde a locuit campionul de şah Tigran Petrosian. Bulevardul a fost construit în perioada ţaristă pentru a schimba faţa persană a oraşului şi pentru a-l transforma într-un spaţiu european. Familia imperială avea o reşedinţă pe această stradă largă şi construise o catedrală ortodoxă la finele anilor 1800, dar ambele au fost demolate de sovietici. „E artera prin care curge sângele oraşului“, îmi spune diplomatul, fiindcă aici au început protestele din martie 1956, iniţial o manifestaţie pro-stalinistă, care s-a transformat într-o revoltă naţionalistă. Aici am cerut, în 1978, statut egal pentru limba georgiană şi cea rusă şi tot pe Rustaveli a avut loc „duminica

346

singură pe drumul mătăsii

neagră“, pe 9 aprilie 1989, când un miting paşnic în favoarea greviştilor foamei care voiau independenţa republicii a dus la moartea a peste douăzeci de persoane, după intervenţia violentă a forţelor de ordine. „Duminica neagră“ a fost unul dintre acele evenimente care schimbă istoria, „atunci a avut loc sfârşitul imperiului“, consideră H. Carrère d’Encausse. În 2003, pe Şota Rustaveli, botezat după numele poetului naţional din secolul al XII-lea, a avut loc Revoluţia Trandafirilor: aceasta l-a trimis la pensie pe Şevardnadze, după treizeci de ani în fruntea Georgiei, dacă socotim şi anii în care a condus, sub sovietici, republica, şi l-a adus în fruntea ţării pe Mihail Şaakaşvili. În 2007, oamenii au ieşit din nou pe Rustaveli împotriva fostului lor erou venit pe valul Revoluţiei Trandafirilor, iar Şaakaşvili i-a împrăştiat cu gaze lacrimogene. La capătul bulevardului, intrăm în biroul diplomatului georgian, care mă duce direct la harta întinsă pe tot peretele. „Georgienii sunt un fel de evrei în sudul Caucazului, dar din păcate nu la fel de inteligenţi, iar în jurul nostru gravitează nişte puteri regionale autocrate, care altădată ne-au strivit“, îmi argumentează diplomatul poziţia fragilă a Georgiei, enumerând statele care pot influenţa viitorul ţării lui: Rusia, care este cea mai puternică şi îi şantajează şi-i ameninţă aproape pe faţă; Turcia îşi foloseşte puterea economică, iar Iranul vrea să revină în joc şi consideră Georgia un fost teritoriu pe care i l-a răpit Rusia. Turcia e prietenul Georgiei, îmi readuce aminte interlocutorul meu, dar în timpul războiului a fost de partea Moscovei. Iranul, pe de altă parte, în ciuda amintirilor istorice, susţine integritatea Georgiei, iar atunci când va balansa spre Vest va putea să fie o contrapondere serioasă pentru Rusia. Până atunci însă, Drumul Mătăsii este blocat, din cauza conflictului dintre Armenia şi Turcia, din pricina neînţelegerii dintre Armenia şi Azerbaidjan, pentru că Rusia a ocupat o parte din teritoriul Georgiei şi mai ales pentru că majoritatea statelor din regiune sunt sau tind să devină dictaturi. Georgia este acum

georgia

347

principalul punct prin care trec nu doar conductele dinspre Asia Centrală spre Mediterana, ci şi proiectele de căi ferate spre Turcia, dar nu fiindcă pe aici ar fi ruta cea mai scurtă, ci pentru că Armenia, deşi favorită din punct de vedere geografic, este complet blocată de conflictele nerezolvate cu Azerbaidjanul şi cu Turcia. „Georgia profită acum din plin de lipsa de viziune a liderilor armeni“, îmi explică un ambasador occidental de la Tbilisi, care nu vede pe termen mediu posibilitatea revenirii Erevanului într-o alianţă vestică. În afară de oleoductul Baku–Tbilisi–Ceyhan, care aduce combustibil din Marea Caspică, din zăcământul azer CiragGüneşli, traversând Georgia, până pe coasta mediteraneeană a Turciei, la Ceyhan, o altă conductă, tot de petrol, lungă de peste 800 de kilometri, leagă Terminalul Sangachal, de lângă Baku, şi portul georgian la Marea Neagră Supsa. Funcţionează de asemenea gazoductul Baku–Tbilisi–Erzerum, de 700 de kilometri, care pleacă din Azerbaidjan cu destinaţia Turcia, via Georgia, şi ar urma să preia şi gaz turkmen după eventuala construcţie a conductei prin Marea Caspică de la Turkmenbaşî (pe malul Turkmenistanului) până la Terminalul Sangachal. „În acest fel, Georgia profită de problemele Armeniei şi devine un nod energetic şi feroviar după ce va fi gata linia de mare viteză Baku–Tbilisi–Ankara–Istanbul“, zice zâmbind David Kakabadze, şeful biroului Europei Libere pentru Georgia. DAVID A GĂSIT, PRINTR-UN PRIETEN, o posibilitate să mă ducă la un ortoped bun. În drum spre clinica privată de la marginea capitalei, văd celebrul cub de sticlă construit de arhitecţii italieni Massimiliano şi Doriana Fuksas, care exprimă filozofia politică a fostului preşedinte Saakaşvili. Aici au fost mutate toate birourile birocraţiei care lucrează cu publicul. Transparenţa construcţiei i-a obligat pe funcţionarii georgieni să lucreze ca în vitrină, eliminând bacşişurile uzuale. Peste tot în instituţiile publice sunt camere de luat vederi, chiar şi la New Hospital, unde la toate ghişeele o plăcuţă te avertizează că există o monitorizare audio şi video a locului. Combaterea şpăgii, atât de

348

singură pe drumul mătăsii

comună în toate statele ex-comuniste, a devenit un mod de lucru la Tbilisi, ceea ce nu exclude însă sistemul de relaţii, foarte bine dezvoltat şi aici, ca în statele din estul Europei. Cu o programare făcută pentru ora două după-amiaza, am reuşit să ajung la faimosul doctor abia la cinci. Mă trimite să fac RMN şi la sfârşit îi explică lui David, care îmi traduce cât poate mai exact, că e o entorsă, că nu e nimic rupt şi că ligamentele sunt întinse şi cam răsucite, iar vindecarea nu va fi uşoară, pentru că am umblat cu piciorul neprotejat de mai bine de o lună. Ortopedul mă sfătuieşte să nu car greutăţi, să stau cu piciorul întins la orizontală măcar o săptămână şi mă învaţă să-mi strâng glezna într-o faşă elastică. Pentru a sărbători acest diagnostic uşor, David mă duce în centrul vechi. Îmi povesteşte că în Georgia exista o tradiţie de pe vremea sovieticilor ca în fiecare familie să fie măcar un medic, pentru că altfel accesul în sistem a fost mereu foarte complicat. Bunica lui a fost prima doctoriţă din Tbilisi, iar mama lui a dus mai departe tradiţia. Pe una dintre străduţele înguste cu case vechi de peste o sută de ani, care au rezistat cutremurelor şi ale căror balcoane par să plutească peste grinzile şi stâlpii de susţinere înclinaţi, ne-am aşezat la una din zecile de cârciumi, iar David a comandat tradiţionalele khinkali umplute cu legume sau carne, un fel de săculeţi din cocă subţire fierţi în apă, care se mănâncă şi în China, unde se numesc shui jiao, în rusă pelmeni. Italienii au umblat un pic la formă şi i-au botezat ravioli. La fel ca pilaful, shui jiao au fost aduşi pe vechiul Drum al Mătăsii din China în Caucaz şi de acolo mai departe, peste Marea Neagră, unde în româneşte se numesc colţunaşi sau găluşte umplute, chiar dacă e o altfel de reţetă pentru cocă. Dintr-odată, pe masă au apărut ruladă Mţheta (după numele vechii capitale a Georgiei), umplută cu vinete şi ierburi, roşii cu nuci, lobiani – un fel de plăcintă cu fasole –, vinete cu nuci şi incredibilul vin negru Saperavi. În Georgia se produce vin de peste cinci mii de ani, se laudă David după ce-mi dă să gust dintr-un pahar uriaş, în care îmi bag nasul să-i simt parfumul. Are gust de cireşe, de mure şi de butoi de stejar. Era favoritul lui Stalin. Saperavi înseamnă „pictat“ sau „colorat“, mă lămureşte

georgia

349

colegul meu de la Radio Europa Liberă, serviciul georgian. În perioada sovietică, Saperavi avea cea mai mare căutare, cu toate că era un vin ieftin, dar în 1985, odată cu ideea lui Mihail Gorbaciov de a reduce alcoolismul, o mare parte a viilor georgiene au fost distruse, la fel şi cele kîrgîze, kazahe sau uzbece. Între timp, cele din Georgia s-au refăcut, iar vechiul meşteşug a fost reluat şi îmbunătăţit. Cu toate acestea, vinul gruzin a rămas destul de necunoscut în Europa şi dependent oarecum de toanele Moscovei, care l-a ţinut sub embargo din 2006 până în 2013. GEORGIA ARE ÎNCĂ NEVOIE DE PIAŢA RUSIEI, nu doar pentru vinurile ei uşoare, ci şi pentru apele minerale şi produsele agricole, iar noua conducere de la Tbilisi încearcă să ţină în echilibru relaţia cu Moscova şi cea cu Bruxelles-ul. „Totuşi, e mult mai uşor să-ţi plasezi produsele în Rusia decât în UE“, pentru că „bacşişul e un instrument de lucru uzual în această zonă“, îmi spune Zurab Khrikadze, care lucrează pentru Programul de Dezvoltare al ONU la Tbilisi. El se teme că, în ciuda semnării Acordurilor de Asociere şi Liber Schimb cu Uniunea Europeană, balanţa se poate înclina oricând spre Rusia. Îi duce dorul fostului preşedinte Mihail Saakaşvili*, care nu se poate întoarce în Georgia de frică să nu fie arestat. Zurab este însă indignat: „De ce e vinovat? Pentru că a încercat să inventeze o nouă naţiune, o Georgie europeană? Pentru că a înfiinţat instituţii care nu existaseră aici? Pentru că a măturat vechea elită cu rădăcini sovietice şi a înlocuit-o cu alta, mai puţin numeroasă şi pro-occidentală? E adevărat că au mai rămas şi câţiva oameni vechi în administraţie, dar sunt cazuri izolate. El a fost cel care a reuşit să schimbe total regulile jocului, să taie legăturile dintre politică şi foştii directori roşii de fabrici şi uzine care au privatizat în favoarea lor întreprinderile pe care le * Mihail Saakaşvili a devenit, în mai 2015, guvernatorul provinciei ucrainene Odessa.

350

singură pe drumul mătăsii

conduceau. Dintre politicieni şi foştii lideri paramilitari care au rechiziţionat proprietatea statului folosind kalaşnikovul la începutul anilor 1990.“ Zurab adaugă că tot lui Saakaşvili i se datorează eliminarea mafiei sovietice, fiindcă „Georgia exporta mai mulţi mafioţi în UE şi în alte state postsovietice decât vin sau apă minerală“. „Intelectualul sovietic“ a fost şi el deconectat de la banii puterii, de la casele de creaţie şi de la sanatoriile scumpe întreţinute de stat, pentru că şi aceste elite culturale deveniseră clienţi politici în epoca Şevardnadze. „Toată această reţea de elite economice şi culturale s-a trezit aproape peste noapte fără fundaţia politică pe care se baza, fiindcă până în 2003 Georgia a fost o ţară feudală, pe care Saakaşvili a transformat-o într-una capitalistă“, rezumă prietenul meu din Tbilisi realizările fostului şef de stat. La întrebarea mea „de ce toţi preşedinţii georgieni au un sfârşit dramatic“, Zurab îmi enumeră mai multe cauze: inexistenţa unei culturi politice, absenţa unei memorii politice colective, fiindcă până în 1801, când a devenit parte a Imperiului Ţarist, Georgia fusese un regat independent sau semiindependent care încerca să supravieţuiască între Persia, Imperiul Bizantin, califatul arab, Imperiul Otoman etc. Situaţia acestei ţări nu a fost niciodată uşoară şi nici de-acum încolo nu vor lipsi încercările dure. Înconjurată de state cu regimuri autoritare, Georgia îşi va menţine cu greu regimul democratic. „Norocul nostru este că nu avem petrol şi gaz“, îmi explică David Kakabadze secretul democraţiei autohtone prin comparaţie cu dinastia azeră aleasă, stabilă, dar coruptă şi cu puternice reflexe dictatoriale. Prizonieră a geografiei sale complicate, Georgia, deşi este atât de mică, a reuşit în lunga ei istorie să-şi păstreze propria limbă şi propriul alfabet. Evadarea ei din sudul Caucazului spre Europa, odată cu semnarea acordurilor din iunie 2014, va fi însă o sarcină dificilă. Nenumărate organizaţii nonguvernamentale finanţate de Rusia „lucrează“ la destabilizarea ţării, susţine Zurab, în vreme ce Biserica Ortodoxă Georgiană a intrat de bunăvoie în jocul panortodoxismului

georgia

351

dirijat de la Moscova: cu cea mai mare cotă de încredere în rândul georgienilor, înalţii prelaţi ortodocşi, majoritatea cu studii strălucite în Rusia, arată cu degetul spre „imoralitatea“ Occidentului. În Georgia nu e niciodată linişte, dar după plecarea lui Saakaşvili, în 2013, lucrurile s-au mai aşezat. Exerciţiul de PR şi extravaganţa acestuia au fost înlocuite cu imaginea ştearsă a noului şef al statului, Giorgi Margvelaşvili, care are şi atribuţii mai reduse, după noua constituţie, şi ambiţii mai mici. Saakaşvili a fost dat în urmărire pentru abuz în serviciu şi pentru folosirea forţei împotriva unui miting din 2007, după ce aproape toţi foştii săi miniştri au fost acuzaţi de corupţie. Fostul preşedinte a plecat din ţară de frica răzbunărilor, după ce şi-a încheiat mandatul, iar partidul său a pierdut alegerile. Ca şi ceilalţi doi preşedinţi georgieni, Saakaşvili este detestat de mulţi dintre cei care l-au aclamat în 2003. I-a luat locul o conducere mai pragmatică în relaţiile cu Rusia, dar care a rămas în parteneriat apropiat cu Statele Unite. E puţin probabil ca o putere pro-rusă să aibă şanse să conducă la Tbilisi, dar liderii care au conexiuni la Moscova şi refac ţesăturile cu discreţie pot supravieţui şi imagina compromisuri viitoare.

TURCIA

„Turcia, ţara tuturor posibilităţilor“ şi strategia actorilor „nonstatali“ de extindere a influenţei Ankarei în Asia Centrală şi în Caucaz DIMINEAŢA DEVREME, Tbilisi e viu şi proaspăt. Din pensiunea unde stau se văd munţii, un grup de ruşi care au ajuns seara şi au ocupat paturile suprapuse din camera mea s-au trezit devreme şi pleacă să escaladeze vârfurile de peste 5000 de metri ale Caucazului. Acolo unde Eschil ne spune că a fost încătuşat Prometeu, cel care a furat focul şi l-a dat oamenilor, iar ca pedeapsă pentru gestul său civilizator Zeus l-a ţintuit pe una dintre stâncile munţilor. Un vultur îi ciuguleşte zi de zi ficatul, care se regenerează în fiecare noapte. Nu se ştie încă ce legătură există între legendele caucaziene despre uriaşii înlănţuiţi de munţi şi mitul clasic al lui Prometeu. Amirani este corespondentul georgian al lui Prometeu şi există cel puţin 28 de variante importante despre acest voinic local, care omoară toţi demonii şi balaurii din lume.152 În final, când rămâne singur şi deznădăjduit într-o luptă cu un uriaş, Dumnezeu îl ajută să capete o putere mai mare ca oricând. Eroul se crede dintr-odată mai important decât se cade şi vrea să-l înfrunte chiar pe Dumnezeu, care-l leagă de un stâlp adânc înfipt în pământ sub un munte. Spre deosebire de Prometeu, care până la urmă este eliberat, Amirani se chinuie la infinit. Amirani poate fi o metaforă pentru încercările nesfârşite ale Georgiei de a scăpa din mâinile puterilor care o înconjoară şi care, rând pe rând, au asuprit-o. Lanţurile care o leagă de Rusia par la fel de puternice ca acelea care îl ţineau prizonier pe voinicul din poveste. Îmi beau cafeaua cu alpiniştii ruşi bine echipaţi, care, văzând-mi sacul de dormit din puf şi ghetele înghesuite sub capacul rucsacului,

356

singură pe drumul mătăsii

îmi spun că aş avea tot ce-mi trebuie să merg cu ei pe Caucazul Mare, fiindcă de acolo, de pe vârful Shkara (5068 m), lumea se vede altfel. Le arăt bosumflată glezna înfăşurată în bandajul elastic urât, maroniu ca o pânză murdară. Coborâm apoi împreună scările vechi de lemn ale pensiunii, ei bucuroşi că urmează să urce pe munţii care despart Europa de Asia, eu tristă că trebuie să plec din acest oraş atât de primitor fără să pot traversa „râpele şi muchiile“ crestelor Caucazului, despre care Soljeniţîn vorbeşte cu atâta patimă în romanul lui despre Primul Război Mondial, August 1914. Când ajung în autogara de la marginea Tbilisiului, un tânăr îmi smulge cu forţa rucsacul din spate, alerg după el să mi-l recuperez, dar omul nu voia să mă jefuiască, ci doar să mă îndrume la un ghişeu al unei anumite firme turceşti. Acolo nu pot însă plăti nici cu lari, moneda georgiană, nici cu cardul, numai în dolari cash. Cu o zi înainte scosesem de la bancomat bani să-mi ajungă pentru biletul de Ankara, iar acum mă întrebam ce să fac cu atâţia lari. I-am convertit în lire turceşti, după ce am găsit o casă de schimb ceva mai departe, între o gogoşerie care nu mai funcţiona şi un magazin cu jucării chinezeşti. De la Tbilisi la Ankara sunt 1300 de kilometri: autobuzele pleacă dimineaţa, la 10.30, şi ajung în capitala Turciei a doua zi la ora 8. Nu e prea confortabil să mergi o zi şi o noapte cu autocarul, dar condiţiile sunt infinit mai bune decât în autobuzul cu care am plecat din Iran spre Azerbaidjan şi, spre norocul meu, cea mai mare parte a călătoriei m-am lăfăit pe două scaune. Abia în 2030 ar putea fi gata linia pentru trenul de mare viteză, cu care întreaga distanţă între Istanbul şi Baku ar putea fi parcursă într-o singură zi, traversând Anatolia, cu oprire la Ankara şi apoi la Tbilisi. Legătura dintre Baku şi Turkmenistan se va face cu un feribot expres care va trece de pe un mal pe celălalt al Mării Caspice. De acolo, o altă linie ferată de mare viteză va traversa Asia Centrală până în Ürümqi, în vestul Chinei.153 Planul sună bine pe hârtie şi ar urma să înlocuiasă vechea infrastructură rusească prin căi ferate şi şosele chinezeşti, dar în realitate lucrurile sunt mult mai complicate, din cauza condiţiilor geografice şi a politicilor egocentrice

turcia

357

ale autocraţilor din zonă. În plus, singurele ţări aflate pe Drumul Mătăsii în care un european poate obţine vizele la graniţe sunt Georgia şi Turcia. De la Tbilisi, drumul coboară spre Marea Neagră, având în stânga Caucazul Mic şi în dreapta Caucazul Mare. Culoarul dintre cele două masive, care protejează Georgia, nu este mai lat de 100 de kilometri, iar vârfurile golaşe, pline de zăpadă se ivesc de după copacii care mărginesc şoseaua, proiectându-se pe cerul înalt. La Batumi, capitala enclavei Adjaria, arhitectura sovietică domină oraşul, care a fost colonie grecească, înainte de a fi cucerit de Hadrian şi transformat într-o cetate romană. Bizantinii şi-au instalat mai târziu o garnizoană, preluată uşor de arabi, nezinteresaţi, totuşi, de poziţia strategică a locului. Batumi a fost un oraş otoman până în 1878, când a trecut sub ocupaţie rusească, rămânând însă porto franco, în baza Tratatului de la San Stefano. Acum, este locul de unde conductele de gaz şi de petrol care vin dinspre Georgia şi merg spre Turcia s-ar putea întâlni cu unul dintre proiectele ruseşti, care să ducă gazul azer pe sub Marea Neagră până în Crimeea şi de acolo mai departe. Noul Turn al Alfabetului Georgian, care noaptea este luminat feeric, şi terminalul petrolier, fondat de fraţii Nobel în 1883 şi dezvoltat apoi de sovietici, dau prestanţă oraşului. La câţiva kilometri spre sud este graniţa dintre Georgia şi Turcia. Un şir lung de autocare aşteaptă să treacă de control. Georgienii şi turcii care călătoresc cu aceste autocare se înghesuie nerăbdători să treacă în Turcia. În dreapta, Marea Neagră se întinde leneşă pe înserat, în spatele unei moschei deschise non-stop, care indică trecerea într-un spaţiu musulman compact. Ca la toate celelalte frontiere pe care le-am trecut, odată ajunşi la graniţă, călătorii îşi iau bagajele din autobuz şi le cară cum pot până la punctul de trecere din ţara care urmează, aici de la cel georgian la cel turc. Distanţa este mult mai mică decât între frontierele pe care le-am traversat în Asia Centrală, sub un kilometru, iar un student azer din autobuzul meu se oferă să-mi ia rucsacul mare. A plecat în urmă cu

358

singură pe drumul mătăsii

două zile din Baku, s-a oprit o noapte la Tbilisi şi acum merge în Antalya, în vacanţă. Face Facultatea de Ştiinţe Economice din Trabzon, în Turcia, „pentru că e mai bună decât oricare din Azerbaidjan“. Azera este o limbă foarte asemănătoare cu turca, iar taxele sunt mici şi are o bursă care-i acoperă aproape toate cheltuielile. Visul lui e să rămână să lucreze în Turcia după ce termină facultatea, fiindcă are mai multe posibilităţi, cu atât mai mult cu cât vorbeşte bine şi rusa. În tot spaţiul ex-sovietic, rusa rămâne un instrument indispensabil mai ales pentru cei care urmează studii superioare, în vreme ce în Turcia este tot mai cerută în ultimii zece ani, de când relaţiile cu Moscova au devenit mai apropiate. La următoarea oprire, înainte de miezul nopţii, când am băut împreună tradiţionalul ceai negru la o bodegă mare, urâtă şi cam mizerabilă, de pe autostrada care duce la Ankara, mi-a povestit că a urmat liceul turc la Baku şi acolo a învăţat că „Turcia e ţara tuturor posibilităţilor“, cea care „va conduce“ din nou, cândva, această parte de lume. Interlocutorul meu este ferm convins de această ipoteză, luată din manualul de şcoală, despre istoria glorioasă a selgiucizilor şi a otomanilor. Pentru el, lumea turcească începe în Asia Centrală, traversează Caucazul, trece de Marea Neagră şi ajunge până la Mediterana. ÎNTRE TIMP, DUPĂ VIZITA PREMIERULUI TURC Recep Tayyip Erdoğan la Baku, la începutul lunii aprilie 2014, şcolile turceşti finanţate de filantropul Fethullah Gülen au fost închise, din cauza presiunilor făcute de înaltul oficial turc, după cum mi-a spus un diplomat străin aflat la post în Azerbaidjan. Erdoğan se află în conflict cu mişcarea Hizmet (Serviciul), înfiinţată de Gülen în anii ’70. În Ankara, Ümit Göker, de la Fundaţia Jurnaliştilor şi Scriitorilor, finanţată de acelaşi Gülen, a vrut să mă convingă că închiderea şcolilor nu are legătură cu situaţia internă din Turcia şi că ar fi fost o decizie a companiei energetice naţionale SOCAR (The State Oil Company of Azerbaijan Republic), care preluase administrarea acestor şcoli. Ambasadorul care mi-a relatat situaţia avea însă informaţii amănunţite despre

turcia

359

subiect, dar la Ankara apropiaţii lui Gülen încearcă să nu inflameze şi mai mult lucrurile, fiindcă, la rândul lor, se află sub o „presiune extremă“, potrivit unuia dintre ei. Gökhan Bacik, profesor de relaţii internaţionale la Universitatea Ipek din Ankara, recunoaşte pe de altă parte că „e o ruşine“ ce s-a întâmplat cu şcolile turceşti din Azerbaidjan: „Păstrând proporţiile, e ca la alegerile din Afganistan din 2012, când talibanii le-au tăiat degetele celor care au votat. Este o mare greşeală a guvernului turc, şi în acelaşi timp de neînţeles. Şi-ar putea cineva imagina că guvernul de la Washington ar vrea să închidă şcolile americane din Cairo?“ Imamul Fethullah Gülen a înfiinţat o reţea de şcoli în peste o sută de ţări, licee şi universităţi pentru care au fost recrutaţi profesori de elită şi unde se pune accent pe limba engleză, dar se învaţă şi turca, istoria veche şi cultura Turciei. În final, studenţii şi elevii devin foarte ataşaţi de această ţară, mulţi dintre ei se specializează la universităţile din Turcia şi sunt încurajaţi, apoi, să intre în administraţiile statelor din care provin. Strategia lui Gülen, care trăieşte în Statele Unite şi promovează un islamism moderat, era să înzestreze Ankara cu un instrument soft power pe termen lung. Aceste instrumente „nu sunt ale statului, ci ale societăţii civile turce, care în multe privinţe e mult mai bine organizată decât statul“, îmi spune profesorul Bacik. Prin prezenţa lor în Asia Centrală, oamenii de afaceri şi intelectualii turci „pregătesc terenul pentru viitor, înţelegând ce se întâmplă pe teren şi cum funcţionează societăţile din această zonă“. Profesorul de la Ankara accentuează importanţa „actorilor non-statali“ în această strategie pe termen lung care „nu aparţine statului turc“, dar care „va face ca generaţiile viitoare să înţeleagă necesitatea integrării acestui spaţiu într-un mod realist“.

360

singură pe drumul mătăsii

Noul calif de la Ankara şi de ce Rusia este cea mai bună prietenă a Turciei „NICIODATĂ TURCII N-AU DUS-O MAI BINE DECÂT ACUM, nici pe vremea Imperiului Otoman şi nici chiar pe vremea lui Atatürk“, spune, sigur pe el, Hasan, fotograf de meserie, pe care l-am întâlnit la Ankara Kalesi, Citadela oraşului, unde are un magazin de suveniruri. M-a oprit şi-mi propune să-mi facă nişte poze pe drumul care duce spre metereze, a alergat în magazin şi s-a întors cu un aparat profesionist. Încerc să mă sustrag, sunt netunsă de trei luni şi, în ciuda talentatului meu frizer de la Bucureşti, părul nu-mi mai stă cum trebuie. Turcul este un profesionist, nu-i pasă de păr, mă roagă să stau la umbra zidului bătrân, să-mi dau jos ochelarii şi-mi trage repede mai multe cadre. La măsuţa lui din faţa magazinului are ceai negru în pahare mici ca nişte clepsidre, puse pe farfurioare argintate. Vrea să mă convingă că „Erdoğan nu vrea să transforme Turcia într-un stat islamist“ şi că lucrurile merg mult mai bine de când e la putere Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP), pentru că „militarii nu mai au nimic de spus şi ţara e mult mai democratică şi mai liniştită“. „Oamenii vor linişte“, îmi explică Hasan, iar „Erdoğan le-a dat nu doar linişte, ci şi prosperitate“, după ce în ultimii cincizeci de ani au avut loc patru lovituri militare de stat, pe fond de sărăcie şi corupţie, ultima în 1997. Citadela Ankarei e plină de suveniruri şi expoziţii în care rusoaice blonde îmbrăcate în rochii lungi, cu podoabe bizantine îşi expun tablourile lor şi ale prietenilor, iar turcoaice îmbrobodite vând cercei, brăţări şi cărţi poştale vechi. Pe strada în pantă care urcă spre cetate, aleea e mărginită de case vechi de mai bine de o sută de ani, în care stau familii conservatoare. Din când în când, se văd intrând sau ieşind femei în pardesie lungi până la glezne, cu văl pe cap, suportând cu stoicism zăpuşeala inevitabilă din mijlocul lunii iulie. De sus, Ankara pare imensă, cu bulevardele ei largi şi pline de magazine occidentale. ACUM MAI BINE DE O MIE DE ANI, aproape tot oraşul era în interiorul zidurilor Citadelei Ankarei, care n-au rezistat arabilor

turcia

361

şi au căzut sub atacul califului Mutasim, în 838 d.Hr., pentru ca zece ani mai târziu împăratul bizantin Mihail III, poreclit de istoricii perioadei „Beţivul“, să le reconstruiască. Apoi, Ankara a avut de suferit ultima invazie venită dinspre Asia Centrală în vremea lui Timur Lenk. Acesta a nimicit armata otomană în bătălia care s-a dat aici pe 28 iulie 1402. Armata lui Baiazid a fost umilită, iar Baiazid însuşi a fost luat prizonier şi purtat într-o litieră cu grilaj, pe care o legendă târzie a transformat-o într-o colivie de fier. Se spune că Timur o ţinea sub masă când mânca şi îi arunca resturi fostului sultan. Dincolo de aceste anecdote, Baiazid a fost, se pare, destul de bine tratat, iar când a murit, în 1403, fiul său Mustafa, care fusese luat prizonier odată cu tatăl său, a fost eliberat şi lăsat să ducă trupul acestuia în mausoleul de la Bursa. Nu mai există amintiri ale cuceririi persane (622 d.Hr.) şi nici prea multe urme ale trecerii armenilor, care până în 1915 locuiau mai ales între zidurile exterioare şi cele interioare ale oraşului. După începerea Primului Război Mondial, liderii otomani au omorât peste un milion de armeni. Deportările au avut loc în special în primăvara şi vara lui 1915, în condiţii teribile, care au dus la moartea nu doar a bărbaţilor tineri şi apţi de luptă, cum era prevăzut iniţial, ci şi a femeilor şi copiilor. Ambasadorul american în Imperiul Otoman între 1913 şi 1916, Henry Morgenthau, a fost martor al genocidului armean provocat de turci şi a povestit scene cumplite: Jandarmii apăreau în faţa unei case armeneşti şi comandau tuturor locuitorilor să-i urmeze. Luau femei care se ocupau de treburile casei, fără să le lase posibilitatea să-şi schimbe hainele. Poliţia se arunca asupra lor aşa cum erupţia Vezuviului s-a aruncat asupra oraşului Pompei; femeile erau luate din ligheane de baie, copiii erau smulşi din paturi, pâinea era lăsată pe jumătate coaptă în cuptor, masa în familie era abandonată înainte de a fi terminată, şcolarii erau luaţi din sala de clasă, lăsându-şi cărţile deschise la tema de zi, şi bărbaţii erau forţaţi să-şi abandoneze plugurile pe câmp şi vitele

362

singură pe drumul mătăsii în munţi. Chiar şi femeile care abia născuseră erau obligate să-şi părăsească paturile şi să se alăture mulţimii în panică, cu bebeluşii dormind în braţele lor. Lucrurile pe care le puteau înşfăca în grabă, precum un şal, o pătură, poate câteva resturi de mâncare, erau tot ce reuşeau să salveze din bunurile gospodăriilor lor. La întrebările lor frenetice „Unde mergem?“, jandarmii binevoiau să le răspundă doar „În interior“.154

Câteva sute de armeni au rămas totuşi la Ankara, unii continuă tradiţia vechilor bijutieri, alţii sunt croitori sau chiar funcţionari, şi nici nu le trece prin cap să se ducă în Armenia, unde mijloacele lor de trai ar fi mai precare. În Turcia, pentru cei mai mulţi totul se reduce la bani şi la confort, este de părere Gökhan Bacik, profesorul de relaţii internaţionale. „Erdoğan va rămâne la putere câtă vreme va reuşi să păstreze creşterea economică şi bunăstarea oamenilor“, dar, dacă vine criza economică şi aici, „epoca Erdoğan se va sfârşi“, spune profesorul, savurând fagurele cu miere la una din cafenelele şic din centrul Ankarei, unde o tânără blondă, îmbrăcată în pantaloni albi mulaţi, se căznea să interpreteze la pian bucăţi din opere celebre. Era într-o duminică dimineaţă însorită, în plin Ramadan, când musulmanii postesc până la asfinţitul soarelui, dar locul era aglomerat şi oamenii se bucurau de cornurile proaspete, de dulceţurile şi compoturile locale şi de plăcintele calde. „Aici e o oază artificială în care elitele şi snobii vin să mănânce micul dejun“, îmi explică profesorul de 40 de ani, care alesese această cafenea pentru a-mi arăta că turcii nu au cum să renunţe la viaţa lor inspirată din civilizaţia vestică, în ciuda noii direcţii pe care o imprimă tot mai autoritar liderul de la Ankara. „Cei mai mulţi turci nici nu-şi pot imagina că există un loc de acest fel“, deşi „pare că nu-i mai interesează nimic în afară de cum să facă bani“. Din acest punct de vedere, am adoptat cu toţii filozofia capitalismului vestic, adaugă Gökhan Bacik,

turcia

363

parcă mirându-se că „pe turci nu-i mai interesează nici măcar problema kurdă, care acum zece ani era atât de inflamată“. „Şi la Ankara suntem în plină eră neoliberală“, susţine profesorul. „Cu Israelul, care este potenţialul nostru inamic acum, schimburile comerciale au crescut de trei ori de la înrăutăţirea relaţiilor diplomatice, ca să nu mai vorbim de Rusia. În acest caz, contează doar cei 40 de miliarde de dolari cât înseamnă comerţul turco-rus, şi acest lucru e suficient pentru a uita diferenţele mari dintre noi în ceea ce priveşte Siria, Ciprul, Georgia şi chiar Ucraina, unde Turcia are o importantă minoritate, în Crimeea“. Turcia este dependentă de gazul rusesc, în vreme ce volumul celui iranian este în scădere de la venirea preşedintelui Hassan Rohani la Teheran, fiindcă, spre deosebire de predecesorul lui, el „nu mai acceptă mecanismele informale folosite până acum de cele două părţi“. „Rohani este mult mai inteligent şi investeşte în legitimitatea şi credibilitatea lui şi a Iranului, negociind direct cu Occidentul ceea ce este de negociat.“ Bacik este de părere că „Rusia a devenit principalul partener al Turciei“, după ce Ankara a pierdut în deceniul trecut trenul întoarcerii în Asia Centrală: „Acum, puterea de la Ankara alunecă spre islamism, preferând să se uite mai degrabă spre Orientul Mijlociu decât spre Asia Centrală, lăsând astfel cale liberă Rusiei spre statele desprinse din fosta URSS.“ Nici otomanii nu fuseseră, de fapt, prea interesaţi de Asia Centrală, locuită de triburi turcice, fiind atraşi mai degrabă de Europa şi de Orientul Apropiat. „Noul otomanism“, doctrina formulată de fostul ministru de externe, Ahmet Davutoğlu, devenit premier după alegerile prezidenţiale din august 2014, viza extinderea influenţei Turciei asupra fostelor teritorii otomane şi renunţarea treptată la ideea apropierii de Occident. Partidul Justiţiei şi Dreptăţii (AKP), pe care Recep Tayyip Erdoğan l-a adus la putere în 2002, abandonează încetul cu încetul secularismul şi trece, fără măsuri bruşte, la islamism.

364

singură pe drumul mătăsii

După ce a câştigat preşedinţia, Erdoğan a anunţat noile direcţii: elevii care au terminat clasa a patra îşi pot lua doi ani de vacanţă pentru a studia Coranul, iar orele de religie, care după venirea AKP la putere au devenit obligatorii în grădiniţe, şcoli şi licee, vor fi introduse în curriculumul şcolar. „Vom creşte o generaţie religioasă“, a anunţat Erdoğan în primul său mandat de premier, iar planul său de întoarcere în trecut continuă, fiindcă de acum încolo toţi elevii şi studenţii vor începe să înveţe turca otomană: limba scrisă în alfabetul arab şi cu multe cuvinte împrumutate din persană sau arabă. „Indiferent dacă oamenii vor sau nu, limba otomană va fi învăţată în această ţară“, a spus Erdoğan, întorcându-se şi în acest fel, în mod definitiv, împotriva lui Mustafa Kemal Atatürk, părintele Turciei moderne, care a hotărât, în 1928, trecerea la grafia latină, introducerea calendarului european şi schimbarea zilei de odihnă de vineri, duminica. Pentru a schimba direcţia ţării spre Vest, Atatürk i-a obligat, prin legea vestimentaţiei, pe bărbaţi să nu mai poarte fesurile otomane şi pe femei să renunţe la văl, dar acum aceste obiceiuri sunt reluate. Kemal, pe care oamenii îl numeau, când vorbeau despre el, Gazi, în traducere „Eroul“, avea părul deschis la culoare şi ochii albaştri. În 1936, când regele Angliei, Edward VIII, a venit în Turcia, se spunea că „Gazi era chiar mai arătos decât el“, sau cel puţin aşa scrie Orhan Pamuk155. A reuşit să rupă legătura dintre islam, stat şi lege, după ce a mutat capitala la Ankara şi a desfiinţat califatul otoman (1517–1924). Califatul nu era o instituţie religioasă, ci politică, iar califul era protectorul musulmanilor de pretutindeni. Misiunea lui era de a apăra islamul şi de a extinde teritoriul ocupat de musulmani, Dar al-islam sau Casa Islamului.156 „Erdoğan se visează noul calif al Turciei“, îmi spune Necdet, un pictor căruia i s-au comandat mai multe lucrări cu scene din istoria glorioasă a otomanilor, care urmează să împodobească noul palat prezidenţial, Aksaray (Palatul Alb).

Ankara văzută de pe zidurile citadelei, Ankara Kalesi. De sus, Ankara pare imensă, cu bulevardele ei largi şi pline de magazine occidentale. Acum mai bine de o mie de ani, aproape tot oraşul era în interiorul zidurilor Citadelei Ankarei, care n-au rezistat arabilor şi au căzut sub atacul califului Mutasim, în 838 d.Hr.

Ankara. Mergem să vizităm Kocatepe Camii, cea mai mare moschee din Ankara, amplasată pe dealul Kızılay, pentru a fi văzută din orice colţ al capitalei. Kocatepe Camii e o pastişă a Moscheii Albastre din Istanbul şi a fost terminată în 1980, după douăzeci de ani de strădanii.

Ankara. În autogară. Vălul islamic este un subiect care pune faţă în faţă tradiţia şi modernitatea, islamul şi democraţia, pentru că nu este vorba despre interdicţia sau libertatea de a purta vălul islamic, ci de a-l aduce sau nu în viaţa publică.

Ankara. Cântăreaţa.

turcia

367

Clădirea se inspiră din arhitectura selgiucidă, are peste o mie de încăperi şi este dotată cu buncăre de apărare împotriva atacurilor biologice, chimice sau nucleare. În apropiere, se află o casă de oaspeţi cât un hotel mare, o grădină botanică şi urmează să se mai construiască o moschee care să poată găzdui 4000 de persoane şi o reşedinţă pentru familia prezidenţială, cu 250 de camere. Toate aceste construcţii au fost ridicate sau urmează să fie ridicate în pădurea pe care Atatürk a donat-o statului în 1937. O lege din 1992 interzicea construcţiile în această zonă, iar în martie 2014 judecătorii au ordonat oprirea lucrărilor. Erdoğan a ignorat verdictul şi a răspuns ca un stăpân absolut: „Să-l dărâme, dacă pot. Ei au ordonat oprirea, dar nu pot stopa construirea clădirii, aşa că o voi inaugura, mă voi muta acolo şi o voi folosi.“157 DUPĂ CE A FOST ZECE ANI PREMIER, Erdoğan a devenit preşedinte şi se poartă de parcă ar rămâne veşnic la putere. Necdet, pictorul, este de părere că ambiţiile lui vor întoarce ţara din drum şi se teme că o eventuală revoltă nu va fi susţinută de majoritatea populaţiei, care a rămas conservatoare, la aproape o sută de ani de când a început modernizarea lui Atatürk. „Mitul lui Gazi se stinge şi în locul lui vine sultanul Erdoğan“, prevede, pesimist, Necdet. Mergem să vizităm Kocatepe Camii, cea mai mare moschee din Ankara, amplasată pe dealul Kızılay, pentru a fi văzută din orice colţ al capitalei. Sub ea sunt un supermarket de unde ne-am cumpărat baclavale şi o parcare pe mai multe niveluri. Kocatepe Camii e o pastişă a Moscheii Albastre din Istanbul şi a fost terminată în 1980, după douăzeci de ani de strădanii. Lui Necdet nu-i place, fiindcă arată ca „o femeie obeză“. În faţa intrării, de-a lungul unui bloc în care e sediul AKP, se lăfăie un afiş cu faţa zâmbitoare a lui Erdoğan. Sus, pe terasă, o mulţime de credincioşi aşteptau asfinţitul şi pregăteau platouri cu mâncare. Era în plin Ramadan şi nu se cădea să mâncăm acolo, înainte de apus, baclavalele din care începuse să picure siropul.

368

singură pe drumul mătăsii

Turcia, de la „noul otomanism“ la finlandizare HĂRŢILE IMENSE de pe pereţii Organizaţiei pentru Cercetări

Strategice Internaţionale din Ankara scot în evidenţă rolul de punte pe care îl ocupă Turcia în geografia intercontinentală: între Europa şi Caucaz, între Europa şi Orientul Mijlociu şi chiar între Europa şi Rusia. Profesorul Selçuk Çolakoğlu, care conduce această organizaţie, m-a primit în biroul lui ordonat şi plin de cărţi, unde mi-a explicat că Turcia este o soft power, care are nevoie de aliaţi pentru a acţiona în zonele de care este interesată. O secretară mi-a adus un pahar de apă, într-un recipient sigilat care arăta ca un iaurt, iar un asistent s-a aşezat pe canapeaua aflată ceva mai departe de birou şi a început să noteze tot ce vorbim. Trecut de 50 de ani, Çolakoğlu are o frunte mare, care tinde să-i acopere tot capul, şi nu pare în dezacord cu paseismul liderilor turci. Îl întreb despre doctrina noului otomanism, lansată în urmă cu câţiva ani de Ahmet Davutoğlu. „Ar însemna doar întărirea profilului Turciei în Balcani, Marea Neagră, Caucaz şi Orientul Mijlocu.“ În 2011, la aniversarea centenară a extremiştilor de la Vatra Turcească (Türk Ocaği), Ahmet Davutoğlu promitea că „în următoarele decenii Turcia va avea un rol conducător nu doar în Balcani“, ci şi în Libia, în statele africane şi în Orientul Apropiat, unde îşi propune să exercite „o influenţă strategică din punct de vedere militar şi politic“. În 2009, la Sarajevo, în Bosnia, Davutoğlu explica scopul acestei noi ideologii în Balcani, unde Turcia îşi doreşte o cooperare economică, politică şi o armonie culturală „ca în perioada otomană“. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat, sugerează, diplomatic, Çolakoğlu. „Turcia nu e capabilă să-şi reia influenţa din perioada otomană, nu doar fiindcă lumea s-a schimbat, ci şi din cauză că Ankara nu dispune de resursele necesare pentru a fi o mare putere regională“, îmi spusese cu o zi înainte Bacik, fiind de părere că Davutoğlu nu a avut succes ca artizan al politicii externe,

turcia

369

fiindcă a promis probleme zero cu toţi vecinii, dar, după zece ani de mandat, Turcia are câte ceva de împărţit cu aproape fiecare stat din jurul ei. Profesorul Bacik îmi desenase un cerc imaginar pe masă, pentru a-mi arăta că în jurul ţării lui sunt prea multe state eşuate: la sud, Siria şi Irakul, la est, Iranul, la nord-est, Georgia, Armenia şi Azerbaidjanul, iar la nord, în Marea Neagră, Rusia a transformat Ucraina într-o zonă complicată. Pentru Turcia, acapararea Crimeii de către Rusia şi ameninţarea de a transforma din nou Marea Neagră într-un lac rusesc nu ridică deocamdată probleme. Selçuk Çolakoğlu mă asigură că „relaţiile cu Rusia sunt foarte intense şi foarte pozitive. Turcia a rămas în aceiaşi termeni buni cu Rusia, chiar şi după anexarea Crimeii, datorită necesităţilor economice comune şi datorită canalelor la nivel înalt care au fost păstrate deschise, deşi Turcia nu a recunoscut şi nu va recunoaşte niciodată anexarea Crimeii de către Rusia. În acelaşi timp, Ankara a reuşit să menţină o balanţă echilibrată între aliaţii săi din NATO şi UE şi Rusia în această criză“. Çolakoğlu recunoaşte că, din pricina dependenţei de gazul rusesc – 57% din necesarul pieţei turceşti este adus din Rusia –, Turcia nu a putut mişca un deget nici atunci când Rusia a invadat Georgia, în 2008, nici în 2014, când a anexat Crimeea. Din Rusia vin spre Turcia două conducte de gaz: cea vestică, prin Ucraina, România, Bulgaria, şi Blue Stream, care traversează Marea Neagră. Gazul rusesc nu poate fi înlocuit cu cel iranian, nu atât din cauza embargoului împotriva Iranului, de care Turcia nu s-a sinchisit niciodată prea mult, ci fiindcă „Rusia este un furnizor mai credibil, preţul gazului rusesc este mai mic decât al celui iranian, iar Moscova este mult mai flexibilă în negocieri decât Teheranul“. Profesorul Çolakoğlu aduce în discuţie necesitatea diversificării resurselor, o sarcină destul de grea pentru oficialii turci, pentru că Azerbaidjanul, de pildă, a devenit mult mai ezitant în dezvoltarea proiectelor energetice comune după ce Rusia a ocupat Crimeea. Gazul din Israel, pe

370

singură pe drumul mătăsii

de altă parte, ar putea fi uşor de adus în Turcia, numai că relaţiile dintre cele două ţări sunt îngheţate. Turcia rămâne astfel a doua piaţă de desfacere pentru gazul rusesc, după Germania. În acelaşi timp, Turcia nu a blocat interesele Rusiei la Marea Neagră şi i-a dat voie să construiască gazoductul South Stream în zona sa exclusivă, un gest considerat de profesorul Çolakoğlu „extrem de important pentru consolidarea apropierii dintre Ankara şi Moscova“, chiar dacă proiectul de anvergură europeană a fost înlocuit cu Turkish Stream, o conductă care va traversa Marea Neagră şi va aproviziona Turcia cu gaz, iar în perspectivă va fi prelungită în sudul Europei. Următorul deziderat comun este centrala nucleară de la MersinAkkuyu, o investiţie 100% rusească de 20 de miliarde de dolari. Peste o sută de studenţi turci au fost trimişi deja la universităţi ruseşti pentru specializări în ingineria nucleară pe cheltuiala Moscovei. Dependenţa Turciei de gazul rusesc a modificat în mod substanţial politica externă a Ankarei, care s-a situat în momente critice mai mult de partea Moscovei decât de cea a aliaţilor săi din NATO: la 1 martie 2003, parlamentul turc a decis să nu autorizeze accesul trupelor americane spre Irak, în 2008, în timpul conflictului ruso-georgian, s-a opus operaţiunii NATO „Active Endeavour“ în Marea Neagră şi a blocat intrarea în strâmtori a celor două nave-spital americane. Există astfel pericolul „finlandizării“ Turciei, un termen introdus în anii 1950 de Karl Gruber, şeful diplomaţiei austriece, care a definit în acest fel rigorile impuse de Uniunea Sovietică în politica externă a Finlandei. Pentru Gökhan Bacik, această înclinare a balanţei spre Moscova are loc şi din cauză că „trăim într-o perioadă a neoliberalismului care omoară relaţiile internaţionale: nu mai există Război Rece, nu mai există comunism, dar nu mai există nici idealuri. Nu mai există nici un guvern care să investească în democraţie în Siria, în Irak sau aiurea. Cui îi mai pasă acum de toate acestea? Oamenii vor să-şi cumpere

turcia

371

lucruri, cât mai multe lucruri, nu să-şi cheltuiască banii în Irak. Nu mai contează decât standardul de viaţă. Guvernele încurajează consumerismul. Nimeni nu mai vrea să salveze alte naţiuni. Fiecare se gândeşte doar la el“. În opinia lui Bacik, „individualismul“ este o piedică serioasă care va bloca demararea Noului Drum al Mătăsii într-un viitor apropiat: ar fi nevoie de reglementări standard pentru circulaţia mărfurilor şi a oamenilor, chiar dacă nu la fel de sofisticate ca în Uniunea Europeană, dar pe care nici unul dintre actorii de pe acest traseu nu le doreşte, de frică să nu-şi piardă ceva din suveranitate, fiindcă majoritatea statelor din Asia Centrală sunt noi şi se află într-o perioadă romantică de construire a naţiunii. Nu există un cadru în care să se dezvolte relaţiile dintre Turcia şi Asia Centrală, îşi continuă profesorul din Ankara inventarul, apoi relaţiile cu Uzbekistanul sunt aproape inexistente, cele cu Kîrgîstanul, Kazahstanul şi Azerbaidjanul sunt ceva mai strânse, dar nu mai există nici o strategie în această privinţă. La începutul anilor 1990, a fost o încercare de creare a unei uniuni în Asia Centrală, dar Turcia nu a avut niciodată forţa necesară, nici din punct de vedere material, nici strategic. Între timp, Turcia şi-a dorit să fie „pivotul central“ al Orientului Mijlociu, iar în 2011 a decis să susţină revolta împotriva preşedintelui sirian Bashar al-Assad: a deschis graniţele pentru refugiaţi şi pentru luptătorii care voiau să se alăture războiului civil din Siria, inclusiv pentru cei care aveau să instituie Statul Islamic. Liderii de la Ankara au crezut că permisul de liberă trecere acordat luptătorilor care au traversat Turcia pentru a se alătura mişcării din Siria era preţul pentru căderea lui Assad şi că băieţii răi vor fi în final daţi la o parte de cei buni. După patru ani însă, Assad nu a fost înlăturat, în schimb băieţii răi au început construirea Statului Islamic.158 Întreaga zonă pare suspendată din pricina conflictelor existente şi potenţiale: Arabia Saudită se consideră ameninţată de Iranul şiit şi de extinderea influenţei acestuia asupra Afganistanului şi spre graniţele

372

singură pe drumul mătăsii

Irakului, Libanului şi Siriei, până la Mediterana; confruntarea şiiţilor cu sunniţii din Peninsula Arabică, statele din Golful Persic, Egipt şi Iordania implică şi Turcia, ţară care are parteneriate cu toate acestea.159 Odată cu ascensiunea lui Erdoğan şi a partidului său cu vederi islamiste şi naţionaliste, elitele pro-occidentale formate în spiritul kemalist au fost înlocuite cu lideri conservatori. Schimbarea a dus la promovarea unui islamism naţionalist în interior şi la orientarea politicii externe mai mult spre Est decât spre Vest. O primă consecinţă a fost creşterea sentimentelor antiamericane de la 54% în 2002 la 73% în 2014, iar a celor antieuropene de la 35% la 66%. Potrivit datelor Institutului Pew, aproape 70% dintre turci consideră că islamul joacă un rol important în Turcia şi doar 19% mai sunt favorabili NATO.160 Aceste evoluţii din politica internă duc inevitabil la modificări de politică externă. Primul gest al puterii de la Ankara în defavoarea americanilor a avut loc în 2003, înainte ca propaganda islamistă să producă efecte. Apoi a tergiversat până în 2015 folosirea bazei de la Incîrlik pentru bombardarea Statului Islamic, poate şi pentru că acesta câştigă un milion de dolari pe zi din vânzarea ilicită de petrol în care sunt implicaţi „intermediari“ turci.161 Ecuaţia e mai complicată pentru Turcia, care vrea să demonstreze că se află în tabăra sunniţilor din Peninsula Arabică, pentru care Statul Islamic nu este o mişcare teroristă, ci o pârghie prin care poate câştiga teren împotriva şiiţilor din Iran şi Irak. În acelaşi timp, Ankara sprijină Statul Islamic împotriva kurzilor, care aspiră să-şi pună în viitor bazele propriului stat şi care se luptă cu islamiştii. Glisând între Est şi Vest, Turcia vrea să-şi recâştige influenţa pe care a avut-o Imperiul Otoman în Orientul Mijlociu între secolele al XVI-lea şi al XIX-lea, fără să-şi piardă locul câştigat alături de Occident. Islamizarea politicii interne a puterii de la Ankara i-a contaminat şi politica externă, iar Turcia nu mai este pivotul stabilităţii pe care se

turcia

373

bazau aliaţii ei din NATO. În schimb, tinde să se transforme într-un pol de putere al sunniţilor care-şi întinde tentaculele spre lumea arabă.

„Fără conexiuni guvernamentale nu faci nimic“ în Turcia POARTĂ ESPADRILE DIN PIELE ÎNTOARSĂ pe piciorul gol şi e îmbrăcat lejer, deşi aleargă de la o întâlnire la alta. E grăbit şi stă ca pe ace în vreme ce-mi povesteşte despre aventurile lui de om de afaceri obişnuit să aibă succes. A venit la întâlnirea programată în holul micului hotel din Ankara în care stăteam mai devreme cu câteva minute, şi l-am găsit acolo când am coborât, echipată cu rucsacul umflat, murdar, aproape soios şi cu bandajul urât care-mi ieşea din sandale, pregătită să plec spre Istanbul. M-a privit uşor dezamăgit, fiindcă nu arătam ca ziaristele occidentale de la televizor, nu eram bine îmbrăcată, iar bagajele mele nu i-au făcut o impresie prea bună. După ce am cerut chitanţa pentru cazare, am achitat şi ne-am aşezat la măsuţa rotundă, i-am văzut privirea oarecum descumpănită. Pentru că-i fusesem recomandată de un confrate bine situat de la Bucureşti, mi-a răspuns totuşi la întrebări cu răbdare, păstrându-şi însă tonul condescendent al omului plin de bani care-şi risipeşte timpul fără să câştige mare lucru în schimb. Aras e un om de afaceri prosper, care şi-a început cariera în anii ’90, în Statele Unite, importând lucruri ieftine din China. Are 50 de ani şi a renunţat la întreprinderile lui de construcţii din Turcia, după criza imobiliară din Vest, cu gândul că nici aici nu va mai dura mult boom-ul: „Riscul e mare, iar profitul, mic.“ Îl interesează politica doar în măsura în care îşi poate pune relaţiile la lucru în propriul folos. „Fără conexiuni guvernamentale nu faci nimic“, îmi mărturiseşte. Recent, şi-a vândut o afacere cu maşini scumpe şi a investit totul într-o

374

singură pe drumul mătăsii

nouă companie IT, extinsă din Caucaz până în Europa. Nu vrea să-şi rişte banii în ţări ca Georgia, Turkmenistan sau Azerbaidjan, unde „nimic nu e stabil“, dar unde şi-a găsit parteneri care vin cu părţi egale. Şi-a mutat sediul companiei în Germania, fiindcă „e greu să iei credite de la băncile turceşti“. Din punctul lui de vedere, „e mai eficient să faci afaceri cu SUA şi cu statele din Uniunea Europeană, pentru că pieţele sunt mai sigure şi mai mari decât cele din Asia Centrală sau din Orientul Mijlociu“. „De ce să risc în Est cu profituri mici, când am la dispoziţie o piaţă bine reglementată în Vest?“ se întreabă retoric Aras, care aşteaptă însă deschiderea Iranului, unde este „o piaţă goală şi plină de bani“. Noua lui companie are contracte cu statul turc şi cu guvernele de la Baku, Tbilisi şi Aşgabat, unde partenerii săi sunt la rându-le clienţi politici. „E singura posibilitate să faci afaceri serioase“, pentru că „dacă nu ai relaţii cu puterea nu devii rentabil“, încheie discuţia Aras, întrebându-mă dacă vreau să mă lase la aeroport. M-a privit ca pe cineva de pe altă planetă când i-am spus că merg cu autobuzul spre Istanbul, ca şi cum ar fi ceva umilitor să stai şapte ore traversând tot platoul anatolian, o călătorie mult mai scurtă decât aceea de la Tbilisi la Ankara, care a durat 23 de ore.

„Erdoğan e ca Ceauşescu“ şi despre miza vălului islamic la Istanbul SPRE DEOSEBIRE DE TERMINALUL AUTOBUZELOR din Ankara,

ordonat şi curat, cel din Istanbul pare haotic şi destul de murdar la sfârşitul zilei. Am ajuns când se întuneca, iar şoferii de taxi cereau, toţi, nişte preţuri exorbitante ca să mă ducă până în Fatih, oraşul vechi aflat pe malul Bosforului. Am împărţit în cele din urmă costul cu o localnică şi am ajuns la destinaţie puţin înainte de miezul nopţii. Taximetristul mă întreabă de unde sunt şi îmi povesteşte cât de greu se trăieşte în Turcia şi cât

turcia

375

de mult seamănă Erdoğan cu Ceauşescu: „Nu-l interesează decât să se îmbogăţească pe seama poporului, care e prea prost pentru a vedea realitatea.“ A stat mai bine de zece ani în Australia, dar s-a întors la mijlocul anilor ’90, fiindcă toată familia lui e aici. Îi pare rău că nu i-a putut lua pe toţi ai lui acolo, fiindcă în Turcia „corupţia e mai mare ca oricând“. „Toată lumea a văzut înregistrările în care Erdoğan i-a cerut fiului său să scape de milioanele de euro, bani lichizi, pe care îi avea din bacşişuri“, îmi povesteşte taximetristul, dar mulţi „nu vor să creadă că este adevărat“, pentru că sunt foarte mulţumiţi de viaţa lor: „Sora mea şi familia ei, care trăiesc la ţară, nici nu vor să audă înregistrările care au apărut pe internet“ şi „cred orbeşte în Erdoğan“. În aceeaşi zi în care fiii a trei miniştri din guvernul Erdoğan au fost puşi sub acuzare pentru corupţie şi deturnare de fonduri, în decembrie 2013, a fost făcută şi înregistrarea în care premierul de atunci îi ordona fiului său Bilal Erdoğan să se descotorosească de cei 30 de milioane de euro cash. În alte înregistrări difuzate pe internet, Recep Tayyip Erdoğan îi cerea ministrului justiţiei să fie mai hotărât în procesul intentat patronului media Aydın Doğan, al cărui trust de presă era prea critic cu guvernul. După toate aceste scandaluri, Erdoğan a încercat să blocheze accesul la YouTube şi Twitter şi să-şi subordoneze justiţia, dar Curtea Constituţională i-a oprit aceste excese. Erhan Başyurt, redactor-şef al cotidianului Bugün (Astăzi), cu sediul la Istanbul, nu este prea convins că puterea lui Erdoğan va creşte, aşa cum îşi doreşte acesta, fiindcă pentru a fi un preşedinte puternic are nevoie de modificarea Constituţiei, acum, când opoziţia e foarte slabă şi lipsită de un lider carismatic: „Erdoğan i-a dat la o parte pe toţi cei care ar fi putut fi cu adevărat lideri ai părţii adverse, inclusiv aducându-i în partidul lui, AKP, şi oferindu-le poziţii importante.“ Am găsit cu greu redacţia ziarului, aflată pe o stradă retrasă, şi, fiindcă am ajuns mai devreme decât ora stabilită, m-am aşezat la o cafenea din apropiere. Imediat, un bărbat între 30 şi 40 de ani mi-a cerut voie să se aşeze lângă mine. Obiceiul turcilor de a intra în vorbă

376

singură pe drumul mătăsii

cu tine, fără să te hărţuiască, natural şi deschis, l-am întâlnit mai ales la Istanbul. Unii o fac, ce-i drept, cu un interes anume, dar cred că cei mai mulţi sunt doar curioşi, iar alţii, foarte generoşi. În urmă cu mai mulţi ani, am vizitat Istanbulul în februarie, împreună cu un prieten care voia neapărat să facem o croazieră pe Bosfor, deşi bătea vântul, ploua, era negură şi nu se vedea aproape nimic. În timp ce treceam de pe un vapor pe altul, ca să ajungem la vasul care traversa strâmtoarea, mi-am scăpat geanta în mare. Aveam acolo lucruri importante: paşaportul, bani, biletul de avion. Până să mă dumiresc ce să fac, unul dintre băieţii care mişunau pe-acolo a sărit în apă şi mi-a recuperat preţiosul bagaj. Aşa sunt bărbaţii din Istanbul, îţi dau locul în autobuz sau în tramvai, te conduc unde vrei să ajungi dacă te rătăceşti, vor neapărat să te însoţească în drumurile tale dacă te văd singură. Bărbatul din cafeneaua aflată la doi paşi de trustul Bugün se laudă că are o colecţie impresionantă de vederi cu Istanbulul vechi, moştenite de la bunicul său, care se trăgea din neam de paşă. Îl cheamă Halil şi e lector la universitate, i-ar plăcea să-mi arate cărţile lui poştale, ca să înţeleg oraşul mai bine. Stă cu mama lui într-o casă pe malul Cornului de Aur şi aş putea veni la ei la cină a doua zi. Vorbim despre femeile care poartă eşarfă şi despre Erdoğan, îmi spune că este liberal, că fiecare ar trebui să se îmbrace cum vrea şi că lucrurile acestea nu sunt treaba statului. Dacă Uniunea Europeană şi-ar fi deschis porţile către Turcia, lucrurile ar fi stat altfel, islamiştii ar fi fost descurajaţi, iar turcii n-ar mai fi vrut să se întoarcă spre trista glorie a imperiului, este concluzia bărbatului brunet din faţa mea, care-mi zâmbeşte larg. Pentru el, asocierea iniţială dintre Fethullah Gülen, influentul predicator islamist autoexilat în Statele Unite, şi Recep Tayyip Erdoğan a fost cea care a distrus bazele kemalismului laic. Halil se consideră un neokemalist şi şi-ar dori întoarcerea la valorile seculariste din vremea lui Atatürk, dar fără constrângerile dictaturii din vremea lui. ASCENSIUNEA LUI ERDOĞAN s-a bazat pe reţeaua extinsă a

mişcării islamiste Gülen care controlează trusturile media cu cea mai mare audienţă din Turcia, o largă comunitate de afaceri

turcia

377

şi o mulţime de oameni care lucrează în funcţii publice şi care au terminat universităţi de prestigiu în ţară sau în afară, cu ajutorul burselor oferite de fundaţiile create de Gülen. „Este vorba despre o frăţie“, îmi explică Halil, „sunt oameni care au aceleaşi principii, cred în viitorul unui islamism modern, se ajută unii pe alţii şi se pun în slujba Comunităţii lor.“ Comunitatea este extrem de extinsă în toate instituţiile statului, începând cu justiţia şi poliţia şi terminând cu fiscul şi economia. „Până în 2012, afacerile statului se împărţeau între clienţii lui Erdoğan şi cei ai lui Gülen, dar între timp Erdoğan şi-a dat seama că poate fi singurul beneficiar al puterii şi a început să-i hărţuiască pe oamenii fostului său aliat.“ Nu e clar însă de ce s-au despărţit cei doi. Erdoğan a vorbit despre „statul paralel“ instituit de Gülen, atunci când mai mulţi apropiaţi de-ai săi au fost acuzaţi de corupţie. Comunitatea nu este o organizaţie propriu-zisă şi nimeni nu a putut dovedi că magistraţii care au formulat acuzaţiile la adresa miniştrilor şi fiului lui Erdoğan ar avea vreo relaţie cu fundaţiile apropiate de Gülen, care s-au declarat permanent apolitice. Gülen însuşi s-a împotrivit folosirii religiei ca instrument politic, iar apărătorii săi susţin că între el şi Erdoğan este o mare diferenţă, fiindcă Gülen se bazează pe statul de drept, libertate de expresie, capitalism liberal, în vreme ce preşedintele şi membrii AKP ar fi continuatorii Viziunii Naţionale (Milli Görüş), un manifest al fostului premier Necmettin Erbakan, al cărui mandat a durat doar un an (1996–1997). Uniunea Europeană era pentru Erbakan un proiect catolic şi sionist, care urmărea dezislamizarea Turciei, iar scopul lui politic era întoarcerea ţării spre o uniune cu statele musulmane.162 În urma presiunilor liderilor armatei, Erbakan a demisionat, iar judecătorii i-au interzis să deţină funcţii publice şi să facă politică, din cauza „agendei islamiste“ pe care a promovat-o. Era pentru a doua oară când Erbakan primea un astfel de verdict: în urma loviturii militare din 1980, Erbakan şi

378

singură pe drumul mătăsii

partidul său au fost interzişi, din cauza politicii islamiste şi antioccidentale, dar în 1987 interdicţia a fost ridicată, pe baza unui referendum, iar el a devenit liderul Partidului Bunăstării, care a câştigat alegerile din 1995. Fostul premier islamist Erbakan a fost mentorul preşedintelui turc Recep Tayyip Erdoğan, care a păstrat direcţiile lui politice principale, înţelegând însă că acestea nu trebuie aplicate brutal şi dintr-odată, ci în mod treptat. Aşa s-a născut neootomanismul actual, ajutat într-un fel şi de marile puteri europene, care au descurajat aderarea Turciei la Uniunea Europeană, deşi Acordul de Asociere fusese semnat încă din 1963. Trustul Burgün se află într-un bloc înalt, iar în redacţie e agitaţie, fiindcă se apropie ora închiderii ziarului. Erhan Başyurt mă priveşte prin ochelarii lui cu rame groase şi încearcă să mă convingă de ce nu e posibilă trecerea la o politică de tip islamist: „Alcoolismul este în creştere, sunt tot mai mulţi fumători şi utilizatori de droguri, în schimb numărul conservatorilor nu pare să fi crescut în societatea turcă.“ Când îi spun că mi se pare că tot mai multe femei tinere poartă eşarfă aici, la Istanbul, în cel mai cosmopolit oraş din Turcia, Erhan Başyurt se uită la mine peste ochelari şi-mi dă exemplul profesoarei Nilüfer Göle, care predă şi în Franţa şi care „poartă cu mândrie eşarfa islamică“, ca modalitate de „asumare a unei culturi distincte de cea europeană“. „În fond, 70% dintre femeile din Turcia au ales deja eşarfa“, mă anunţă Başyurt, citând un sondaj recent. În viziunea lui Nilüfer Göle, autoarea volumului The Forbidden Modern (Modernitatea interzisă), femeile „vor să aibă acces la educaţia seculară, urmând o nouă traiectorie, care nu este în conformitate cu rolul lor tradiţional“ şi care poate să le ofere o viaţă „modernă“, lăsându-le totodată posibilitatea de a-şi „asuma religia“.163 Nilüfer Göle susţine că „simbolul vălului islamic“ se află în plină transformare: în trecut a fost „un stigmat al inferiorităţii“, care astăzi se schimbă într-un semn al „puterii şi

turcia

379

prestigiului femeii musulmane“164. De pe poziţii similare a scris şi Seyla Benhabib, profesoară de filozofie şi ştiinţe politice la Yale University, în Statele Unite, după ce în 2008 Curtea Constituţională din Turcia a respins pachetul de legi prin care partidul lui Erdoğan ridica interzicerea purtării vălului în instituţiile publice şi în universităţi. Din punctul ei de vedere, această dezbatere nu are ca punct de plecare doar drepturile fundamentale ale omului, ci şi întrebarea rămasă fără răspuns „De ce femeile şi corpul lor au devenit obiect al conflictelor în cultură, religie şi justiţie“165. VĂLUL ISLAMIC este un subiect care pune faţă în faţă tradiţia şi modernitatea, islamul şi democraţia, pentru că nu este vorba despre interdicţia sau libertatea de a purta vălul islamic, ci de a-l aduce sau nu în viaţa publică. Ayda, care într-o sâmbătă după-amiază m-a dus cu maşina să văd Istanbulul asiatic, mi-a spus că se teme ca această dispută neîncheiată să nu ducă, în timp, la obligativitatea purtării eşarfei, ca în Iran sau în Arabia Saudită, fiindcă majoritatea populaţiei este de partea lui Erdoğan în această privinţă. Soţia proaspătului preşedinte nu poartă doar o eşarfă simbolică, ci este „complet înfăşurată“, în aşa fel încât să nu i se vadă nici un fir de păr. „Acesta e primul semn că trebuie să ne temem“, crede Ayda, care vede în faptul de a purta hijab-ul şi eşarfa mai degrabă o întoarcere în timp decât o „asumare a identităţii culturale, aşa cum teoretizează feministele turce“. Predă limba franceză la liceu şi a observat că „tot mai multe mame o copiază pe prima doamnă a Turciei şi le îmbracă şi pe fetiţele lor la fel. Nu e decizia copiilor, ci a părinţilor, iar fetele vor creşte la fel ca acum o sută de ani, sub tutela bărbaţilor, temându-se de ei şi purtând vălul nu de dragul tradiţiei, ci de frica fraţilor, taţilor şi soţilor“.

380

singură pe drumul mătăsii

În redacţia celui mai mare ziar din Turcia toată lumea ţine postul de Ramadan. Şi când va putea influenţa Ankara preţul gazului pe viitorul Drum al Mătăsii AM TRAVERSAT APROAPE TOT ORAŞUL CONTINENTAL pe un

soare torid, pentru a ajunge la redacţia celui mai vândut ziar din Turcia, Zaman (Timpul), care apare în aproape un milion de exemplare zilnic şi are un sediu impresionant, în apropierea aeroportului internaţional din Istanbul. La intrare, o tânără cu hijab şi haină lungă, ambele de culoare gri prăfos, îmi zâmbeşte şi mă roagă să-mi pun rucsacul pe banda de verificare. Mă conduce într-una din multele încăperi destinate întâlnirilor ziariştilor cu persoane din afară, unde îl aştept pe Ismail Altunsoy, specialist în probleme de energie. Zaman e un cotidian conservator, cu vederi moderat-islamice, foarte apropiat de Mişcarea Gülen, iar gazdele mele se scuză că nu-mi pot oferi cafea, ceai sau apă, pentru că se află în plin Ramadan. Nu-mi scot deci nici eu din rucsac sticla de apă, pentru a nu-i stânjeni. „ISTANBULUL FACE PARTE ÎN MOD NATURAL DIN DRUMUL MĂTĂSII, chiar şi în zilele noastre, când acesta a devenit un

Drum al Gazului“, începe Altunsoy discuţia. Din punctul lui de vedere, „Turcia este unul dintre locurile centrale pe acest traseu pe care se poate construi un culoar al energiei, dar din păcate lucrurile sunt în permanentă schimbare în această regiune, a cărei situaţie a devenit şi mai dificilă după ce Statele Unite au abandonat-o“. Altunsoy crede că acum, când America are acces la gazul de şist, Washingtonul nu mai este interesat de Asia Centrală şi de Caucaz, pe unde ar urma să fie construite conductele de gaz. În plus, întreaga zonă este instabilă: începând cu Siria şi Irakul, trecând prin Georgia şi până în Tadjikistan sau Kîrgîstan, ţări fragile şi dependente de marile puteri regionale. „Turcia este obligată să-şi diversifice sursele de aprovizionare cu energie, fiindcă dacă principala conductă care vine

turcia

381

dinspre Rusia sare în aer întreaga industrie din ţară rămâne paralizată. Suntem în situaţia în care o blocare a relaţiilor ruso-turce ar duce la colaps economic.“ Soluţia ar fi Irakul, numai că pe termen scurt şi chiar mediu lucrurile sunt impredictibile. Iranul este o altă cale, dar „utilajele lor sunt vechi, iarna cantitatea pompată este foarte scăzută, iar preţul este prea mare“. Ismail Altunsoy înclină mai degrabă spre o combinaţie între gazul azer şi cel irakian, pentru înlocuirea celui rusesc, fiindcă, „istoric vorbind, nu poţi şti despre Iran când îţi creează probleme şi când nu. E o ţară pe care nu te poţi baza, la fel ca Rusia“. „Dacă regiunea va deveni paşnică, deşi nu există nici o perspectivă în acest sens“, apreciază Altunsoy, atunci Turcia are o mare şansă să devină „un puternic centru de redistribuire a energiei, având conexiuni spre toate punctele cardinale“. În acest caz, Turcia va putea influenţa preţul gazului, fiindcă „aceasta este miza bătăliilor energetice din ultimul deceniu: controlul preţului energiei“. De aceeaşi părere este şi Rıza Nur Meral, preşedintele Confederaţiei Oamenilor de Afaceri şi Industriaşilor din Turcia (TUKSON), care m-a primit în sala de conferinţe a sediului. Înainte să vină, un asistent mi-a pus un film despre importanţa TUKSON în relaţiile comerciale ale ţării cu restul lumii. Copleşit de importanţă, Nur Meral vorbeşte ritos şi gesticulează larg atunci când se referă la locul Turciei între Iran, Rusia, Orientul Mijlociu şi Europa. Stă cu spatele drept, lipit de scaun, şi are în faţă mai multe foi. Cu o zi înainte, un consilier mi-a cerut întrebările pe care vreau să i le pun, dar şeful TUKSON nu are nevoie de notiţe: Iranul „este principalul competitor al Turciei în regiune“, spre deosebire de Rusia, care „se află într-o relaţie de complementaritate cu Turcia, pentru că vinde produse şi servicii complet diferite“. Predicţia lui este că pe termen scurt conflictele, disputele politice şi diplomatice împiedică redeschiderea vechiului Drum al Mătăsii, dar că în mai puţin de cincizeci de ani lucrurile se vor aranja în aşa fel încât „Turcia şi toate statele din Asia Centrală şi din Orientul

382

singură pe drumul mătăsii

Mijlociu să poată profita de materii prime, hidrocarburi şi energie la preţuri avantajoase“. Până atunci, Ankara ar trebui să-şi formuleze o strategie serioasă, fiindcă „economia Turciei nu merge foarte bine şi este prea dependentă de sectorul construcţiilor şi al dezvoltării imobiliare, o situaţie nesănătoasă şi nesustenabilă“, îmi spune Rıza Nur Meral, care vede la orizont „o perioadă de instabilitate“, pornind de la faptul că în ultimii doisprezece ani, de când Recep Tayyip Erdoğan şi partidul său se află la putere, „peste 160 de legi economice au fost schimbate“, ceea ce „creează în rândul investitorilor confuzie şi teama că orice normă va putea fi schimbată mâine“, mai cu seamă că „multe dintre aceste modificări au fost făcute în favoarea unor clienţi politici sau a unor investitori care susţin executivul de la Ankara“. La întrebarea mea dacă e adevărat că nimeni nu poate face afaceri importante în Turcia dacă nu are relaţii politice, Nur Meral răspunde fără să clipească: „E 100% adevărat.“ TUKSON, considerată apropiată de Mişcarea Gülen, în opoziţie cu puterea de la Ankara, „este supusă presiunilor politice“, se plânge el, dându-mi ca exemplu faptul că ofiţerii fiscului sunt trimişi să-i hărţuiască pe membrii confederaţiei pe care o conduce.

Erdoğan e mai bun decât Atatürk. Şi de ce „porno-otomanismul“ din Suleyman Magnificul subminează „noul otomanism“ M-AM APROPIAT CU APARATUL DE FOTOGRAFIAT de doi bărbaţi cu bărbi şi turbane, aşezaţi pe iarbă între Sfânta Sofia şi Moscheea Albastră, printre sutele de locuitori ai Istanbulului ieşiţi în serile de Ramadan la picnic. Era trecut de 12 noaptea, dar centrul oraşului era la fel de animat ca ziua. Voiam să le fac poze pe ascuns, fără să-i deranjez, dar unul din ei m-a văzut şi m-a invitat să bem ceai împreună. Purtau

turcia

383

cămăşi lungi, albe peste pantalonii largi şi discutau politică. În mai multe cutii de plastic aveau plăcinte cu spanac, chiftele şi baclavale făcute în casă. Emir şi-a dat jos turbanul şi mi-a arătat cum şi-l pune la loc. Era doar o bucată lungă de pânză albă, pe care o înfăşura cu îndemânare în jurul capului. Pentru el, modernizarea nu are legătură cu îmbrăcămintea tradiţională, pe care o preferă pentru că „e mai confortabilă, mai răcoroasă, mai ieftină şi mai uşor de întreţinut“. Abia a împlinit 40 de ani, dar, din cauza bărbii prea lungi, pare mai în vârstă. Şi el, şi Ismail, prietenul alături de care îşi petrece Ramadanul, au o familie numeroasă. Emir are patru fete şi un băiat, iar Ismail, trei băieţi şi două fete. Aşteaptă să le expun la rându-mi situaţia mea familială şi între timp îmi oferă din ţigările lor. Au un termos de doi litri, din care toarnă mereu în paharele tradiţionale, pe care le-au adus cu tot cu farfurioare. Amândoi sunt mici întreprinzători şi au magazine în Büyükçekmece, o suburbie a Istanbulului aflată pe malul Mării Marmara, acolo unde cel mai renumit arhitect otoman, Mi’mâr Sinân, finanţat de Soliman Magnificul, a construit faimosul pod acum patru sute de ani şi unde se mai văd încă urmele caravanseraiului din perioada Drumului Mătăsii. „Tihna vieţii noastre şi speranţa noastră sunt în Erdoğan“, îmi spune Ismail atunci când îl întreb dacă-i place că în timpul Ramadanului viitorul preşedinte îşi face campanie gălăgioasă printre oamenii veniţi să-şi petreacă în familie sărbătoarea. Peste tot se împărţeau pliante despre realizările lui Erdoğan, iar pe aleile din faţa catedralei Sfânta Sofia erau parcate mai multe maşini cu imagini cu faţa lui serioasă şi mustaţa tradiţională. Recep Tayyip Erdoğan a fost cel mai eficient primar al Istanbulului din ultimul sfert de secol, mă asigură Emir, insistând să mai iau nişte prăjiturele. „E unul ca noi şi, tot ca noi, la început, pe vremea când era la liceu, s-a descurcat greu şi a fost nevoit să vândă limonadă şi covrigi. Oamenii îl iubesc pentru că a început de jos şi nu a uitat de unde a plecat, dar mai ales pentru că ţine la tradiţiile islamice şi este un bun musulman.“ Imaginea de sultan a liderului turc „este falsă“ şi „este construită de americani şi de evrei“, dar el „face totul pentru noi“, fără să uite că „noi suntem otomani“ şi că „suntem mândri că suntem otomani“, crede Ismail, explicându-mi că Turcia trebuie să

384

singură pe drumul mătăsii

redevină „ceea ce a fost odinioară“, iar „Erdoğan a înţeles acest lucru mai bine decât Atatürk“. „AUTORITATEA SE AFLĂ LA DUMNEZEU şi în principiile isla-

mice, care trebuie să înlocuiască doctrina kemalistă“, declară Erdoğan, mizând în acelaşi timp pe „noul otomanism“. Redactorul-şef al cotidianului Bugün, Erhan Basyurt, îmi spusese că, spre deosebire de guvernarea lui Erdoğan, „otomanismul era o doctrină democratică, fiindcă oriunde mergeau otomanii încercau să înţeleagă popoarele pe care le cucereau şi să obţină susţinerea oamenilor, dându-le acestora libertatea religiei şi a alegerii propriei limbi pentru comunicare. Otomanii au cucerit multe ţări, dar nu le-au supus, ci au încercat să sprijine dezvoltarea lor“. Basyurt este de părere că nici Ahmet Davutoğlu şi nici şeful acestuia „nu pot să pună în aplicare noul otomanism, pentru că nu cred în valorile otomane şi pentru că guvernul a devenit foarte centralizat în comparaţie cu idealul otoman, care se baza pe descentralizare“. Dinspre Balcani, „democraţia otomană“ este văzută mai degrabă ca perioada cea mai întunecată a istoriei acestei regiuni. Dincolo de primele secole, în care taxele regulate şi uniforme au stabilizat economia, stăpânirea otomană a rămas consemnată ca o civilizaţie a cruzimii şi violenţei, cu apogeul în secolul al XVIII-lea, în timpul declinului imperial. În 2009, când Davutoğlu a declarat în Bosnia că „secolele otomane ale Balcanilor au fost o poveste de succes“, care acum trebuie „reinventată“, pentru că „Turcia s-a întors“, discursul său a avut un impact mai mare în ţara sa decât în afară, unde nimeni nu l-a luat în serios. Balcanii au ales drumul occidental şi nu se mai tem de noul otomanism inventat la Ankara, ceea ce nu înseamnă că istoria acestei zone va fi complet liniară şi lipsită de suişurile şi coborâşurile de până acum. Moştenirea otomană a rămas aici nu doar prin gastronomia sofisticată, exportată secole la rând dinspre Constantinopol sau prin sutele de cuvinte asimilate de limbile balcanice, ci mai ales prin obiceiurile neschimbate ale bacşişului şi peşcheşului.

Istanbul, între Sfânta Sofia şi Moscheea Albastră, în aşteptarea asfinţitului. În timpul Ramadanului, musulmanii ţin post negru toată ziua, până la apus, iar seara ies la picnic în familie. „Tihna vieţii noastre şi speranţa noastră este în Erdoğan“, îmi spune Ismail atunci cand îl întreb dacă-i place că în timpul Ramadanului viitorul preşedinte îşi face campanie gălăgioasă printre oamenii veniţi să-şi petreacă în familie sărbătoarea.

Istanbul, Moscheea Albastră, cea mai mare moschee din Istanbul. A fost construită între 1609 şi 1616, în timpul domniei sultanului Ahmed I. „Autoritatea se află la Dumnezeu şi în principiile islamice, care trebuie să înlocuiască doctrina kemalistă“, declară Erdoğan, mizând în acelaşi timp pe „noul otomanism“.

Istanbul, târgul nopţilor de Ramadan. Nilüfer Göle, autoarea volumului The Forbidden Modern (Modernitatea interzisă), susţine că „simbolul vălului islamic“ se află în plină transformare: în trecut a fost „un stigmat al inferiorităţii“, care astăzi se schimbă într-un semn al „puterii şi prestigiului femeii musulmane“.

Istanbul, târgul nopţilor de Ramadan. Pentru a schimba direcţia ţării spre Vest, Atatürk i-a obligat, prin legea vestimentaţiei, pe bărbaţi să nu mai poarte fesurile otomane şi pe femei să renunţe la văl, dar acum aceste obiceiuri sunt reluate.

Istanbul. Atracţie turistică: un lustragiu câştigându-şi pâinea în centrul oraşului cu o meserie rar practicată în ziua de astăzi.

Istanbul. Dansul dervişului. În fiecare dimineaţă, când trec pe lângă el, Ali îmi mai face câte un discount pentru plimbarea pe Marea Neagră şi, când mă întorc de la întâlniri, îşi ia o pauză şi bem o cafea în localul din apropiere, unde seară de seară se învârte un derviş gras, pentru distracţia turiştilor.

Istanbul, Universitatea.

Istanbul, Marea Neagră în Cornul de Aur. Istanbulul nu mai este marea piaţă de unde vin mărfurile spre România, Bulgaria şi Grecia, dar infrastructura Noului Drum al Mătăsii va trece, dacă acesta va funcţiona vreodată, prin Istanbul şi va continua traversând Marea Neagră până la Constanţa sau pe ruta terestră prin Bulgaria şi mai departe, spre Vest.

CONCLUZII

Drumul Mătăsii prin Marea Neagră şi Balcani sau riscul unei noi ordini mondiale M-AM ÎMPRIETENIT CU ALI, băiatul cu pliantele care fac reclamă croazierelor în strâmtoarea Bosfor, încă din ziua în care am ajuns la Istanbul. Stă la umbra hamam-ului construit în secolul al XVI-lea de soţia legitimă a lui Soliman, cunoscută şi ca Roxelana, şi îşi împarte fiţuicile colorate. E azer din Iran, cu trăsături persane accentuate, nasul drept, faţa lungă, fruntea înaltă, are 29 de ani şi încearcă să-şi termine facultatea, pe care a început-o în urmă cu doi ani. Îmi spune că-i este tot mai greu să-şi plătească taxele universitare, fiindcă iarna nu prea are de lucru. Părinţii lui locuiesc la Tabriz, dar Iranul este un loc „plin de ipocrizie şi lipsit de speranţă“, chiar dacă acolo viaţa lui era mai confortabilă. La Istanbul, totul i se pare diferit, oamenii sunt dezinhibaţi, există o mulţime de posibilităţi pentru oricine, şi în fiecare zi descoperă ceva nou. Nu vrea să se întoarcă, mai ales că a avut o experienţă neplăcută cu poliţia de moravuri a ayatollahului şi a făcut câteva luni de închisoare, din cauza unei petreceri cu alcool. A fost bătut şi, când i-au dat drumul, fusese deja dat afară de la universitate. „Nu cred că Turcia ar putea să aleagă calea islamică, chiar dacă s-a dat o lege pentru interzicerea vânzării băuturilor alcoolice după ora 22. Nimeni nu o respectă, cel puţin în oraşele mari.“ Locuieşte lângă piaţa Taksim, acolo unde au loc de obicei revoltele din Istanbul, şi s-a oferit să mă ia seara la o întâlnire cu prietenii lui: „Poţi cunoaşte oameni de multe naţii, vor veni un sirian, un bosniac, un irakian, cu prietena lui turcoaică, un englez care s-a stabilit aici de câţiva ani cu o belgiancă, o albaneză, cu iubitul ei francez. E o experienţă interesantă.“ Istanbulul atrage ca un magnet oameni de peste tot, care vor să se stabilească pentru totdeauna aici, fiindcă oraşul

392

singură pe drumul mătăsii

e magic, dacă nu te afunzi în periferiile lui prăfoase. În fiecare dimineaţă, când trec pe lângă el, Ali îmi mai face câte un discount pentru plimbarea pe Marea Neagră şi, când mă întorc de la întâlniri, îşi ia o pauză şi bem o cafea în localul din apropiere, unde seară de seară se învârte un derviş gras, pentru distracţia turiştilor. În ultima zi, a venit să-mi arate de unde să cumpăr nişte şalvari, care în Marele Bazar sunt de cinci ori mai scumpi, şi pe urmă am mers la Pendik, de unde până în 2011 plecau vapoarele spre Constanţa. Drumul Mătăsii pe care merg eu se opreşte în România, dar ruta pe mare e deschisă doar pentru mărfuri.

Regiunea Mării Negre

concluzii

393

ÎNCĂ DINAINTE CA ISTANBULUL SĂ IA LOCUL CONSTANTINOPOLULUI, iar Constantinopolul, locul cetăţii greceşti Bizanţ,

aici era o intersecţie naturală de drumuri. Acest lucru l-a determinat, de altfel, pe Constantin să-şi întemeieze capitala pe malul Bosforului (330 d.Hr.). Potrivit legendei, Constantin ar fi trasat el însuşi conturul oraşului, îndrumat de un înger, în aşa fel încât să fie de câteva ori mai mare decât vechiul Bizanţ şi în partea dinspre mare să fie protejat de ziduri puternice. Aceste ziduri, refăcute de mai multe ori după Constantin, au fost ultimele mari fortificaţii ale lumii antice şi una dintre cele mai elaborate lucrări inginereşti din lume. O mie de ani mai târziu, inginerul maghiar Urban şi-a oferit serviciile sultanului Mehmet II, după ce mai înainte fusese refuzat de împăratul de la Constantinopol. Urban a proiectat tunurile gigantice care au doborât zidurile bizantine, schimbând destinul acestui oraş aflat la jumătatea distanţei dintre centrul Occidentului şi cel al Orientului. Căderea Constantinopolului a însemnat sfârşitul Evului Mediu, dar nu şi închiderea Drumurilor Mătăsii, chiar dacă Marea Neagră a devenit o mare otomană, în care veneţienii şi genovezii, cei care stăpâniseră până atunci comerţul pontic, nu mai erau privilegiaţi. Gheorghe Brătianu constată astfel că în a doua jumătate a secolului al XV-lea Marea Neagră nu mai participa la comerţul european: Constantinopolul, cucerit în 1453, Trapezuntul în 1461, Caffa în 1475, Chilia şi Cetatea Albă în 1484 sunt de acum înainte porturi controlate de Imperiul turcesc, care le exploatează resursele în folosul său exclusiv, aşa cum Imperiul bizantin o făcea în apogeul puterii sale. Aceste resurse sunt de altfel doar locale şi furnizează Istanbulului produsele naturale din regiunile dunărene şi din Rusia Meridională, la care se cuvine să adăugăm sclavii din Crimeea şi din Caucaz. Marea Neagră – Kara Deniz – este de acum înainte „fecioara castă şi pură“, peste care s-au închis gratiile seraiului.166

394

singură pe drumul mătăsii

Chiar dacă taxele impuse navigatorilor italieni – la început 2%, apoi 5% – au redus importanţa poziţiilor deţinute de genovezi şi veneţieni, ei au fost în continuare prezenţi pe rutele pontice, în ciuda deschiderii rutei oceanice prin Atlantic spre India şi China. Musulmanii, grecii, evreii, armenii intră de-acum, alături de italieni, în negoţul dintre Est şi Vest, iar comerţul îşi va păstra „aproape întreaga vitalitate“167. „Spiţeriile, ţesăturile, mătăsurile continuă să vină din Orient pe calea Ormuz–Tebriz–Istanbul şi de aici peste Balcani spre ţările dunărene, Polonia şi statele scandinave. Pe această cale se aprovizionau şi Ţările Române.“168 În Transilvania şi mai departe, în Ungaria, ajungeau, încă din secolul al XVI-lea, aceleaşi produse aduse din China şi din India de sute de ani şi care traversau Asia Centrală, Iranul, Caucazul şi Imperiul Otoman: piper, ghimbir, cuişoare, nucşoară, tămâie, indigo, şofran, orez, mătase, citrice. Statele Europei Centrale şi cele vestice cumpărau aceleaşi produse aduse pe mare mai ales de portughezi, odată cu marile descoperiri geografice.169 Estul şi sudul Europei au rămas însă legate de produsele venite de la Constantinopol, iar această legătură a continuat până la finele secolului al XIX-lea şi chiar şi după aceea. În paralel, au funcţionat şi Drumurile Stepelor, care ocoleau Marea Neagră prin Rusia. Nu există un front politic continuu între Dunăre şi Turkestan. În schimb, reţelele negustoreşti de aici sunt vechi, solide, aproape cu neputinţă de stăvilit sau de deturnat.170

Istanbulul nu mai este marea piaţă de unde vin mărfurile spre România, Bulgaria şi Grecia, dar infrastructura Noului Drum al Mătăsii, dacă acesta va funcţiona vreodată, va trece prin Istanbul şi prin Marea Neagră până la Constanţa sau pe ruta terestră prin Bulgaria şi mai departe, spre Vest. Altădată, corăbiile cu postavuri, mătăsuri, mirodenii şi parfumuri intrau pe braţul Chilia şi îşi continuau drumul pe Dunăre spre Budapesta sau acostau la Mangalia şi de acolo erau încărcate în caravane

concluzii

395

şi luau calea Braşovului. În viitor, conductele cu gaz şi petrol, alimentate din Caucaz, ar putea trece pe aceeaşi rută spre Vest. Toate variantele terestre, vechi şi noi, ale Drumurilor Mătăsii traversează Asia Centrală, care, după căderea URSS, a devenit un mozaic de graniţe şi enclave disputate de Kîrgîstan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan. La acestea se adaugă statele prin care trec rutele laterale: Kazahstan, Afganistan, Pakistan şi Iran. Sufixul „stan“ înseamnă în persană „ţară“ sau „ţinut“, amintind, într-un fel, de imperiile iraniene care au dominat această regiune: imperiul ahemenid (550–330), care se întindea de la Mediterana la Gange; imperiul part (247 î.Hr.– 224 d.Hr.), care acoperea întregul Drum al Mătăsii şi lega graniţele romane de cele chineze; imperiul sassanid (224–651), ultimul mare imperiu iranian înainte de cucerirea arabilor, care domina actualul teritoriu al Pakistanului, toată Asia Centrală, Caucazul, Turcia, până în bazinul mediteraneean. Persana a rămas însă şi după venirea arabilor lingua franca a Asiei Centrale, iar apoi, limba elitelor. Alexandru cel Mare, Genghis-Han şi Timur Lenk, cei trei mari cuceritori ai Asiei Centrale, erau multilingvi, iar persana făcea parte din instrumentarul lor. Asia Centrală se împarte între vorbitorii de limbi turcice (Kazahstan, Kîrgîstan, Turkmenistan, Uzbekistan) şi vorbitorii de limbi iraniene (Tadjikistan, Afganistan, Iran). Această evidenţă nu readuce însă în cadru vechii actori ai regiunii: turcii şi persanii, popoare mari, dar lipsite de resursele şi anvergura necesare pentru a controla un teritoriu fragmentat, în care noile state inventate de ruşi, stăpânitorii ultimilor două sute de ani, încearcă, din 1991, de la căderea Uniunii Sovietice, să-şi creeze identităţi naţionale proprii şi să se impună ca entităţi individuale. Alte trei mari puteri, care nu aparţin acestui spaţiu, Statele Unite, Rusia şi China, au intrat în „Marele Joc“ pentru „inima“ sau, cum a numit geograful britanic Halford Mackinder Asia Centrală, „Heartland-ul“ lumii.

396

singură pe drumul mătăsii

După războiul din Afganistan şi retragerea militarilor aliaţi, Statele Unite nu mai au prea multe pârghii de influenţă, iar de pacificarea zonei vor beneficia în cele din urmă chinezii, care au început deja construcţia de conducte energetice în toată Eurasia. Doar o întoarcere cu 180 de grade a Iranului şi revenirea lui pe axa occidentală, dinainte de instalarea Republicii Islamice, şi menţinerea unor guverne pro-americane la Kabul şi Islamabad ar putea să le sufle vânt în pânze Statelor Unite. În istorie însă, Asia Centrală nu a fost niciodată condusă de o putere nevecină cu această regiune. Arabii, turcii şi chiar ruşii veneau din apropiere, geografia era în favoarea lor. Ideea Statelor Unite de a modela acest spaţiu şi eventual de a-l transforma într-un aliat democratic de nădejde costă prea mult şi s-ar putea să nu aibă sorţi de izbândă nici măcar pe termen lung. China, care nu a fost nici ea vreodată parte a regiunii şi care este despărţită de Asia Centrală prin munţii Tian-Şan şi Pamir, se impune prin forţa economică, dar este acceptată doar ca un element străin locului. Rusia, pe de altă parte, obosită după efortul prea îndelungat de a demonstra că este o putere globală, îşi păstrează, încă, legăturile cu fostele sale colonii din epoca sovietică prin elitele militare, prin ofiţerii din serviciile secrete, prin intelighenţia vorbitoare de rusă şi prin infrastructura pe care fosta URSS a construit-o pentru a conecta toate părţile imperiului său vast. Aceste legături se uzează însă pe măsură ce trece timpul, şi în absenţa unei economii puternice Moscova îşi va pierde influenţa asupra acestui teritoriu pe care a încercat să-l aducă la un numitor comun în vremea Uniunii Sovietice, dar care acum îşi regăseşte originile şi tinde să se regrupeze în jurul islamului. Noul Drum al Mătăsii ar fi o soluţie de armonizare a zonei. China a început să pună în practică Noua Centură a Drumului Mătăsii, în vreme ce Rusia are Uniunea Eurasiatică. Primul este un proiect economic de extindere a infrastructurii feroviare şi energetice, al doilea, unul ideologic. Între cele două mari puteri,

concluzii

397

statele Asiei Centrale sunt în continuare frământate de conflicte mocnite şi de lideri care vin direct din frigul comunist. Fără un arbitru suprem în această zonă instabilă, odată cu dispariţia acestor autocraţi, riscul islamizării statelor majoritar musulmane creşte, chiar dacă atât China, cât şi Rusia vor încerca să-l neutralizeze, din pricina propriilor regiuni musulmane. Pe de altă parte, Moscova şi Beijingul sunt deja în competiţie pentru Asia Centrală, deşi cele două au pus pe picioare o structură de securitate comună, Organizaţia de la Shanghai, în care sunt membre şi Kazahstanul, Tadjikistanul, Kîrgîstanul şi Uzbekistanul, iar de curând participă, ca invitat, şi Turkmenistanul. Gândită să fie un fel de NATO între Asia şi Europa, această instituţie ar putea aduce stabilitate de-a lungul celor peste 8000 de kilometri de frontiere comune care curg între Rusia şi China.171 Dacă cele două mari puteri îşi împart rolurile şi decid să domine împreună Eurasia, această alianţă ar putea aduce liniştea în zonă, dar în acelaşi timp, printr-o coordonare mai largă, şi-ar putea impune hegemonia de la Pacific la Atlantic. Moscova şi Beijingul s-au susţinut deja reciproc în confruntările din Ucraina şi din Hong Kong, sugerând că împreună pot schimba actuala ordine mondială. Dacă puterile vestice nu vor reuşi să contrabalanseze acest tandem, Rusia–China, Noul Drum al Mătăsii va fi o cale prin care cele două îşi vor împărţi hidrocarburile şi continentul extins al Eurasiei, între cele două mari oceane, cel cald şi cel rece.

EPILOG

Pregătirile de plecare pe Drumul Mătăsii ÎN ASIA CENTRALĂ, cu excepţia Kazahstanului şi Kîrgîstanului, unde am primit vizele fără probleme, celelalte ambasade mi-au cerut scrisori de invitaţie din partea unor agenţii de turism, organizaţii economice sau persoane private. Fără aceste invitaţii, n-ai nici o şansă să capeţi vize. Obţinerea lor este un obstacol greu de trecut dacă nu călătoreşti împreună cu un grup sau dacă nu ai o relaţie directă cu instituţiile publice ale ţărilor respective, fiindcă orice invitaţie trebuie înregistrată la ministerele de externe ale ţărilor pe care urmează să le traverseze. Acolo, dar nu doar acolo, oamenii m-au privit cu suspiciune, neînţelegând scopul călătoriei mele. Aş fi putut încerca să obţin acreditări ca ziaristă şi în acest fel aş fi avut unele avantaje, dar lucrurile ar fi durat mult mai mult, iar libertatea mea de mişcare ar fi fost mult redusă. Am încercat să fac rost de scrisorile de invitaţie de care aveam nevoie prin intermediul unor agenţii care operează pe internet, foarte lăudate în mediul virtual de ocazionalii călători occidentali. Pentru mine, lucrurile au fost mai dificile, fiindcă după ce am intrat în corespondenţă cu reprezentanţii site-urilor oamenii de acolo fie m-au verificat, au aflat că sunt ziaristă şi m-au refuzat, mai mult sau mai puţin politicos, fie mi-au explicat că o femeie singură nu are ce căuta în Asia Centrală. Altfel spus, întruneam toate condiţiile pentru a fi respinsă: femeie, ziaristă, singură. Sau erau doar pretexte, fiindcă statele autocrate se feresc în general de ziariştii străini. Am căutat în cele din urmă o agenţie de turism autohtonă, dar nici una nu avea legături cu această parte de lume. Gelu Irimia, de la Carpatia Tour, a reuşit să facă, de dragul unui prieten comun, un parteneriat cu o agenţie kazahă, cu ajutorul căreia am obţinut în câteva

402

singură pe drumul mătăsii

luni râvnitele scrisori de invitaţie, cu promisiunea să cumpăr prin acest intermediar din Asia Centrală cazările de care aveam nevoie. Cu excepţia Iranului, unde invitaţia a venit mult prea târziu, dar de unde am primit, cu sprijinul unui amic, o scrisoare de la o cunoştinţă de-a lui pentru o lună întreagă, celelalte scrisori de invitaţie au fost extrem de restrictive ca timp şi mi-au creat complicaţii la obţinerea vizelor, în special pentru Tadjikistan şi Uzbekistan. Am plecat la Viena pentru a-mi lua vizele şi acolo consulul tadjic mi-a explicat că agenţia care-mi trimisese invitaţia nu există, în vreme ce diplomatul de la ambasada uzbecă mi-a spus iniţial că scrisoarea de invitaţie pe care o am nu a fost înregistrată la Ministerul de Externe de la Taşkent. Apoi, că numărul de invitaţie primit de la minister a fost trimis la consulatul uzbec din Bruxelles: n-aş vrea să mă duc să-mi iau viza de acolo? Şapte dimineţi la rând am bătut la poarta diplomaţilor uzbeci din Viena, până să primesc în sfârşit preţioasa viză. Tadjicii au fost însă amabili. Ambasada lor se află într-o clădire din centrul fostei capitale habsburgice construită în perioada imperială, dar când intri acolo totul pare părăsit, e întuneric, iar între etaje un geam murdar şi crăpat te face să te întrebi dacă nu ai greşit adresa. La etajul întâi nici nu se vede tăbliţa lămuritoare. Apartamentul pe care îl ocupă diplomaţii tadjici e modest, dar mai bine utilat decât sediul ambasadei uzbece, aflat într-o vilă din cel mai scump cartier rezidenţial al Vienei. De pe o carpetă atârnată pe perete, veghea acolo emirul de Buhara Ismail Samani, după care a fost denumită, în anul 2000, moneda naţională a ţării, somoni. Sub privirea lui, consulul mi-a spus că trece cu vederea faptul că scrisoarea mea de invitaţie, pe care am plătit-o cu 50 de euro, nu e veridică şi că-mi dă viza, inclusiv permisul pentru traversarea Pamirului, care se întinde în Provincia Autonomă Gorno-Badahşan. Spre surprinderea mea, am putut plăti pe loc, cu cardul, aceste cheltuieli. Înainte să-şi arate bunăvoinţa, m-a întrebat cu ce mă ocup şi am discutat puţin despre istoria Tadjkistanului. I-am spus că predau un curs la Universitatea Bucureşti, ceea ce era adevărat, ocolind în acest fel să vorbesc despre meseria mea de bază. De altfel, pentru a primi invitaţii în aceste ţări, am fost obligată să trimit adeverinţe din care să rezulte ce fel de loc de muncă am.

epilog

403

Am început demersurile pentru obţinerea scrisorilor de invitaţie şi a vizelor în noiembrie 2013, iar ultima viză, cea iraniană, am primit-o la consulatul de la Bucureşti cu o zi înainte de plecare, adică pe 24 aprilie 2014. În călătoria mea solitară, care a durat optzeci de zile, am refăcut Drumul Mătăsii cu gândul că cea mai veche rută comercială din lume ar putea redeveni cândva o cale „liberă“. Periodic, din cauza războaielor, porţiuni întregi ale acestui traseu erau închise, la fel ca în zilele noastre. Ceea ce nu înseamnă că pe porţiunile aflate în afara conflictelor circulaţia ar fi fost vreodată foarte lesnicioasă. Acum mai bine de două mii de ani, era vorba despre o reţea de drumuri care traversau Asia Centrală şi ajungeau la Marea Mediterană sau la Marea Neagră. De-a lungul acestor rute, mereu instabile şi precare, se transportau o mulţime de lucruri, dar prima marfă comercializată încă de acum şapte mii de ani a fost jadul. Acesta era adus din jurul Hotanului, aflat pe varianta sudică a Drumului Mătăsii, care traversează partea de vest a Chinei. Mătasea a fost inclusă mai târziu în caravanele negustorilor, dar era transportată pe distanţe mult mai mari. În secolul I î.Hr., ajunsese deja la Roma, prevestind primele forme de globalizare. Munţii şi deşerturile erau principalele obstacole în calea negustorilor, care se temeau însă mai mult de bandiţi decât de drumul anevoios. Caravanele nu străbăteau întreaga distanţă dintre Chang’an, Xi’an-ul de astăzi, capitala Chinei antice, şi Europa, ci îşi vindeau marfa în oaza următoare, iar de acolo era cumpărată de un alt negustor şi tot aşa. De aceea, când ajungea la Roma era aproape la fel de preţioasă ca aurul. Mai târziu, ceaiul negru, atât de popular în toată regiunea dintre China şi Europa, a fost transportat pe Drumul Mătăsii până la Marea Neagră, chiar înainte de a ajunge pe Drumul Ceaiului (care porneşte din nordul Chinei, din provincia Shanxi, traversează Mongolia de astăzi şi ţinuturile siberiene, până la Moscova), din Rusia până la Marea Baltică sau, pe varianta maritimă, până în Anglia. Ceaiul mi-a ţinut companie în toată călătoria mea, l-am băut de sete, în drumurile interminabile cu trenul prin China, de frig în Pamir, ca să mă răcoresc în oazele din deşerturile Asiei Centrale, împreună

404

singură pe drumul mătăsii

cu dulceţurile azere, cu dulciurile georgiene şi persane sau pe iarbă, în faţa Moscheii Albastre din Istanbul, sărbătorind Ramadanul împreună cu o familie de musulmani practicanţi.

Ruta pe care am călătorit şi ceaiurile pe care le-am băut de-a lungul Drumului Mătăsii 25 aprilie 2014: La Moscova, ceaiul e diluat ERA O ZI PLOIOASĂ ŞI MOHORÂTĂ CÂND, pe la prânz, am plecat din Bucureşti cu un avion Aeroflot spre Moscova, unde am stat şapte ore. Am făcut poze prin geam cu apusul printre aeronave, am băut un ceai scump şi diluat, am vizitat partea de aeroport la care aveam acces şi am constatat că se găsesc de cumpărat doar reviste glossy în rusă şi produse occidentale, iar pe magazinele duty-free erau etichete uriaşe „made in EU “. Noaptea târziu, m-am îmbarcat în direcţia Beijing.

26 aprilie 2014: La Beijing, ceaiul poate să coste şi 100 de dolari DIMINEAŢĂ, ÎN JUR DE ORA 10, am aterizat la Beijing şi am fost fericită că mi-am găsit rucsacul destul de repede. Nu am stat prea mult la coada de verificare a documentelor, iar când am ieşit afară m-am simţit pentru moment pierdută. La informaţii, un domn grav mi-a scris adresa hotelului la care aveam rezervare în caractere chinezeşti şi mi-a dat un bileţel cu numărul autobuzului pe care trebuia să-l iau şi mai ales cu numele staţiei. Am găsit repede un bancomat, am scos nişte bani şi mi-am cumpărat bilet conform indicaţiilor din bileţel. Apoi am aşteptat vreo jumătate de oră autobuzul. Tot cam atât a durat drumul până la staţia mea. După ce m-am dat jos la o intersecţie lipsită de personalitate şi plină de praf, am încercat să întreb câţiva trecători, arătându-le adresa hotelului, dar prea puţini erau dispuşi

epilog

405

să se oprească. Un bărbat cu blugi ponosiţi şi cămaşă mototolită m-a dus câţiva metri mai departe şi i-a arătat unui şofer hârtia cu adresa. Au vorbit câteva minute între ei şi pe urmă omul m-a invitat în maşină. „Cât costă?” Îmi face semn cu degetele. Îi fac şi eu semn cu jumătate din cât îmi propune. Ştiam această „regulă“ din călătoriile mele anterioare în China. Ceea ce, a doua zi, nu m-a ferit de păcăleala cu ceaiul de 100 de dolari. 28 aprilie 2014, Xi’an (China): Ceaiul oolong te întinereşte ÎNAINTE SĂ MERG LA AEROPORT pentru a lua avionul spre Xi’an,

locul de unde a început călătoria propriu-zisă pe vechiul Drum al Mătăsii, am mâncat un fruct uriaş de cactus, pe care l-am cumpărat din hutong-ul din apropierea hotelului meu din Beijing. Noaptea dinainte n-am putut dormi aproape deloc, iar într-o oglindă din aeroport m-am văzut cu ochii umflaţi şi cu cearcăne negre. Lângă mine, un călugăr budist, îmbrăcat în galben şi vişiniu, cu o cutie de Coca-Cola în mână, mi-a zâmbit părinteşte. După două ore, am ajuns la Xi’an, unde am descoperit gustul subtil al ceaiului oolong. Este obţinut din aceleaşi plante ca ceaiul negru sau verde, dar frunzele se culeg mai târziu, iar gradul lor de fermentare (între 15 şi 75%) este mai mare decât în cazul ceaiului verde (care nu este fermentat aproape deloc) şi mai mic decât în cel al ceaiului negru (care este fermentat aproape în totalitate). Oolong este mai parfumat şi mai dulce decât ceaiul verde, şi chinezii cred că este cea mai bună loţiune pentru a menţine tinereţea pielii. 1 mai 2014, Lanzhou (China): Pe malul Fluviului Galben, în ceai plutesc flori de crizanteme DIMINEAŢĂ, LA ORA 9.30, eram deja în gară la Xi’an pentru a lua

trenul spre Lanzhou, un drum de 650 de km pe care l-am parcurs cu trenul în mai bine de opt ore. În Lanzhou, pe malul Fluviului Galben,

406

singură pe drumul mătăsii

nu sunt ceainării şi cu atât mai puţin cafenele, dar oamenii îşi aduc mese şi scaune pliante, termosuri şi bolurile aferente în care-şi prepară ceaiul în vreme ce privesc apusul, joacă Xiangqi, şahul chinezesc, sau pur şi simplu stau împreună şi vorbesc. Am văzut aici tradiţionalul ceai din crizanteme şi frumuseţea acestor flori uscate care se deschid şi parcă înfloresc din nou în apa fierbinte turnată peste ele în cănile mari, transparente. 4 mai 2014, Wuwei (China): Ceaiul alb se dă şi gratis DUMINICĂ DIMINEAŢĂ, înainte de plecarea spre Wuwei, am văzut cel mai bine documentat muzeu care a strâns obiecte de pe vremea când Drumul Mătăsii era în plină expansiune: monede persane de argint din secolul al V-lea î.Hr., statuete de bronz, vârfuri de lance din secolul I d.Hr., un Buddha pictat, adus din grotele Tiantishan, din Wuwei, şi păstrat foarte bine, instrumente muzicale, porţelanuri şi mătăsuri, toate cu explicaţii în chineză şi engleză. Intrarea acolo era gratuită doar pe baza unui act de identitate. În Wuwei am ajuns după-amiază, pe la trei, iar la hotel, după ce m-am cazat, mi-au oferit Yin Zen, un ceai alb, aproape transparent, cu o aromă subtilă. Pentru obţinerea acestui ceai, făcut din aceeaşi plantă din care se prepară ceaiul negru, verde sau oolong, se folosesc doar frunzele de primăvară. Acestea sunt acoperite cu un puf albicios şi n-ar trebui să fie fermentate deloc.

7 mai 2014, Hami (China): Ceaiul galben era doar pentru curtea imperială DIN WUWEI PÂNĂ LA HAMI am călătorit toată noaptea, iar a doua

zi, înainte de prânz, am ajuns într-o gară mică aflată în plin deşert. În luna mai, nisipul este cald, numai bun să merg desculţă prin el, ocolind tufele răzleţe de cactuşi, sub privirile dezaprobatoare ale ghidei mele, o chinezoaică delicată, cu pielea foarte albă, care, după incursiunea în deşert, m-a dus într-un restaurant întunecos şi mi-a oferit un ceai auriu şi dulceag despre care se spune că în trecut ajungea doar

epilog

407

la familia imperială, fiindcă era foarte rar: ceaiul galben. Nici astăzi procesul obţinerii acestui ceai nu e la îndemâna oricui, şi doar cunoscătorii ştiu exact cât şi cum trebuie uscată planta pentru a rămâne galben-aurie. Nu tot ceaiul galben care se vinde în Occident este cu adevărat ceai galben, fiindcă în continuare cantităţile produse de China sunt modeste. 9 mai 2014, Turfan (China): Ceaiul verde pe care ţi-l oferă ţăranii din Valea Vinului DE LA HAMI LA TURFAN, trenul face cam patru ore prin deşertul Gobi. În perioada în care Drumul Mătăsii era înfloritor, acestei oaze i se spunea mai ales Qocho sau Tulufan. Şoferul uigur care m-a dus până la Grotele celor 1000 de Buddha s-a oprit, la întoarcere, în satul natal din Valea Vinului, ca să mă prezinte părinţilor, iar aceştia ne-au poftit la masă. La început au adus ceai verde, pe care l-am băut fierbinte, pentru a mă răcori. Nu era un ceai nobil, nu i se simţea aroma, iar culoarea era neclară. Dar, cum am aflat ceva mai târziu, la Turfan trebuie să bei vin, nu ceai.

11 mai 2014, Ürümqi (China): Ceai din piele de şarpe şi alte amestecuri înţepătoare ÎNTRE TURFAN ŞI ÜRÜMQI SUNT 190 DE KILOMETRI, pe care cu trenul îi parcurgi în circa trei ore. La Ürümqi, capitala Regiunii Autonome Uigure (Xinjiang), toată lumea se dă jos din tren, iar spre deosebire de Turfan, unde erau 35° Celsius, la Ürümqi abia dacă erau 15, ploua şi bătea vântul. A doua zi după ce am ajuns, aveam febră şi mă durea gâtul. Un farmacist tradiţional pe care l-am găsit într-o dugheană înghesuită pe lângă Marele Bazar mi-a preparat un ceai din mai multe ingrediente, între care şi o piele de şarpe. A luat-o dintr-un cui bătut în perete, unde avea o adevărată colecţie, a măcinat-o împreună cu celelalte plante într-o râşniţă cât un lighean mare şi a pregătit o doză consistentă din acest leac, pe care încă îl mai am în

408

singură pe drumul mătăsii

bufetul cu ceaiuri. Mi-a arătat cât să pun într-o ceaşcă şi mi-a făcut semn cu degetele să beau de două ori pe zi. 15 mai 2014, Kashgar (China): În loc de ceai, lapte de cămilă AM PLECAT DIN ÜRÜMQI PE 14 MAI, dimineaţă, şi a doua zi la prânz am ajuns în Kashgar, unde am avut impresia că se termină lumea. Aici am găsit prima cafenea de când pornisem din Xi’an. Era goală, dar băieţii care ţineau acest stabiliment mi-au spus că sezonul încă nu a început şi m-au convins să comand lapte proaspăt de cămilă, fiindcă „e la fel de bun ca laptele de mamă“. Puţin sărat, dar consistent. Aş fi preferat un ceai.

19 mai 2014, Taş Rabat (Kîrgîstan): Ceai de cimbrişor AM PLECAT DIN KASHGAR DIMINEAŢA DEVREME, cu o maşină a unei agenţii care mi-a facilitat trecerea munţilor Tian-Şan şi cu un ghid, fiindcă aşa sunt legile. După formalităţile şi verificările făcute de mai multe ori pe traseu, pe la prânz eram deja în Torugart (3752 m), trecătoarea de la graniţa cu Kîrgîstanul. Acolo mă aştepta o altă maşină, kîrgîză. Nu doar în China formalităţile sunt nenumărate, ci şi în Kîrgîstan, dar şoferii diverselor agenţii sunt plătiţi să te ajute să depăşeşti mai uşor barierele birocratice. Pe la ora două după-amiaza, am ajuns la Taş Rabat, un vechi caravanserai din piatră, unde altădată opreau caravanele care treceau pe Drumul Mătăsii. Azi e părăsit, iar cheia o ţine una dintre familiile care s-au instalat cu iurtele în apropiere. Când m-a văzut zgribulită, femeia de la iurtă mi-a făcut un ceai de cimbrişor, de parcă n-aş fi fost la aproape 4000 de metri, ci undeva pe dealurile Carpaţilor.

20 mai 2014, Bişkek (Kîrgîstan): Ceai cu boorsoq PE DRUMURILE VECHI ALE KÎRGÎSTANULUI, din Taş Rabat până la Bişkek, călătoria durează o zi întreagă cu o maşină de teren. Porţiuni

epilog

409

întregi erau înglodate în noroi, iar în unele locuri şoseaua fugise de pe coasta muntelui, împreună cu zăpada transformată în şuvoaie. Seara, în capitala kîrgîză, am primit la hotel ceai şi o farfurioară plină de boorsoq, un fel de gogoşi mici, făcute din aluat de pâine, pe care uneori se pune zahăr sau miere. O femeie de lângă mine mi-a spus că aceste gogoşi se înmoaie în ceai. 24 mai 2014, Alma-Ata (Kazahstan): Reţeta ceaiului kazah DE LA BIŞKEK PÂNĂ LA ALMA-ATA sunt 230 de kilometri, pe care i-am făcut cu un maxi-taxi ticsit. La graniţa dintre Kîrgîstan şi Kazahstan, toată lumea îşi ia bagajele şi trece cu ele prin filtrele celor două ţări. Lucrurile merg repede, dar după verificările de la frontieră am mai stat să aşteptăm maşina încă vreo jumătate de oră. Acolo, între ţări, Tulia, o kîrgîză care şi-a petrecut mai mulţi ani în Occident, mi-a dat reţeta „celui mai bun ceai care se bea în Kazahstan“: la un litru de apă se pun patru linguriţe de ceai negru, patru păstăi de cardamom şi o jumătate de linguriţă de seminţe de fenicul.

28 mai 2014, Oş (Kîrgîstan): Jengil ceai sau kîzîl ceai DIN ALMA-ATA M-AM ÎNTORS LA BIŞKEK, dar minibuzul în care m-am urcat m-a lăsat imediat după graniţă. De-acolo, m-am tocmit cu un privat. Am dormit încă o noapte la Bişkek, după care am plecat mai departe, spre Oş, cu o maşină de teren pe care am închiriat-o dinainte. Cei 600 de kilometri dintre Bişkek şi Oş i-am parcurs în mai bine de zece ore, printre munţi, pe o şosea parţial refăcută, dar plină de turme de oi mânate de la spate de ciobani călare pe cai sau pe măgari. Era vremea în care mulţi kîrgîzi devin din nou nomazi, pentru câteva luni. Am ajuns la Oş înainte să se însereze, aşa că am avut timp să-mi cumpăr o gogoaşă cu cartofi din faţa moscheii centrale şi să beau un ceai la restaurantul de peste drum. Acolo am aflat că dacă vreau un ceai slab trebuie să spun jengil ceai, iar dacă vreau unul tare, kîzîl

410

singură pe drumul mătăsii

ceai. O femeie cu un şorţ cam murdar mi-a turnat dintr-un ceainic uriaş jumătate de pahar şi în rest a completat cu apă fierbinte. În ceainic licoarea e foarte concentrată, şi ţi se toarnă din ea în funcţie de cât de tare vrei să fie ceaiul. 1 iunie 2014, Murghab (Tadjikistan): Ceai şi unt de iac AM PLECAT LA ORA 6 DIMINEAŢA DIN OŞ, ştiind că drumul spre Kîzîl Art este blocat şi că nu sunt foarte multe şanse să trec de baricada ridicată de un grup de localnici pe şosea, într-un protest care dura deja de câteva săptămâni. Până la Kîzîl Art sunt 225 de kilometri, dar maşina cu care am venit m-a abandonat la jumătatea drumului, unde începea protestul. Dincolo de baricadă erau locuitorii celorlalte sate, care însă nu aveau acces şi la pompa de benzină aflată în partea de unde veneam eu. Cărau combustibilul în canistre mari şi făceau curse scumpe de acolo mai departe. Am ajuns în pasul Kîzîl Art (4280 m) în vreo cinci ore. De acolo până la Murghab (3618 m), prima localitate tadjică, sunt 60 de kilometri, un drum cu peisaje deşertice îngheţate, cu vârfuri înzăpezite, cu păşuni şi cu lacul Karakul, în care se reflectă toată panorama Pamirului. Am avut noroc că am reuşit să negociez un preţ bun cu militarii de la graniţă, ca să mă ducă până la Murghab, unde am ajuns destul de îngheţată. Oamenii care m-au găzduit m-au servit cu ceai şi cu pâine cu unt de iac. Mi s-a părut cel mai bun meniu pe care l-am mâncat în Pamir.

2 iunie 2014, Horog (Tadjikistan): Ceai negru indian DIN MURGHAB, am negociat cu un localnic să mă ducă la Horog. Sunt mai mult de 300 de kilometri, dar drumul este prost şi pe alocuri chiar riscant. Cu toate opririle de pe parcurs, am făcut vreo opt ore. Mi-am ales din ghidul Lonely Planet cel mai avantajos hotel de acolo, care, după cum am constatat, era proprietatea unui indian. Fiindcă era gol, am mai putut negocia preţul. Am primit ca bonus un ceai negru indian de cea mai bună calitate.

epilog

411

6 iunie 2014, Duşanbe (Tadjikistan): Ceaiul se bea înainte de masă DRUMUL DE LA HOROG LA DUŞANBE a durat mai bine de şaptespre-

zece ore, într-o maşină plină până la refuz. Pe hartă, rezultă că sunt doar 517 kilometri, dar şoseaua a dispărut de mult, iar popasurile lungi şi dese sunt preferatele localnicilor, care nu sunt obişnuiţi să sară peste mese. La prânz şi la cină, am stat împreună cu celelalte femei din maşina de teren în care am călătorit. De la ele am aflat că tadjicii beau întotdeauna ceaiul înainte de masă. 8 iunie 2014, Hudjand (Tadjikistan): Înainte de ceai, se face o rugăciune ÎN TADJIKISTAN, transportul interurban în comun aproape că nu există, dar sunt locuri bine cunoscute de autohtoni de unde pleacă maşini private. Bagajele sunt aşezate deasupra maşinii, legate bine cu funii, iar înăuntru se înghesuie cât mai mulţi muşterii. De la Duşanbe până la Hudjand, unul dintre oraşele cele mai vechi de pe râul Sîr-Daria, am mers cu un Opel vechi, care scârţâia din toate încheieturile. Am parcurs cei 300 de kilometri în şase ore. Gazda mea, o musulmană practicantă, m-a primit cu ceai şi halviţă. După ce mi-a turnat ceaiul, a vrut să facem o rugăciune împreună: şi-a deschis palmele spre cer, pentru a-i arăta lui Allah că nu are nimic de ascuns, eu am făcut la fel, apoi a murmurat câteva versuri şi şi-a trecut palmele peste faţă, în semn că acceptă binecuvântarea primită de Sus.

9 iunie 2014, Taşkent (Uzbekistan): Diplomaţii occidentali preferă ceaiul rusesc DE LA HUDJAND PÂNĂ LA TAŞKENT sunt doar 160 de kilometri.

Până la ieşirea din Tadjikistan am făcut o oră şi jumătate. Între graniţa tadjică şi cea uzbecă, n-am văzut nici un autovehicul, în no man’s land-ul deşertic doar soldaţii te opresc, din 500 în 500 de metri, pentru a-ţi verifica actele. La frontiera uzbecă, am pierdut multă vreme

412

singură pe drumul mătăsii

din pricina curiozităţii excesive a uzbecilor care mi-au verificat amănunţit bagajele. După ce am scăpat de ei, am ieşit în şoseaua naţională, de unde am luat o altă maşină de ocazie până la Taşkent. Aici, în capitala uzbecă, singurii oameni prietenoşi pe care i-am întâlnit au fost diplomaţii occidentali care au acceptat să se vadă cu mine. Unii dintre ei mi-au oferit ceai negru adus din Rusia. 11 iunie 2014, Samarkand (Uzbekistan): Ceaiul şi bijuteriile DE LA TAŞKENT LA SAMARKAND (300 de kilometri) se fac patru ore şi jumătate cu maşina, iar drumurile sunt mai bune decât în Kîrgîstan şi în Tadjikistan. Multe dintre satele prin care am trecut aveau case noi, identice, un proiect al celui mai vârstnic preşedinte din Asia Centrală. La Samarkand erau peste 40° când am ajuns, iar cupolele albastre ale vechilor moschei îţi luau ochii. În medresa Tilla Kari, din inima Samarkandului, femeia care voia să-mi vândă un colier cu pietre de sirdelic (o varinată a calcedoniei foarte căutată în ţările de pe Drumul Mătăsii) mi-a oferit într-un bol similar cu cele chinezeşti un ceai negru pe care îl avea într-un termos, cu gândul că în vreme ce-l beau mă hotărăsc să-i cumpăr una dintre bijuteriile frumos aranjate într-o vitrină.

13 iunie 2014, Buhara (Uzbekistan): Ceai verde cu lămâie CEI 250 DE KILOMETRI DINTRE SAMARKAND ŞI BUHARA i-am

parcurs tot cu maşina. În ziua în care am ajuns, acolo erau 65° la soare. La prânz, aproape nimeni nu umbla pe aleile vechi din centrul oraşului, dar magazinele şi tarabele erau deschise. Într-o casă construită cu cinci sute de ani în urmă, al cărei proprietar se ocupa şi cu vânzarea mirodeniilor, am găsit cel mai răcoritor ceai verde, îmbunătăţit cu bucăţele de lămâie.

epilog

413

16 iunie 2014, Marî (Turkmenistan): Ceaiul fără gust DE LÂNGĂ BAZARUL DIN BUHARA pleacă în fiecare dimineaţă maşini

spre graniţa turkmenă. Am găsit una liberă şi am aşteptat până s-au strâns încă trei persoane. Între frontiera uzbecă şi cea turkmenă, am mers prin deşert câţiva kilometri, pe lângă şirul nesfârşit de camioane care aşteptau să treacă dintr-o parte în alta. La graniţa turkmenă, am aflat că nu pot intra în ţară dacă nu am un „ghid“. Am stat câteva ore acolo, până când a venit după mine cineva de la agenţia de turism naţională, cu o maşină foarte elegantă. Mi-a spus cât de mult costă efortul lui, apoi mi-a explicat cât de fericiţi sunt turkmenii, fiindcă statul le achită aproape toate notele de plată pentru întreţinerea caselor. „Ghidul“ m-a dus până la Turkmenabat, anticul oraş Amul, situat dincolo de râul Amu-Daria sau Oxus, cum i se spunea în Antichitate. De acolo, a găsit pe cineva care mergea până la Marî, aproape de vechea cetate a Mervului, şi care m-a luat şi pe mine. Seara târziu, am intrat în hotelul de marmură unde aveam rezervare. În mijlocul holului se vedea cupola, iar camerele de la toate cele şapte etaje erau dispuse circular, lăsând centrul gol, de sus până jos. A doua zi, la micul dejun, am primit un ceai fără gust, din care lipsea doar bromura ca să mă simt ca pe vremea lui Ceauşescu. 19 iunie 2014, Aşgabat (Turkmenistan): Ceaiul verde cu portocale băut pe covor CU TRENUL, CEI 460 DE KILOMETRI dintre Marî şi Aşgabat se parcurg în mai mult de zece ore. În faţa gării erau însă şoferi cu maşini personale care promiteau să te ducă în jumătate din acest timp. Calea ferată străbate marginea deşertului Karakum, care domină centrul Turkmenistanului, „o ţară ca o gogoaşă“, după cum îmi spunea un diplomat occidental la Aşgabat, în care mijlocul e gol sau mai degrabă nelocuit, fiindcă e doar deşert. La fel ca Marî, capitala turkmenă este doar o oază pe Drumul Mătăsii, o oază din marmură. Departe de centrul monumental gândit de dictatorul turkmen, la marginea oraşului,

414

singură pe drumul mătăsii

într-un cartier sărăcăcios, am fost invitată de un intelectual local la cină. Pe covorul tradiţional, gros şi pufos, gazdele mele au întins o faţă de masă şi au adus pentru început o tavă argintată cu un ceainic încăpător şi boluri din porţelan. Ceaiul verde este considerat aici relaxant, iar cel pe care l-am băut pe covorul turkmen avea şi felii de portocală tăiate mărunt. 22 iunie 2014, Maşhad (Iran): Ceaiul din petale de trandafir DIMINEAŢA DEVREME, am oprit o maşină în faţa hotelului din

Aşgabat în care eram cazată, fiindcă în Turkmenistan n-am văzut taxiuri oficiale. Până la graniţă sunt doar câţiva kilometri, dar între cele două frontiere, cea turkmenă şi cea iraniană, se întind munţii Kopetdag. Un van delabrat face această trecere. În faţa graniţei iraniene sunt o mulţime de maşini galbene inscripţionate cu taxi, plus un dispecerat care-i repartizează pe cei care merg mai departe în grupuri de câte trei, în aşa fel încât să nu stea prea înghesuiţi. Între Aşgabat şi Maşhad sunt aproape 300 de kilometri, pe care, cu tot cu verificările de la graniţă şi cozile de la controlul paşapoartelor, i-am parcurs în aproape opt ore. Pentru că m-a dus până la hotelul unde speram să găsesc camere libere, şoferul de taxi mi-a mai cerut în plus 5 dolari. Hotelurile din Maşhad sunt mereu asaltate de pelerinii care vin să se roage la mormântul imamului Reza, al optulea imam şiit, iar oraşul e mai tot timpul plin de iranieni pioşi îmbrăcaţi în haine negre. Ceainăria Hezardestan pare însă ceva mai veselă decât restul peisajului: are arcade luminoase şi e decorată cu obiecte vechi şi covoare în diferite nuanţe de roşu cu modele persane tradiţionale, făcute din mătase sau din lână. În jur, oamenii râd şi se simt bine în vreme ce gustă ceaiul din petale de trandafir, înainte de a cere friptura de miel atât de apreciată aici.

epilog

415

24 iunie 2014, Teheran (Iran): Cea mai aglomerată ceainărie din Iran şi picturile ei naive AM PLECAT DIN MAŞHAD SEARA, cu trenul. Compartimentele aveau patru paturi, iar însoţitorii de vagon aduceau lenjeria în pungi sigilate. Când nu circulă împreună cu familia, femeile au compartimente separate. Dimineaţa, la 8, eram deja la Teheran, un oraş ca un furnicar uriaş, unde am cunoscut o mulţime de oameni. La prânz, am mâncat la cea mai faimoasă ceainărie iraniană, Azari (Azari Traditional Tea House), unde se aşteaptă la coadă eliberarea unei mese. Am stat pe jos, admirând picturile naive de pe pereţi. N-am mâncat din cel mai lăudat fel de mâncare, dizi, o tocană făcută din miel, năut, fasole albă, ceapă, cartofi, roşii, turmeric şi lămâi verzi uscate. Am luat, în schimb, kutum de Caspica, un peşte alb, făcut la grătar, cu tot felul de mirodenii şi cu lămâie, plus ceaiul negru obligatoriu.

27 iunie 2014, Tabriz (Iran): Ceaiul de şofran, cel mai scump din lume TOT O NOAPTE AM FĂCUT ŞI DE LA TEHERAN până la Tabriz,

dar trenurile iraniene sunt foarte confortabile, chiar dacă noaptea se face destul de frig, fiindcă traseul traversează masivul Alborz, care are vârfuri de peste 5000 de metri. M-am băgat în sacul de dormit şi m-am trezit dimineaţă odihnită de parcă mi-aş fi petrecut noaptea în patul de acasă. În toate oraşele de pe Drumul Mătăsii, indiferent ce traseu îţi alegi, în cele din urmă tot în tradiţionalele bazaruri ajungi. În bazarul din Tabriz, un negustor de mirodenii mi-a arătat cum să deosebesc adevăratul şofran de alte surate ale acestuia, care se vând pe post de şofran, şi apoi a încercat să mă convingă să cumpăr măcar o punguţă, pentru că ceaiul de şofran „te face nu doar viguros, ci şi fericit“, datorită conţinutului natural de endorfină. Un kilogram de şofran costă mai mult de 2000 de dolari, iar Iranul este cel mai mare furnizor din lume al acestei mirodenii preţioase.

416

singură pe drumul mătăsii

30 iunie 2014, Baku (Azerbaidjan): Ceai cu dulceaţă MI-AM CUMPĂRAT BILET DE AUTOBUZ, de la o agenţie din centrul Tabrizului, cu o zi înainte de plecare, fiindcă am înţeles că autobuzele spre Azerbaidjan sunt aproape întotdeauna aglomerate. Doar plecarea (din Tabriz) are oră sigură, 9 seara. Sosirea (la Baku), în schimb, depinde de diverse variabile, în primul rând de graniţa iraniană, care uneori se închide în mod neaşteptat sau rămâne deschisă doar între anumite ore. De la Tabriz la Baku, o distanţă de circa 600 de kilometri, am făcut şaptesprezece ore. La autogara din Baku n-am putut să schimb bani, casa de schimb era închisă şi nu exista nici un bancomat. Apoi, toţi şoferii de taxi aveau acelaşi preţ exagerat. Khadija Ismailova, o jurnalistă de investigaţii pe care regimul de la Baku a închis-o pentru că a descoperit că familia prezidenţială aspiră în mod ilegal tot felul de fonduri, mi-a dat întâlnire imediat după ce am ajuns în capitala azeră, într-o ceainărie tradiţională, unde m-a sfătuit să iau ceai de mentă combinat cu alte ierburi aromate, iar ea a comandat mai multe feluri de dulceaţă.

3 iulie 2014, Tbilisi (Georgia): Ceaiul georgian DE LA BAKU LA TBILISI funcţionează vechiul tren de pe vremea fostei Uniuni Sovietice. Pleci după-amiază de la Baku şi ajungi la Tbilisi a doua zi dimineaţă. Încă de la gară, care este curată şi plină de magazine, am văzut cutii de tablă frumoase pe care scria „Gruzínský çaj“. În Georgia se cultivă plante de ceai de la începutul anilor 1800, când a fost adus din China. În primii ani după căderea URSS, culturile au fost însă abandonate, dar în ultima vreme cei care se ocupă de cultivarea plantelor de ceai mizează mai mult pe calitate decât pe cantitate.

epilog

417

7 iulie 2014, Ankara (Turcia): Gustul ceaiului scump AM PLECAT DE LA TBILISI PE 6 IULIE, la ora 10.30, cu un autocar

turcesc, şi am ajuns în imensa autogară din Ankara a doua zi, la 8 dimineaţa. Pe drum, autobuzul a făcut mai multe opriri, ultima pe la miezul nopţii, într-o bodegă de pe marginea drumului, unde am băut ceai, iar ceilalţi au comandat mâncare gătită. Ceaiul negru ieftin de acolo nu avea un gust diferit faţă de ceaiul cel mai scump care se vinde în localurile din centrul capitalei turce, unde m-au dus interlocutorii mei din elita academică a Ankarei. 10 iulie 2014, Istanbul (Turcia): Ceaiul negru de pe zona verde CALEA FERATĂ DE MARE VITEZĂ dintre Ankara şi Istanbul nu era gata, aşa că am luat autocarul, care este confortabil şi are nevoie de mai puţin de şase ore ca să ajungă în cel mai important oraş de la Marea Neagră. Am plecat imediat după prânz şi am ajuns când tocmai se întuneca, dar centrul Istanbulului era mai aglomerat ca ziua, fiindcă lumea vine să sărbătorească serile de Ramadan pe iarba din faţa Sfintei Sofia sau a Moscheii Albastre. M-am aşezat şi eu, la invitaţia unor domni cu turbane, pe cearşaful lor şi am băut împreună ceai negru turnat din termos în tradiţionalele pahare sub formă de clepsidră.

13 iulie 2014, Bucureşti: După optzeci de zile, ceaiul din avion DIN CAUZĂ CĂ ÎN NOAPTEA ÎN CARE AM AJUNS LA DUŞANBE

am făcut o entorsă, iar glezna mi-a rămas umflată o lună, am renunţat să merg până la Bucureşti cu trenul, aşa cum îmi propusesem. În avionul cu care am călătorit, am primit ultimul ceai negru de pe drumul din China până la Marea Neagră. Avea gust de avion, de îmbâcsit şi de tanin.

MULŢUMIRI

Acest volum nu ar fi putut să apară fără încrederea pe care mi-a acordat-o Gabriel Liiceanu, fără sugestiile Lidiei Bodea, directoarea Editurii Humanitas, şi fără munca răbdătoare a Marievei Ionescu. Îi sunt recunoscătoare Elenei Ştefoi, care a fost prima cititoare a manuscrisului, pentru inspiraţie, pentru observaţiile consistente pe care le-a făcut şi pentru că m-a ajutat să fiu mai sigură pe mine. Am primit, de asemenea, sfaturi utile de la profesorul Mihai E. Ionescu, directorul Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, şi de la istoricul Cosmin Popa de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Mulţumesc Black Sea Trust for Regional Cooperation pentru finanţarea călătoriei pe Drumul Mătăsii. Îi sunt îndatorată Alinei Inayeh, directoarea Black Sea Trust, o fină cunoscătoare a întregii regiuni, pentru că m-a introdus în cercul celor care vor să facă din această zonă o lume mai bună, dar şi pentru generozitatea cu care mi-a împărtăşit ideile sale. Le mulţumesc, de asemenea, Cristinei Guseth, preşedinta Freedom House România, pentru încurajări şi pentru că m-a sprijinit în chestiunile administrative. Le sunt recunoscătoare colegilor mei de la Radio Europa Liberă (Radio Free Europe/ Radio Liberty) pentru că au fost alături de mine pe tot acest traseu. Fără entuziasmul Oanei Serafim, directoarea Departamentului Republica Moldova de la Radio Europa Liberă, şi

420

singură pe drumul mătăsii

fără implicarea permanentă şi sugestiile Ilenei Breitenstein, directoarea adjunctă, călătoria mea ar fi fost mai puţin reuşită. Au fost alături de mine şi Victor Eskenasy, Lucian Ştefănescu şi Radu Benea, care au editat cu răbdare pozele şi textele pe care le-am trimis de pe drum pentru site-ul Radio Europa Liberă. N-aş fi putut obţine scrisorile de invitaţie pentru statele din Asia Centrală fără ajutorul lui Gelu Irimia şi al agenţiei lui, Carpatia Tour, care s-a căznit luni de zile să găsească parteneri în această regiune atât de greu accesibilă. Economistul Janibek Omorov din Kîrgîstan m-a pus în legătură cu analişti, diplomaţi şi disidenţi din toate „stanele“, care au avut bunăvoinţa şi curajul să se întâlnească cu mine. Le mulţumesc tuturor şi îmi pare rău că nu le pot da numele, pentru a nu le crea dificultăţi. În Iran mi-am făcut, de asemenea, prieteni buni, care mi-au arătat cât de fascinantă şi plină de pericole este ţara care se trage din cea mai veche dintre civilizaţiile Asiei Centrale. Le sunt recunoscătoare lui Necdet Çelik, pentru sprijinul oferit în Turcia, şi lui David Kakabadze, şeful departamentului georgian al Radio Free Europe/Radio Liberty, pentru că m-a dus la cel mai bun ortoped din Tbilisi şi pentru că m-a introdus în intelighenţia gruzină. Mulţumesc conducerii cotidianului România liberă pentru susţinere, în special lui Dan Turturică, redactorul-şef, şi lui Adrian Rus, directorul general al trustului Medien Holding. Mihai Barbu, talentatul fotoreporter care a mers cu motocicleta până în Mongolia, mi-a dat multe sfaturi utile despre Asia Centrală, iar pe tot parcursul drumului Andreea Pora m-a ţinut la curent cu ce se întâmpla în ţară. Le mulţumesc. Am contractat multe datorii morale şi le sunt recunoscătoare celor care au făcut posibilă călătoria mea pe Drumul Mătăsii şi apariţia acestui volum, nu în ultimul rând alor mei, Anei, care s-a lipsit de prezenţa mea vreme de trei luni şi care m-a inspirat în perioada în care am scris, şi lui Răzvan, care m-a ajutat în toate cele cu asupra de măsură.

NOTE

1. S. Frederick Starr, „A Regional Approach to Afghanistan and Its Neighbors“, Strategic Asia. Challenges and Choices, Ashley J. Tellis, Mercy Kuo, and Andrew Marble (eds), 2008–2009, p. 334; http://www.nbr.org/ publications/strategic_asia/pdf/Preview/SA08/SA08_CAsia_preview.pdf, accesat pe 7 octombrie 2014. 2. Jean Jaurès, „Circulaţia internaţională a capitalului“, în Niall Ferguson, The Pity of War: Explaining World War I, Basic Books, New York, 1998, p. 190. 3. Jerry Brotton, O istorie a lumii în douăsprezece hărţi, traducere de Ioana Aneci, Editura Polirom, Iaşi, 2013, p. 287. 4. Zbigniew Brzeziński, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, traducere de Aureliana Ionescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 229. 5. Chinese Central Television, „High-profile Int’l Seminar on Silk Road Economic Belt Kicks Off in Xinjiang“, 06-26-2014, http://english.cntv.cn/ 2014/06/26/VIDE1403758201903514.shtml, accesat pe 12 octombrie 2014. 6. Wu Jiao, Zhang Yunbi, „Xi Proposes a ‘New Silk Road’ with Central Asia“, China Daily, 09-08-2013, http://usa.chinadaily.com.cn/china/201309/08/content_16952304.htm, accesat pe 12 octombrie 2014. 7. André Clot, Civilizaţia arabă în vremea celor 1001 de nopţi, traducere de Maria Berza, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989, p. 216. 8. Vladimir Minorsky, „Tamim ibn Bahr’s Journey to the Uyghurs“, Bulletin of the School of Oriental and African Studies, University of London, nr. 12, 1947–1948, pp. 275–305, în Doeke Eisma, „Agriculture on the Mongolian Steppe“, The Silk Road Journal, vol. 10, 2012, p. 123; http://

422

note

www.silkroadfoundation.org/newsletter/vol10/SilkRoad_10_2012_eisma. pdf, accesat pe 2 decembrie 2014. 9. Cartea lui Messer Marco Polo, zis şi milionul, cetăţean al Veneţiei, în care se istorisesc minunăţiile lumii, traducere de Emanuel Grosu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 115. 10. Frances Wood, The Silk Road, Two Thousand Years in the Heart of Asia, University of California Press, Berkeley and Los Angeles, 2002, pp. 51–65. 11. Ibidem, pp. 103–105. 12. Igor de Rachewiltz, Papal Envoys to the Great Khans, Stanford University Press, 1971, p. 103. 13. C. Raymond Beazley, The Texts and Versions of John de Plano Carpini and William de Rubruquis, as printed for the first time by Hakluyt in 1598, together with some shorter pieces (in Latin and English), Hakluyt Society, London, 1903, p. 23; https://archive.org/stream/textsversion sofj00hakluoft#page/n11/mode/2up, accesat între 10 martie şi 10 aprilie 2014. 14. Jack Weatherford, Genghis Khan and the Making of the Modern World, Crown Publishers, New York, 2004, p. 173. 15. Frances Wood, The Silk Road, Two Thousand Years in the Heart of Asia, University of California Press, Berkeley and Los Angeles, 2002, p. 119. 16. Ibidem, pp. 125–129. 17. Discursul lui Vladimir Putin din 18 martie 2014, în Vocea Rusiei, 21 martie 2014, http://romanian.ruvr.ru/2014_03_21/Discursul-lui-VladimirPutin-din-18-martie-2014-7878/, accesat pe 4 decembrie 2014. 18. Sabina Fati, „Până unde poate avansa Rusia?“, România liberă, 26 martie 2014, http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/pana-unde-poateavansa-rusia–pana-in-romania–330409, accesat pe 4 decembrie 2014. 19. Adriana Matcovschi, „Politica lui Putin în Crimeea, replică la refuzul NATO de a-şi respecta promisiunile“, Agerpres, 21 martie 2014. 20. Mary Elise Sarotte, „A Broken Promise? What the West Really Told Moscow About NATO Expansion“, Foreign Affairs, September/October 2014 Issue, http://www.foreignaffairs.com/articles/141845/mary-elisesarotte/a-broken-promise, accesat pe 2 decembrie 2014. 21. Ibidem.

note

423

22. „The Other EU. Why Russia Backs the Eurasian Union“, The Economist, 23 august 2014, http://www.economist.com/news/europe/21613319-whyrussia-backs-eurasian-union-other-eu, accesat pe 5 decembrie 2014. 23. Lev Tolstoi, Război şi pace, 1955, traducere de Ion Frunzetti şi N. Parocescu, Cartea Rusă, Bucureşti, partea a II-a, capitolul VII, p. 259. 24. John J. Mearsheimer, „The Case for a Nuclear Deterrent“, Foreign Affairs, nr. 72, Summer 1993, p. 54. 25. John J. Mearsheimer, „Why the Ukraine Crisis Is the West’s Fault“, Foreign Affairs, September/October 2014, http://www.foreignaffairs.com/ articles/141769/john-j-mearsheimer/why-the-ukraine-crisis-is-the-westsfault, accesat pe 5 decembrie 2014. 26. Ibidem. 27. John Muller, Retreat from Doomsday, Basic Books, New York, 1989, apud Edward A. Kolodziej, Securitatea şi relaţiile internaţionale, traducere de Ramona-Elena Lupu, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 27. 28. Theresa Bond, „Life and Loss in Crimea. Letter from Simferopol“, Foreign Affairs, October 11, 2014, http://www.foreignaffairs.com/features/ letters-from/life-and-loss-in-crimea, accesat pe 6 decembrie 2014. 29. Bruce Etling, Russia, Ukraine, and the West: Social Media Sentiment in the Euromaidan Protests, Research Publication No. 2014-13, September 25, 2014; This paper can be downloaded without charge at: The Berkman Center for Internet & Society Research Publication Series: http://cyber. law.harvard.edu/publications/2014/euromaidan , accesat pe 3 decembrie 2014. 30. Doug Bernard, „Harvard Study Shows Russian-speaking Ukrainians Backing Kyiv“, Voice of America, October 8, 2014, http://www.voanews. com/content/harvard-study-shows-russian-speaking-ukrainiansbacking-kyiv/2476908.html, accesat pe 2 decembrie 2014. 31. Alexandr Dughin, Bazele geopoliticii, vol. 1, Viitorul geopolitic al Rusiei, Editura Eurasiatica, Bucureşti, 2011, p. 254. 32. Serge Schmemann, „Russia Drops Pledge of No First Use of Atom Arms“, New York Times, November 4, 1993, http://www.nytimes.com/ 1993/11/04/world/russia-drops-pledge-of-no-first-use-of-atom-arms.html, accesat pe 2 decembrie 2014. 33. Damien Sharkov, „Putin Issues ‘Nuclear Powers’ Warning Over Sanctions“, The Economist, October 16, 2014, http://www.newsweek.com/putinwarns-careless-west-nuclear-threat-277867, accesat în decembrie 2014.

424

note

34. Oleg Serebrian, Rusia la răspântie. Geoistorie, geocultură, geopolitică, traducere de Vitalie Coroban, Editura Cartier, Chişinău, 2014, p. 94. 35. Henry Kissinger, Despre China, traducere de Vladimir Borţun şi Dan Flonta, Comunicare.ro, Bucureşti, 2012, pp. 65–66. 36. André Malraux, Antimemorii. Oglinda limburilor, vol. 1, traducere de Ileana Cantuniari, Editura Rao, Bucureşti, 1994, p. 418. 37. Pierre Accoce, Pierre Rentchwick, Aceşti bolnavi care ne guvernează, traducere de Cecilia Condei, Editura Tribuna, Craiova, 1993, pp. 447–449. 38. David Owen, Bolnavi la putere, traducere de Lidia Grădinaru, Editura Corint, Bucureşti, 2008, pp. 104–105. 39. Henry Kissinger, Despre China, ed. cit., p. 196. 40. Ibidem, p. 216. 41. Ibidem, p. 217. 42. Ibidem, p. 219. 43. Abi Biniaz, „Revisiting the Silk Road: A Social Dimension Imperative“, China Daily, September 3, 2014, http://usa.chinadaily.com.cn/opinion/ 2014-09/03/content_18540274.htm, accesat pe 7 decembrie 2014. 44. Lauren Dickey, „China Takes Steps Toward Realizing Silk Road Ambitions“, China Brief Volume, 14, Jamestown Foundation, Issue: 11, June 4, 2014, http://www.jamestown.org/programs/chinabrief/ single/?tx_ttnews%5Btt_news%5D=42466&tx_ttnews%5BbackPid%5D= 758&no_cache=1, accesat pe 7 decembrie 2014. 45. Ibidem. 46. From Emperor to Citizen: The Autobiography of Aisin-Gioro Pu Yi, translated by W.J.F. Jenner, Oxford University Press, Oxford, 1987. 47. „Guangdong Elecpro to Acquire Stake in Switzerland’s Mistral Engines, Assets of Germany’s Skytrack/Skyrider“, Reuters, May 19, 2014, http://uk.reuters.com/article/2014/05/19/elecpro-electric-briefidUKL3N0O52LA20140519, accesat pe 13 decembrie 2014. 48. „China May Become First Foreign Country to Buy S-400 Anti-aircraft Systems“, Itar-Tass, July 10, 2014, http://itar-tass.com/en/russia/739909, accesat pe 13 decembrie 2014. 49. „China’s Military Spending. At the Double“, The Economist, March 15, 2014, http://www.economist.com/news/china/21599046-chinasfast-growing-defence-budget-worries-its-neighbours-not-every-trendits-favour?zid=309&ah=80dcf288b8561b012f603b9fd9577f0e, accesat pe 20 mai 2014.

note

425

50. John J. Mearsheimer, Tragedia politicii de forţă. Realismul ofensiv şi lupta pentru putere, traducere de Andreea Năstase, Editura Antet, Bucureşti, 2003, p. 285. 51. Ibidem, p. 286. 52. „The China Syndrome. AirSea Battle Is Now the Pentagon’s Priority, but It Has Its Critics“, The Economist, July 9, 2012, http://www.economist. com/node/21556587?zid=309&ah=80dcf288b8561b012f603b9fd9577f0e, accesat pe 20 mai 2014. 53. „Don’t Take Peaceful Approach for Granted“, Global Times, October 25, 2011, http://www.globaltimes.cn/content/680694.shtml. 54. Peng Guangqian and Yao Youzhi (eds), The Science of Military Strategy, Military Science Publishing House, Beijing, 2001 (Chinese edition), 2005 (English edition), apud Dennis J. Blasko, „Chinese Strategic Thinking: People’s War in the 21st Century“, Jamestown Foundation, March 18, 2010; http://www.jamestown.org/single/?tx_ ttnews%5Btt_news%5D=36166&no_cache=1#.VIypmVZD71o, accesat pe 12 decembrie 2014. 55. „China’s Military Rise. The Dragon’s New Teeth: A Rare Look Inside the World’s Biggest Military Expansion“, The Economist, April 7, 2012, http://www.economist.com/node/21552193?zid=309&ah=80dcf288b8561b0 12f603b9fd9577f0e, accesat pe 20 mai 2014. 56. Sun Tzu, Arta Războiului, traducere din limba franceză de Raluca Pârvu, Editura Antet, Bucureşti, 2013, p. 30. 57. Xu Lin, „Top 10 Countries with Most Visitors to China in 2011“, china.org.cn, February 28, 2012, http://www.china.org.cn/top10/201202/28/content_24712751.htm, accesat pe 15 decembrie 2014. 58. Owen Lattimore, „Return to China’s Northern Frontier“, The Geographical Journal, June 1973, vol. 139, nr. 2, p. 273. 59. Aurel Stein, Ruins of Desert Cathay. Personal Narrative of Explorations in Central Asia and Westernmost China, vol. 2, Cambridge Library Collection – Archaeology, Cambridge, 2014, p. 172. 60. Susan Whitefield, Life Along the Silk Road, University of California Press, Berkeley and Los Angeles, 1999, pp. 155–173. 61. Martin Jacques, When China Rules the World: The End of the Western World and the Birth of a New Global Order, 2nd edition, Penguin Books, New York and London, 2012, pp. 35–70.

426

note

62. Marlene Laruelle, Sébastien Peyrouse, The Chinese Question in Central Asia. Domestic Order, Social Change, and The Chinese Factor, Hurst & Company, London, 2012, p. 161. 63. Confucius, Analecte, II, 20, traducere de Florentina Vişan, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 83. 64. Xun Zi, Calea guvernării ideale, traducere de Luminiţa Bălan, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 127. 65. „Xi Jinping Millionaire Relations Reveal Fortunes of Elite“, Bloomberg News, June 29, 2012, http://www.bloomberg.com/news/2012-06-29/xijinping-millionaire-relations-reveal-fortunes-of-elite.html, accesat pe 27 decembrie 2014. 66. Benjamin Kang Lim, Ben Blanchard, „Xi Jinping Hopes Traditional Faiths Can Fill Moral Void in China: Sources“, Reuters, September 29, 2013, http://www.reuters.com/article/2013/09/29/us-china-politicsvacuum-idUSBRE98S0GS20130929, accesat pe 10 mai 2014. 67. Andrew Jacobs, „Confucius Statue Vanishes Near Tienanmen Square“, New York Times, April 22, 2011, http://www.nytimes.com/2011/04/23/ world/asia/23confucius.html?_r=0, accesat pe 26 decembrie 2014. 68. William Taubman, Khrushchev: The Man and His Era, W.W. Norton, New York, 2003, p. 392, apud Henry Kissinger, Despre China, ed. cit., p. 147. 69. Julia Lovell, The Great Wall: China Against the World 1000 bc–ad 2000, Atlantic Books, London, 2006, pp. 43–44. 70. John Keay, China: A History, Harper Press, London, 2008, pp. 1–2. 71. Maurice Meisner, Mao Tzedun. Portret politic şi intelectual, traducere de Nicu Apostolescu, Editura Historia, Bucureşti, 2008, p. 239. 72. Ibidem, p. 220. 73. Ibidem, p. 232. 74. Yong-Gang Yao, Qing-Peng Kong, Cheng-Ye Wang, Chun-Ling Zhu, Ya-Ping Zhang, „Different Matrilineal Contributions to Genetic Structure of Ethnic Groups in the Silk Road Region in China“, Molecular Biology and Evolution Oxford Journal, August 2014, http://mbe.oxford journals.org/content/21/12/2265, accesat pe 27 decembrie 2014. 75. Xinru Liu, The Silk Road in World History, Oxford University Press, Oxford and New York, 2010, p. 90. 76. Ibidem, p. 80. 77. Marlene Laruelle, Sébastien Peyrouse, The Chinese Question in Central Asia. Domestic Order, Social Change, and The Chinese Factor, ed. cit., p. 20.

note

427

78. Joshua Kurlantzick, „The Unsettled West“, Foreign Affairs, July/August 2004, http://www.foreignaffairs.com/articles/59942/joshua-kurlantzick/ the-unsettled-west, accesat pe 29 decembrie 2014. 79. David Fromkin, „The Great Game in Asia“, Foreign Affairs, Spring 1980, http://www.foreignaffairs.com/articles/33619/david-fromkin/thegreat-game-in-asia, accesat pe 29 decembrie 2014. 80. Shareen Brysac, Karl Meyer, Tournament of Shadows: The Great Game and the Race for Empire in Asia, Perseus Book Group, Washington, DC, 2006, p. 604. 81. Michael Share, „The Russian Civil War in Chinese Turkestan (Xinjiang), 1918–1921: A Little Known and Explored Front“, Europe–Asia Studies, April 13, 2010, p. 399, http://dx.doi.org/10.1080/09668131003647788, accesat pe 28 decembrie 2014. 82. Ibidem, p. 402. 83. Peter Hopkirk, Setting the East Ablaze: Lenin’s Dream of an Empire in Asia, Kodansha International, New York, Tokio, London, 1995, pp. 2–3. 84. Susan Whitfield, Life Along the Silk Road, University of California, Berkley and Los Angeles, 1999, pp. 27–55. 85. „Chinese Censorship Goes Global. Casting a Long Shadow“, The Economist, October 25, 2013, http://www.economist.com/blogs/analects/ 2013/10/chinese-censorship-goes-global, accesat pe 30 mai 2014. 86. Hélène Carrère d’Encausse, Blestemul ruşilor. Eseu despre asasinatul politic, traducere de Felicia Ileana Ştefano, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 218. 87. Robert Conquest, Marea teroare. O reevaluare, traducere de Marilena Dumitrescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, pp. 361–362. 88. Ibidem, p. 362. 89. Fakhmiddin Fazilov, Xiangming Chen, „China’s Energy Security Strategy in Central Asia“, China in Central Asia, November 27, 2014, http://chinaincentralasia.com/2014/11/27/chinas-energy-securitystrategy-in-central-asia/, accesat pe 4 ianuarie 2015. 90. Hélène Carrère d’Encausse, Triumful naţiunilor sau sfârşitul imperiului sovietic, traducere de Sofia L. Oprescu, Remember-SIC Press Group, Bucureşti, 1993, vol. 2, p. 47. 91. Marlene Laruelle, Sébastien Peyrouse, op. cit, ed. cit., pp. 103–104. 92. Yelena Sadovskaya, „Educational Migration from Kazakhstan to China: A Shift Eastward?“, The Central Asia-Caucasus Analist, October

428

note

30, 2013, http://www.cacianalyst.org/publications/field-reports/item/ 12843-educational-migration-from-kazakhstan-to-china-a-shifteastward?.html, accesat pe 2 ianuarie 2015. 93. Marlene Laruelle, Sébastien Peyrouse, op. cit., pp. 135–137. 94. „China, Kazakhstan Agree to Promote Trade, Energy Cooperation“, Xinhua, 2013-09-07, http://news.xinhuanet.com/english/china/201309/07/c_132700896.htm, accesat pe 20 decembrie 2014. 95. Daniel C. O’Neill, „Risky Business: The Political Economy of Chinese Investment in Kazakhstan“, Journal of Eurasian Studies, vol. 5, issue 2, July 2014, pp. 145–156, http://www.sciencedirect.com/ science/article/pii/S1879366514000086, accesat pe 4 ianuarie 2015. 96. Fakhmiddin Fazilov, Xiangming Chen, „China’s Energy Security Strategy in Central Asia“, loc. cit., accesat pe 4 ianuarie 2015. 97. Xu Haiyan, „China–Central Asia ‘Twin-Track’ Energy Cooperation“, China Institute for International Studies, January 26, 2014, http://www.ciis.org.cn/english/2014-01/26/content_6640226.htm, accesat pe 4 ianuarie 2014. 98. US Energy Agency, Kazakhstan Report, October 28, 2013, http://www.eia. gov/countries/cab.cfm?fips=kz, accesat pe 29 decembrie 2014. 99. Samantha Brletich, „Kazakhstan’s Economic Outreach“, The Diplomat, January 2, 2015, http://thediplomat.com/2015/01/kazakhstanseconomic-outreach/, accesat pe 4 ianuarie 2015. 100. „Iranian Youths Arrested For Making ‘Happy’ Video“, RFE/RL, May 21, 2014, http://www.rferl.org/content/iranian-youths-arrested-formaking-happy-video/25392531.html, accesat pe 22 mai 2014. 101. Ta‘rikh-i Badakhshān (Istoria Badahşanului), scrisă de Qurban Muhammad-zada şi Muhabbat Shah-zada, este citată de Chahryar Adle, Irfan Habib, Karl M. Baipakov (eds), History of Civilizations of Central Asia. Development in Contrast: from the Sixteenth to the Midnineteenth Century, vol. V, United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization, UNESCO Publishing, Paris, 2003, p. 226. 102. Ibidem. 103. Albert Hourani, Istoria popoarelor arabe, traducere de Irina VainovskiMihai, Editura Polirom, Iaşi, 2010, p. 56. 104. Amin Maalouf, Samarkand, traducere de Florin Sicoe, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 154.

note

429

105. Farangis Najibullah, „Five Things to Know About the Aga Khan“, Radio Free Europe/Radio Liberty, August 24, 2012, http://www.rferl.org/ content/aga-khan-explainer/24686969.html, accesat pe 5 ianuarie 2015. 106. Harriet Alexander, „Where Are the World’s Major Military Bases?“, The Telegraph, July 11, 2013, http://www.telegraph.co.uk/news/uknews/ defence/10173740/Where-are-the-worlds-major-military-bases.html, accesat pe 10 ianuarie 2015. 107. Dimitry Gorenburg, External Support for Central Asian Military and Security Forces, SIPRI-Stockholm International Peace Research Institute, January 2014, p. 45, http://www.sipri.org/research/security/ afghanistan/central-asia-security/publications/SIPRI-OSFno1WP.pdf, accesat pe 9 ianuarie 2015. http://www.crisisgroup.org/~/media/Files/asia/central-asia/tajikistan/ 205%20Tajikistan%20-%20The%20Changing%20Insurgent%20 Threats.pdf http://www.chathamhouse.org/sites/files/chathamhouse/field/field_ document/20141111PostSovietRadicalizationHeathershawMontgomery. pdf 108. Roland Eggleston, „Central Asia: OSCE Proposes Asian Summit on Fundamentalism“, Radio Free Europe/Radio Liberty, October 9, 1999, http://www.rferl.org/content/article/1092335.html, accesat pe 10 ianuarie 2015. 109. „Tracking Islamic State. Islamic Center Slams Tajik IS Militants Who Want to Wage Jihad at Home“, RFE/RL, January 8, 2015, http://www. rferl.org/content/under-black-flag-tajik-militants-islamic-center/ 26783304.html, accesat pe 10 ianuarie 2015. 110. Dimitry Gorenburg, External Support for Central Asian Military and Security Forces, loc cit., p. 23, http://www.sipri.org/research/security/ afghanistan/central-asia-security/publications/SIPRI-OSFno1WP.pdf, accesat pe 9 ianuarie 2015. 111. Arnaud Blin, Timur Lenk, traducere de Mihai Manea, Editura Corint, Bucureşti, 2013, p. 15. 112. Index Mundi, Uzbekistan Demographics Profile 2014, http://www. indexmundi.com/uzbekistan/demographics_profile.html, accesat pe 15 ianuarie 2015. 113. Roman Muzalevsky, „China–Kyrgyzstan–Uzbekistan Railway Scheme: Fears, Hopes and Prospects“, The Jamestown Foundation, May 2012,

430

note

http://www.jamestown.org/programs/edm/single/?tx_ttnews%5Btt_ne ws%5D=39434%20&cHash=ad869f4737329931af936bc9e651949b#.VLj7b1 ZD71o, accesat pe 10 ianuarie 2015. 114. Philip K. Hitti, Istoria arabilor, traducere de Irina Vainovski-Mihai, ed. a X-a, Editura All, Bucureşti, 2008, p. 40. 115. Jonathan Neaman Lipman, Familiar Strangers. A History of Muslims in Northwest China, University of Washington Press, Washington, 1997, p. 29. 116. Philip K. Hitti, Istoria arabilor, ed. cit., p. 226. 117. Ibidem. 118. Ian Morris, De ce vestul deţine încă supremaţia, traducere de Irina Vainovski-Mihai şi Ioana Miruna Voiculescu, Editura Polirom, Iaşi, 2012, p. 303. 119. Hélène Carrère d’Encausse, Imperiul Eurasiei, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2005, p. 62. 120. Human Rights Watch, World Report 2014, Turkmenistan, http:// www.hrw.org/world-report/2014/country-chapters/turkmenistan, accesat pe 20 ianuarie 2015. 121. Murat Sadîkov, „Turkmenistan Ups Gas Exports to China Again“, Eurasianet.org, May 8, 2014, http://www.eurasianet.org/node/68354, accesat pe 15 ianuarie 2015. 122. Elena Andreeva, Russia and Iran in the Great Game. Travelogues and Orientalism, Routledge, London & New York, 2007, pp. 139–158. 123. Azar Nafisi, Citind Lolita în Teheran. Memorii despre cărţi, traducere de Silvia Osman, Editura RAO, Bucureşti, 2008, p. 337. 124. Ibidem, p. 100. 125. Kenneth N. Waltz, „Why Iran Should Get the Bomb. Nuclear Balancing Would Mean Stability“, Foreign Affairs, July/August 2012, http://www.foreignaffairs.com/articles/137731/kenneth-n-waltz/whyiran-should-get-the-bomb, accesat pe 10 ianuarie 2015. 126. Ibidem. 127. Michael Doyle, „Kant, Liberalism and Foreign Affairs. Part I“, Philosophy and Public Affairs, vol. 12, nr. 3 (Summer) 1983, pp. 213–215, http://www.politics.ubc.ca/fileadmin/user_upload/poli_sci/Faculty/ price/Debating_the_Democratic_Peace_Doyle.pdf, accesat pe 12 ianuarie 2015.

note

431

128. John J. Mearsheimer, Tragedia politicii de forţă. Realismul ofensiv şi lupta pentru putere, traducere de Andreea Năstase, Editura Antet, Bucureşti, 2003, p. 17. 129. Henry Kissinger, World Order. Reflections on the Character of Nations and Course of History, Allen Lane, an imprint of Penguin Books, London, 2014, p. 167. 130. Ibidem, p. 168. 131. Kenneth N. Waltz, art. cit. 132. Zbigniew Brzeziński, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, ed. cit., p. 53. 133. Amin Maalouf, op. cit., pp. 177–178. 134. Cartea lui Messer Marco Polo, zis şi milionul, cetăţean al Veneţiei, în care se istorisesc minunăţiile lumii, ed. cit., pp. 80–81. 135. Philip K. Hitti, Istoria arabilor, ed. cit., p. 284. 136. Amin Maalouf, op. cit., p. 145. 137. René Grousset, The Empires of the Steppe. A History of Central Asia, translated by Naomi Walford, Rutgers, The State University of New Jersey, New Jersey, 2002, p. 75. 138. Michael Axworthy, A History of Iran: Empire of the Mind, Basic Books, New York, 2010, p. 143. 139. Coranul, traducere de George Grigore, Editura Herald, Bucureşti, 2010, p. 296. 140. Ibidem, p. 246. 141. Daniel Yergin, The Prize: The Epic Quest for Oil, Money and Power, Simon & Schuster, New York, 1991, pp. 541–552. 142. Samuel P. Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, traducere de Horaţiu Stamatin, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 160. 143. Daniel Yergin, op. cit., pp. 13–15. 144. Thomas de Waal, „Azerbaijan Doesn’t Want to Be Western. The Rhetoric and Reality of Baku’s Grand Strategy“, Foreign Affairs, September 26, 2014, http://www.foreignaffairs.com/articles/142113/ thomas-de-waal/azerbaijan-doesnt-want-to-be-western, accesat pe 20 ianuarie 2015. 145. Zbigniew Brzeziński, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, ed. cit., p. 146. 146. Thomas de Waal, art. cit.

432

note

147. Thomas de Waal, The Caucasus: An Introduction, Oxford University Press, Oxford, 2010, p. 48. 148. Cartea lui Messer Marco Polo, zis şi milionul, cetăţean al Veneţiei, în care se istorisesc minunăţiile lumii, ed. cit., p. 52. 149. Robert D. Kaplan, La răsărit, spre Tartaria. Călătorii în Balcani, Orientul Mijlociu şi Caucaz, traducere de Dorin Nistor, Simona Drelciuc, Alina Pelea, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 185. 150. Ibidem. 151. Hélène Carrère d’Encausse, URSS a murit, trăiască Rusia, traducere de Lucia Postelnicu Pop, Editura Semne, Bucureşti, 2010, pp. 190–197. 152. George Charachidze, Prometeu sau Caucazul, traducere de Barbu şi Dan Sluşanschi, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, p. 15. 153. Taleh Ziyadov, Azerbaijan as a Regional Hub in Central Eurasia, Caspian Strategy Institute, Baku, 2012, p. 6. 154. Henry Morgenthau, Ambassador Morgenthau’s Story, Kessinger Legacy Reprints, Whitefish, Montana, 2010, p. 310. 155. Orhan Pamuk, Cevdet Bey şi fiii săi, traducere de Luminiţa Munteanu, Editura Polirom, Iaşi, 2013, p. 162. 156. Philip K. Hitti, Istoria arabilor, ed. cit., p. 121. 157. „Erdogan’s $350M Presidential Palace“, Al-Monitor, August 28, 2014, http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2014/09/turkey-erdoganwhite-palace-presidential-residence.html#, accesat pe 1 februarie 2015. 158. Soner Çağaptay, „The New Davutoğlu. The Next Prime Minister’s Game Plan“, Foreign Affairs, September 1, 2014, http://www.foreignaffairs. com/articles/141947/soner-cagaptay/the-new-davutoglu, accesat pe 3 februarie 2015. 159. Henry Kissinger, World Order. Reflections on the Character of Nations and the Course of History, ed. cit., p. 140. 160. „Turks Divided on Erdoğan and the Country’s Direction“, Pew Research Center, July 30, 2014, http://www.pewglobal.org/2014/07/30/ turks-divided-on-erdogan-and-the-countrys-direction/, accesat pe 6 februarie 2015. 161. „Turkey and Europe. Problems With Neighbours“, The Economist, November 1, 2014, http://www.economist.com/news/europe/21629450recent-actions-push-turkey-away-west-and-european-union-problemsneighbours?zid=307&ah=5e80419d1bc9821ebe173f4f0f060a07, accesat pe 3 februarie 2015.

note

433

162. Victor Gaetan, „The Muslim Martin Luther? Fethullah Gülen Attempts an Islamic Reformation“, Foreign Affairs, February 20, 2014, http:// www.foreignaffairs.com/articles/140941/victor-gaetan/the-muslimmartin-luther, accesat pe 5 februarie 2015. 163. Nilüfer Göle, The Forbidden Modern: Civilization and Veiling. Critical Perspectives on Women and Gender, University of Michigan Press, Michigan, 1997. 164. Nilüfer Göle, „The Headscarf Controversy: A Headscarf Affair, a Women’s Affair?“, Social Science Research Council, February 2002, http://blogs.ssrc.org/tif/2008/02/21/a-headscarf-affair-a-womensaffair/, accesat pe 30 iulie 2014. 165. Seyla Benhabib, „The Return of Political Theology: The Scarf Affair in Comparative Constitutional Perspective in France, Germany and Turkey“, Philosophy & Social Criticism, Sage, Yale, 2010, http://psc.sagepub.com/content/36/3-4/451, accesat pe 30 iulie 2014. 166. Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, traducere de Michaela Spinei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, pp. 147–148. 167. Halil Inalcık, L’empire ottoman, apud S. Goldenberg, S. Belu, Epoca marilor descoperiri geografice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 74. 168. S. Goldenberg, S. Belu, Epoca marilor descoperiri geografice, ed. cit., p. 74. 169. Ibidem. 170. Fernand Braudel, Timpul lumii, traducere de Adrian Riza, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989, vol. 2, p. 115. 171. Hélène Carrère d’Encausse, URSS a murit, trăiască URSS, ed. cit., p. 127.

INDEX

Afganistan 11, 12, 18, 123, 141, 165, 166, 172, 196, 198, 201, 204, 207, 209, 210, 226, 252, 253, 305, 327, 344, 359, 371, 395, 396 Alexandru Macedon 9, 18, 19, 211, 218, 227, 395 Alma-Ata 160–170, 409 Al-Masudi 16 Ankara 130, 155, 157, 308, 326, 329, 331, 332, 347, 355–374, 382, 384, 417 Armenia 28, 30, 31, 305, 308, 318, 326, 327, 329, 330, 331, 336, 340, 344, 346, 347, 362, 369 Astana 167, 170 Aşgabat 52, 246, 254–266, 374, 413, 414 Atatürk, Mustafa Kemal 222, 360, 364, 367, 376, 384 Azerbaidjan 15, 28, 52, 157, 265, 283, 284, 299, 305, 311–332, 336, 346, 347, 356, 358, 359, 369, 371, 374, 416 Bactria 18, 19 Baku 283, 308, 315–330, 335, 340, 347, 356, 358, 374, 416

Balcani 9, 368, 384, 391–397 Beijing 11, 12–14, 26, 34, 41, 42, 45–61, 63, 64–66, 68, 70, 75, 77, 80, 82–84, 87, 97, 101–103, 105–107, 113, 122, 124, 125, 128–131, 133, 134, 140, 143, 160, 168, 169, 171, 198, 266, 283, 397, 404, 405 Belarus 28, 31 Bişkek 9, 10, 141, 147, 151, 153–160, 170, 171, 181, 408 Brzeziński, Zbigniew 13, 42, 287, 325, 329 Bucureşti 26, 27, 159, 246, 254, 273, 343, 373, 403, 404, 417 Buhara 8, 9, 16, 19, 20, 118, 127, 132, 147, 212, 228, 232–244, 247, 252, 253, 402, 412 Bush, George H.W. 28, 29 Carpine, Pian del 20, 22, 23 Caucaz 8, 15, 16, 50, 226, 271, 278, 317, 321, 326, 328, 335, 336, 339, 344, 346, 348, 355–359, 368, 380, 395 Chang’an, vezi Xi’an Chiang Kai-shek 56

436

index

China 7–25, 41, 42, 43–143, 154, 159–161, 166, 167, 169–174, 185, 196, 210, 218, 226, 227, 236, 238, 244, 264–266, 271, 273, 283, 296, 356, 394–397, 403, 404–408 armata, doctrina militară 56, 63–67 Marele Canal 103, 104 Marele Zid 46, 76, 102 Clinton, Hillary 11 Confucius 93, 94, 97–99, 171 confucianism 67, 72, 76, 93, 94, 97, 98 Constantinopol 24, 296, 337, 384, 393, 394 Crimeea 12, 26, 27, 31, 33, 35–38, 40, 50, 101, 152, 153, 282, 327, 357, 363, 369

157, 159, 162, 167, 168, 170, 204, 208, 224, 327, 396 Europa 9, 12–14, 19, 24, 26–28, 26–42, 49, 52, 87, 129, 130, 133, 165, 198, 208, 210, 218, 226, 232, 236, 265, 278, 281, 309, 318, 345, 350, 356, 363, 368, 372, 376–378, 394, 397, 403 Uniunea Europeană 27, 30, 38, 40, 170, 265, 345, 349, 350, 369, 371, 374, 376–378 Fergana (Valea Ferganei) 9, 18, 19, 22, 92, 132, 170, 171, 173, 174, 211, 226 Fluviul Galben 75, 84–88, 405 fluviul Wei 75 fluviul Yangtze 103, 236

Deng Xiaoping 54, 127 deşertul Gobi 15, 18, 20, 100, 106–108, 123, 142, 407 deşertul Karakum 15, 248, 413 deşertul Kîzîlkum 244 deşertul Taklamakan 123, 131, 140, 183 Drumul Stepelor 21, 22, 50, 210, 394 Dughin, Aleksandr 38, 39 Dunhuang 80–83, 92 Duşanbe 187, 195, 197–210, 411

Genghis-Han 11, 22, 24, 105, 117, 218, 227, 228, 238, 260, 395 Genscher, Hans-Dietrich 28 Georgia 15, 28, 30, 34, 131, 283, 309, 318, 332–351, 355, 357, 363, 369, 374, 380, 416 Germania 13, 28, 29, 36, 39, 49, 65, 209, 336, 370 Golful Persic 282, 287, 321, 372 Gorbaciov, Mihail 27–29, 157, 168, 349 Grecia 9, 265, 394

Elveţia 64, 327 Erdoğan, Recep Tayyip 128, 358, 360, 362–364, 367, 372, 374–379, 382–384 Eurasia 12–14, 30, 38, 39, 129, 167, 344, 396, 397 Uniunea Eurasiatică 30, 50, 133,

Hami 20, 99–112, 118, 406 Hmelniţki, Bogdan 35 Horog 180, 187, 191–202, 410 Hruşciov, Nikita 35, 101 Hudjand 211–213, 411 Huntington, Samuel P. 36, 39

index Ianukovici, Viktor 38 Ignatiev, Nikolai 42 India 8, 9, 19, 20, 80, 113, 114, 131–133, 195, 204, 210, 218, 228, 232, 253, 281, 284, 394 Irak 11, 195, 252, 283–285, 305, 343, 369–372, 380, 381 Iran 13, 15, 24, 49, 50, 195, 218, 252, 253, 264, 265, 267–309, 313–315, 321, 325–332, 346, 363, 369, 371, 372, 374, 379, 381, 391, 394–396, 402, 414–415 Istanbul 118, 139, 155, 211, 347, 356, 367, 374–388, 391, 393, 394, 404, 417 Japonia 13, 14, 48, 49, 55, 58, 65, 66, 155 Karakul 17, 182–185 Kashgar 16, 18, 78, 118, 127, 131–140, 155, 196, 226, 296, 408 Kazahstan 13, 15, 31, 50, 63, 86, 87, 118, 124, 128, 130, 134, 145–187, 210, 212, 225, 226, 229, 266, 271, 283, 371, 395, 397, 401, 409 KGB 30, 209, 224, 230 Kissinger, Henry 47–49, 101, 286, 287 Kîrgîstan 7–10, 16, 19, 31, 50, 118, 124, 134, 139, 141, 145–187, 196, 197, 198, 207, 209, 212, 226, 266, 371, 380, 395, 397, 401, 408–409 Kohl, Helmut 29 Kuweit 11 Lanzhou 20, 63, 84–90, 106, 169, 405

437

Mackinder, Halford John 12, 395 Malraux, André 45, 47 Mao Zedong 45–50, 54–58, 67, 99–103, 117, 139 Marco Polo 17, 24, 91, 196, 294, 295, 307, 335, 337 Marea Azov 40, 212 Marea Britanie 13, 27, 64, 103, 133 Marea Caspică 22, 170, 175, 253, 279, 282, 283, 316, 318, 321, 325, 330, 336, 347, 356 Marea Mediterană 9, 11, 14, 114, 118, 278, 318, 347, 358, 372, 395, 403 Marea Neagră 15, 23, 26, 40, 101, 114, 118, 218, 278, 283, 296, 318, 329, 347, 348, 357, 358, 368–370, 391–394, 403, 417 Marî 247, 248, 251–253, 263, 413 Maşhad 269–278, 289, 297, 308, 414 Mearsheimer, John J. 33, 34, 65 Medvedev, Dmitri 40 Merv vezi Marî Montecorvino, Giovanni de 24 Moscova 11, 26–42, 50, 52, 87, 108, 127, 132, 133, 152, 154, 155, 160, 167, 168, 170, 204, 222, 224, 226, 265, 282, 283, 327, 329, 331, 340, 343–346, 349, 351, 358, 369, 370, 396, 397, 404 munţii Hindukuş 18, 20, 191, 196, 199, 226, 253 munţii Pamir 7, 9, 10, 15, 17, 18, 92, 133, 170, 172, 179, 181, 182, 184, 185, 187, 191–198, 203, 209, 210, 212, 247, 396, 402, 410

438

index

munţii Tian-Şan 10, 15, 18, 92, 108, 123, 131, 141, 142, 151, 153, 158, 160, 172, 176, 183, 198, 212, 396, 408 NATO 28, 29, 34, 40, 42, 64, 222, 327, 343, 344, 369, 370, 372, 373, 397 Organizaţia de la Shanghai 42, 50, 397 Orientul Mijlociu 16, 23, 253, 281, 282, 284, 363, 368, 371, 372, 374, 381 Oş 16, 170–176, 191, 197, 198, 409 Pakistan 16, 49, 209, 210, 239, 253, 283, 284, 305, 395 Papa Inocenţiu IV 20, 22 Papa Nicolae IV 24 pasul Kîzîl Art 8, 9, 176–187, 198, 247, 410 pasul Torugart 139, 141–143, 147, 172, 176, 408 Persia, Imperiul Persan 18, 19, 50, 114, 131, 174, 198, 227, 273, 278, 282, 305, 328, 350 piaţa Tienanmen 45, 46, 53, 55, 57, 98, 99 Poroşenko, Petro 38 Putin, Vladimir 27, 28–34, 40, 41, 52, 64, 148, 152, 167, 224 Războaiele din Golf 11, 321 râul Amu-Daria 18, 198, 211, 212, 217, 238, 247, 413 râul Sîr-Daria 211, 212, 217, 411 Regiunea Autonomă Gorno-Badahşan 180, 191, 196–198, 201, 203, 402

Regiunea Autonomă Uigură (Xinjiang) 18, 22, 64, 75, 77, 78, 83, 107, 108, 113, 123–125, 127–133, 169, 175, 407 Republica Moldova 26, 28, 30, 157, 199 Richthofen, Ferdinand von 19, 88 Roma 8, 14, 19, 24, 71, 172, 403 România 15, 75, 101, 125, 221, 244, 246, 265, 273, 307, 369, 392, 394 Rubrouck, Guillaume de 22, 23 Rusia 11–13, 26–42, 50, 52, 64, 101, 103, 107, 108, 112, 123, 127, 130–133, 151, 152–155, 157–162, 165–173, 198, 200, 201, 204, 208–210, 222–226, 228, 229, 231, 232, 238, 253, 264–266, 281–283, 287, 300, 309, 318, 326–332, 336, 338, 340, 344–346, 349–351, 355–370, 381, 393–397, 403 Samarkand 8, 9, 16, 18–20, 118, 142, 147, 217, 227–232, 237, 238, 240, 412 Sarotte, Mary Elise 29 Siria 11, 195, 209, 228, 283, 295, 305, 363, 369–372, 380 Sogdiana 9, 19, 20, 211, 217 Stalin 10, 47, 154, 155, 167, 173, 199, 231, 321, 335, 338, 345, 348 Starr, S. Frederick 11 strâmtoarea Kerci 40 SUA 10–13, 27–29, 34, 64–66, 128, 133, 168, 224, 274, 283, 285–288, 322, 324, 325, 327, 340, 343, 351, 359, 373, 374, 376, 380, 395, 396 Sun Tzu 62, 67 Sun Yat-sen 54, 55 Şevardnadze, Eduard 28, 337, 339, 340, 343, 346, 350

index Tabriz 299–309, 415 Tadjikistan 8–10, 15, 19, 31, 50, 118, 133, 134, 165, 173, 174, 179–181, 189–213, 230, 266, 395, 397, 402, 410, 411 Tamīm ibn Bah.r 17 Taşkent 20, 108, 133, 172, 217–226, 245, 402, 411 Tbilisi 273, 308, 318, 330–332, 335–351 Teheran 273, 277, 279–297, 304, 306, 328, 329, 363, 369, 415 Tibet 8, 64, 80, 113, 123, 131, 143 Turcia 13, 15, 16, 25, 49, 50, 138, 155, 157, 165, 211, 222, 226, 243, 253, 262, 265, 266, 271, 273, 278, 283, 284, 300, 305, 318, 326–332, 336, 346, 347, 353–388, 391, 395, 417 Turfan 20, 78, 112–122, 407 Turkmenistan 13, 15, 16, 52, 157, 165, 217, 222, 226, 230, 244, 247, 249–266, 269, 271, 283, 305, 347, 356, 374, 395, 397, 413 Ucraina 12, 26–28, 30, 31, 33–41, 50, 87, 101, 154, 247, 260, 327, 343, 349, 363, 369, 397 Uniunea Sovietică, URSS 12, 27, 29–31, 34, 35, 49, 65, 78, 134, 151,

439

152, 155, 157, 159, 160, 168, 170, 173, 174, 196, 203, 208, 209, 212, 223, 224, 283, 286, 321, 325, 327, 328, 330–332, 337, 339, 340, 363, 370, 395, 396, 416 Ürümqi 77, 80, 83, 85, 87, 106, 107, 122–131, 169, 356, 407 Uzbekistan 11, 13, 18, 19, 50, 134, 142, 157, 161, 165, 173, 174, 204, 207, 209, 210, 212, 215–248, 252, 265, 266, 305, 371, 395, 397, 402, 411, 412 Virbalis 13 Vladivostok 13, 30, 42 Washington 11–13, 27, 34, 41, 53, 64, 65, 128, 283, 286, 340, 359, 380 Wuwei 20, 91–100, 406 Xi’an 11, 18, 62–84, 85, 94, 131, 139, 142, 403, 405 Xi Jinping 12, 41, 49, 50, 52, 54, 55, 97, 98, 143, 169 Xinjiang vezi Regiunea Autonomă Uigură Xuanzang 20, 114, 185 Xun Zi 76, 97 Zhang Qian 18, 19, 92, 172, 173

CUPRINS

De la Răsărit spre Apus. Endorfina libertăţii (prefaţă de Tania Radu) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

i

INTRODUCERE Pilaful a venit în Europa pe Drumul Mătăsii sau cum vrea China să stăpânească „inima lumii“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7 Călătoria mea, primii călători pe Drumul Mătăsii şi cum i-a cerut marele han papei de la Roma să vină să i se închine . . . . . . . . . . 14 Bucureşti–Beijing sau despre declinul unui imperiu . . . . . . . . . . . . 26 CHINA Beijing. Cum a trasat Mao noul Drum al Mătăsii şi despre portretul marelui lider de la Malraux la Kissinger . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cum am fost păcălită de două chinezoaice la Beijing şi cum a căzut Bertolucci în capcana lui Mao . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Xi’an. Locul unde începe Drumul Mătăsii sau pe cine ameninţă China . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Unde au fost descoperite cele mai vechi macaroane şi cum a devenit confucianist împăratul care a făcut pipi în pălăria unui înţelept . . Xi’an–Lanzhou. De ce e periculos să călătoreşti spre vestul Chinei sau despre supremaţia rasei galbene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Lanzhou. Nod important pe noul Drum al Mătăsii şi de ce este galben Fluviul Galben . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Wuwei. Caii zburători şi viţa-de-vie au venit pe Drumul Mătăsii . . .

45 52 62 67 76 84 91

442

cuprins

Cele 108 sentimente şi de ce au devenit comuniştii confucianişti . . . 93 Spre Hami şi despre Marea Chină . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99 Hami. Oaza norocoasă şi cum au ajuns ruşii până aici . . . . . . . . . . . 105 Cele 200 de soiuri de pepeni din Hami şi rochiile qipao . . . . . . . . . . 108 Turfan. Dubele negre de poliţie şi Grotele celor 1000 de Buddha . . . 112 Ürümqi. Un oraş sub asediu sau cum vine moartea pe Drumul Mătăsii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122 Ţara uigurilor şi noul Drum al Mătăsii: calea ferată Ürümqi– Berlin . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127 Kashgar. „Marele Joc“ de pe Drumul Mătăsii şi chinurile uigurilor . . . 131 Marele bazar de duminică din Kashgar şi cel mai mare Mao din China . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 138 Corpul femeii aparţine statului chinez şi de ce e bine să bei apă fiartă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 139 Pasul Torugart: graniţa dintre China şi Kîrgîstan. Despre tradiţia paravanelor şi de ce decupează poliţiştii chinezi hărţile . . . . . . 141 KÎRGÎSTAN ŞI KAZAHSTAN Ţara celor 10 dolari, la ce e bun laptele de iapă şi cât de frig e într-o iurtă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 147 Bişkek. De ce bem vin moldovenesc la Bişkek şi cine ar trebui să fie „fratele mai mare“ al kîrgîzilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153 De ce nu vrea Kîrgîstanul să lase Noul Drum al Mătăsii în mâinile chinezilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 158 Alma-Ata. Ce legătură există între serviciile secrete de la Astana şi berea kazahă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 160 Drumul Mătăsii prin Kazahstan: gaz, petrol şi droguri . . . . . . . . . . 165 Kazahstan: un stat strivit între Rusia şi China? . . . . . . . . . . . . . . . . . 167 Oş. Un oraş mai vechi decât Roma? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 170 Cum ar putea ajunge Coranul mai important decât legile în sudul Kîrgîstanului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 175 Pasul Kîzîl Art, între Kîrgîstan şi Tadjikistan. De ce mi-e frică de militarii tadjici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 176

cuprins

443

TADJIKISTAN Horog. Oamenii Pamirului şi playboy-ul, liderul lor spiritual . . . . . . 191 Horog–Duşanbe: drumul care merge pe Acoperişul Lumii . . . . . . . 197 Agentul meu din Duşanbe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 202 Islamismul radical şi drogurile: pe cele trei rute ale Drumului Mătăsii din Tadjikistan . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 207 Hudjand. Războiul apei şi cum mi-au făcut uzbecii inventarul rucsacului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 211 UZBEKISTAN Taşkent. „Vulpea bătrână a Asiei Centrale“ şi statul poliţienesc . . . 217 Balansul Est–Vest al Uzbekistanului şi mărturia unui disident care a devenit pro-rus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 223 Samarkand. Între mirajul Moscovei şi cel al istoriei . . . . . . . . . . . . . 227 Samarkand, centrul lumii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 230 Cel de-al patrulea rai lumesc şi Lenin la Buhara . . . . . . . . . . . . . . . . 232 Piatra miraculoasă care te apără de boli şi de ce mirodeniile care se vând în Europa nu au acelaşi gust cu cele din Buhara . . . . . . . . 237 Între Buhara şi Marî: de ce am stat cinci ore la graniţa turkmenă . . . 244 TURKMENISTAN Marî. De la oraşul Şeherezadei la oraşul pustiu de astăzi . . . . . . . . . 251 La Aşgabat, următoarea revoluţie ar putea fi roz . . . . . . . . . . . . . . . 254 „Coreea de Nord a Asiei Centrale“sau de ce sunt atât de fericiţi turkmenii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 261 IRAN Maşhad. De la un cult al personalităţii la altul sau despre berea iraniană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 269 Sfatul ayatollahului pentru vindecarea apetitului sexual şi răspunsul la întrebarea dacă bărbatul care a făcut sex cu puiul poate să-l mănânce . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 272

444

cuprins

Teheran. Pivotul strategic pe care se bat marile puteri şi de ce nu e periculos un Iran nuclear . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 279 Primii terorişti organizaţi s-au născut în Iran şi despre garda pretoriană a ayatollahului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 289 Cu trenul prin Iran . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 297 În bazarul din Tabriz, 90% dintre negustori sunt pro-americani şi restul, pro-ruşi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 299 Preţul aurului se stabileşte la Tabriz în curtea bazarului . . . . . . . . . 303 Tabrizul reintră pe Drumul Mătăsii şi de ce se tem armenii din oraş . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .307 AZERBAIDJAN Un gigolo proletar insistent. Tabriz–Baku: ce caută azerii în Iran şi iranienii în Azerbaidjan . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 313 Baku: închisoare pentru ziarişti, botox pentru prima doamnă . . . . . 317 Modelul azer, între Dubai şi SUA, sau cum scapă Azerbaidjanul de presiunea Rusiei şi Iranului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 325 Baku–Tbilisi şi „îngheţata URSS“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 330 GEORGIA „Complexul Stalin“ sau de ce-şi alungă georgienii preşedinţii . . . . . 335 Cei mai cunoscuţi povestitori danezi din Georgia şi cel mai vechi vin din lume . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 343 TURCIA „Turcia, ţara tuturor posibilităţilor“ şi strategia actorilor „nonstatali“ de extindere a influenţei Ankarei în Asia Centrală şi în Caucaz . . . 355 Noul calif de la Ankara şi de ce Rusia este cea mai bună prietenă a Turciei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 360 Turcia, de la „noul otomanism“ la finlandizare . . . . . . . . . . . . . . . . 368 „Fără conexiuni guvernamentale nu faci nimic“ în Turcia . . . . . . . . 373 „Erdoğan e ca Ceauşescu“ şi despre miza vălului islamic la Istanbul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 374

cuprins

445

În redacţia celui mai mare ziar din Turcia toată lumea ţine postul de Ramadan. Şi când va putea influenţa Ankara preţul gazului pe viitorul Drum al Mătăsii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 380 Erdoğan e mai bun decât Atatürk. Şi de ce „porno-otomanismul“ din Suleyman Magnificul subminează „noul otomanism“ . . . . . . 382 CONCLUZII Drumul Mătăsii prin Marea Neagră şi Balcani sau riscul unei noi ordini mondiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 391 EPILOG Pregătirile de plecare pe Drumul Mătăsii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 401 Ruta pe care am călătorit şi ceaiurile pe care le-am băut de-a lungul Drumului Mătăsii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .404 Mulţumiri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 419 Note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 421 Index . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 435

Xem th�m...

Komen

Hak cipta © 2017 SLIDEMY.COM Inc.