Manual Cap1

October 8, 2017 | Pengarang: moldovanka88_6023271 | Kategori: N/A
Share Benamkan


Penerangan Ringkas

Download Manual Cap1...

Penerangan

Ministerul Sănătăţii din Republica Moldova Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”

ESENŢIALUL Î N P e d ia t r ie Sub redacția prof. universitar Nineli Revenco

Chişinău 2013

Ministerul Sănătăţii din Republica Moldova Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”

Manualul a fost discutat şi aprobat la şedinţele Departamentului Pediatrie (proces verbal nr.8 din 26.01.2012). Comisia Ştiinţifico-Metodică profil Pediatrie a MS RM (proces verbal nr.1 din 02.02.2012). Consiliul de Experţi al Ministerului Sănătăţii (proces verbal nr. din )

Manualul abordează particularitățile anatomo-fiziologice și patologia copilului în diferite perioade de vârstă. Lucrarea este dedicată studenților de la facultatea de medicină, medicilor rezidenţi pediatri, medici de familie, precum şi medicilor, care asigură asistenţa medicală a copilului la diferite etape de vârstă. Colectiv de autori Departamentul Pediatrie: prof.univ. N.Revenco, prof.univ. M.Rudi, prof.univ. V.Ţurea, prof.univ. E.Stasii, prof.univ. L.Cerempei, prof.univ. I.Mihu, prof. univ. Sv.Şciuca, prof.univ. I.Iliciuc. conferenţiari universitari: Sv.Beniş, L.Gasnaş-Bologa, A.Ciuntu, I.Palii, A.Stamati, P.Martalog, F.Cenuşa, A.Rotaru, G.Eşanu. asistenţi universitari: L.Romanciuc, M.Vicol, L.Pîrţu. Recenzenţi Maria Smişnoi – Profesor universitar, dr.hab.med., USMF „Nicolae Testemiţanu” Petru Stratulat –Profesor universitar, dr.hab.med., USMF „Nicolae Testemiţanu”

CUPRINS

C up r ins Cuvânt înainte........................................................................................................................................................... Abrevieri........................................................................................................................................................................ Capitolul I. Copilul sănătos (A. Holban, L. Bologa, P. Martalog, O.Turcu)...................................................................................................................... Cadrul legal...................................................................................................................................................................................................... Etica medicală și practica medicală............................................................................................................................................................. Copilul sănătos................................................................................................................................................................................................ Tegumentele.................................................................................................................................................................................................... Particularitățile anatomice ale tegumentelor la copii.............................................................................................................................. Metode de examinare și semiologia afecțiunilor la copii........................................................................................................................ Sistemul muscular........................................................................................................................................................................................... Particularitățile anatomo-fiziologice ale sistemului muscular la copii................................................................................................. Metode de cercetare ale sistemului muscular la copii............................................................................................................................. Semiologia afecțiunilor sistemului muscular............................................................................................................................................ Sistemul osos................................................................................................................................................................................................... Particularitățile anatomo-fiziologice ale sistemului osos la copii.......................................................................................................... Particularitățile anatomice ale scheletului la copii................................................................................................................................... Metode de cercetare ale sistemului osos la copii...................................................................................................................................... Semiologia afecțiunilor sistemului osos la copii....................................................................................................................................... Dinții................................................................................................................................................................................................................. Cutia toracică................................................................................................................................................................................................... Coloana vertebrală.......................................................................................................................................................................................... Membrele......................................................................................................................................................................................................... Particularitățile nutriției și alimentației la copil........................................................................................................................................ Alimentația naturală....................................................................................................................................................................................... Fiziologia lactației........................................................................................................................................................................................... Importanța alimentației la sân...................................................................................................................................................................... Diversificarea alimentației............................................................................................................................................................................. Alimentația mixtă și artificială...................................................................................................................................................................... Alimentația sănătoasă pentru copilul mai mare de 24 de luni............................................................................................................... Caracteristicile dietei prudente pentru copiii mai mari de 2 ani........................................................................................................... Rahitismul carențial la copil......................................................................................................................................................................... Spasmofilia....................................................................................................................................................................................................... Hipervitaminoza D......................................................................................................................................................................................... Malnutriția....................................................................................................................................................................................................... Capitolul II. Particularitățile sistemului imun la copii (A. Holban, S.Șit)................................................................................................................................................................. Semiologia de bază a afecțiunilor................................................................................................................................................................ Semiologia afectării ganglionilor limfatici ................................................................................................................................................ Ontogeneza sistemului imun........................................................................................................................................................................ Imunitatea nespecifică................................................................................................................................................................................... Imunitatea specifică........................................................................................................................................................................................ Semiologia afectării sistemului imun.......................................................................................................................................................... Imunodeficiențele secundare....................................................................................................................................................................... pe d ia t r ie

3

CUPRINS

Capitolul III. Neuropediatrie (I.Iliciuc, Sv.Hadjiu, A. Rotaru)........................................................................................................................................... Ontogeneza sistemului nervos..................................................................................................................................................................... Factorii care influențează dezvoltarea neuropsihică a copiilor.............................................................................................................. Particularitățile morfo-funcționale ale sistemului nervos central la copii........................................................................................... Perioadele de dezvoltare funcționale a SNC la copii............................................................................................................................... Examenul neurologic la copii....................................................................................................................................................................... Particularitățile dezvoltării vorbirii la copii............................................................................................................................................... Metode paraclinice de investigare ale sistemului nervos la copii.......................................................................................................... Semiologia afecțiunilor sistemului nervos la copil................................................................................................................................... Epilepsia și sindroamele epileptice............................................................................................................................................................. Principalele sindroame și simptome cerebrale nespecifice ................................................................................................................... Bolile genetice în contextul geneticii medicale (M.Spîncean)............................................................................................................... Obiectul de studiu al geneticii medicale.................................................................................................................................................... Bolile genetice................................................................................................................................................................................................. Consultul medico-genetic............................................................................................................................................................................. Diagnosticul prenatal..................................................................................................................................................................................... Sindromul febril.............................................................................................................................................................................................. Capitolul IV. Pneumologia pediatrică (S. Șciuca)............................................................................................................................................................................ Particularități ale sistemului respirator la copil......................................................................................................................................... Semiologia aparatului respirator la copil.................................................................................................................................................... Maladiile sistemului respirator..................................................................................................................................................................... Maladiile acute ale sistemului respirator inferior..................................................................................................................................... Bronșita acută.................................................................................................................................................................................................. Bronșita acută obstructivă............................................................................................................................................................................. Bronșiolita acută............................................................................................................................................................................................. Pneumonia comunitară................................................................................................................................................................................. Maladiile cronice ale sistemului respirator inferior................................................................................................................................. Bronșita cronică.............................................................................................................................................................................................. Boala bronșiectatică....................................................................................................................................................................................... Fibroza chistică............................................................................................................................................................................................... Astmul bronșic la copil (E.Stasii)................................................................................................................................................................ Capitolul V. Cardiologie pediatrică (N. Revenco, M. Rudi, I. Palii, A. Stamati, L. Romanciuc, N. Matragună, L.Pîrțu).............................................................. Particularitățile morfo-funcționale ale sistemului cardiovascular la copii.......................................................................................... Malformații congenitale de cord................................................................................................................................................................. Malformații congenitale cardiace cu leziuni obstructive (palide)........................................................................................................ Coarctaţia aortei.............................................................................................................................................................................................. Stenoza aortică congenital............................................................................................................................................................................ Malformațiile cu șunt stânga-dreapta......................................................................................................................................................... Defect septal atrial.......................................................................................................................................................................................... Foramen ovale patent..................................................................................................................................................................................... Defect septal ventricular................................................................................................................................................................................ Defectul septal atrioventricular.................................................................................................................................................................... Permeabilitatea canalului arterial................................................................................................................................................................ Defect septal aortopulmonar........................................................................................................................................................................ MCC cianogene cu șunt dreapta-stânga.................................................................................................................................................... Tetralogia Fallot..............................................................................................................................................................................................

4

pe d ia t r ie

CUPRINS

Boala Ebstein................................................................................................................................................................................................... Vicii complexe............................................................................................................................................................................................... „ Transpoziţia completă a vaselor mari......................................................................................................................................................... Drenajul venos pulmonar aberant total...................................................................................................................................................... Cardiomiopatiile la copii............................................................................................................................................................................... Cardiomiopatia hipertrofică la copii........................................................................................................................................................... Cardiomiopatia dilatativă la copii................................................................................................................................................................ Cardiomiopatia restrictivă............................................................................................................................................................................ Miocarditele..................................................................................................................................................................................................... Bolile pericardului.......................................................................................................................................................................................... Hipertensiunea arterială la copii.................................................................................................................................................................. Endocardită infecţioasă................................................................................................................................................................................. Insuficienţa cardiacă cronică........................................................................................................................................................................ Dereglările de ritm la copii........................................................................................................................................................................... Capitolul VI. Reumatologia pediatrică (N. Revenco)......................................................................................................................................................................... Criterii clinice și funcționale în evaluarea copilului cu artrită............................................................................................................... Examinarea aparatului locomotor............................................................................................................................................................... Febra reumatismală acută.............................................................................................................................................................................. Artrita idiopatică juvenilă............................................................................................................................................................................. Dermatomiozita juvenilă............................................................................................................................................................................... Lupus eritematos juvenil............................................................................................................................................................................... Sclerodermia sistemică.................................................................................................................................................................................. Vasculite sistemice.......................................................................................................................................................................................... Capitolul VII. Gastrologie pediatrică (I. Mihu, L. Cerempei, T. Raba, L.Bologa)............................................................................................................................ Particularitățile morfo-funcționale ale sistemului digestiv la copii...................................................................................................... Semiologia afecțiunilor aparatului digestiv............................................................................................................................................... Dereglări gastrointestinale funcționale...................................................................................................................................................... Boala de reflux gastrointestinal.................................................................................................................................................................... Gastritele acute................................................................................................................................................................................................ Gastrita cronică. Gastroduodenita cronică............................................................................................................................................... Duodenitele..................................................................................................................................................................................................... Ulcer gastric și ulcerul duodenal................................................................................................................................................................. Pancreatita la copil.......................................................................................................................................................................................... Colita cronică.................................................................................................................................................................................................. Colita ulceroasă............................................................................................................................................................................................... Malabsorbția intestinală................................................................................................................................................................................ Enteropatia exudativă.................................................................................................................................................................................... Boala celiacă..................................................................................................................................................................................................... Hepatologia...................................................................................................................................................................................................... Dischineziile biliare........................................................................................................................................................................................ Colecistita acută.............................................................................................................................................................................................. Colecistita cronică.......................................................................................................................................................................................... Litiaza biliară................................................................................................................................................................................................... Hepatita cronică la copii................................................................................................................................................................................ Hepatita autoimună........................................................................................................................................................................................ Hepatitele cronice virale B, C, D la copii................................................................................................................................................... Ciroza hepatică................................................................................................................................................................................................ Insuficiența hepatică la copii........................................................................................................................................................................

pe d ia t r ie

5

CUPRINS

Capitolul VIII. Hematologie pediatrică (V. Țurea, G.Eșanu, M.Vicol)................................................................................................................................................ Anemiile carențiale la copii........................................................................................................................................................................... Anemia fierodeficitară.................................................................................................................................................................................... Anemii aplastice.............................................................................................................................................................................................. Anemiile hemolitice....................................................................................................................................................................................... Diateze hemoragice........................................................................................................................................................................................ Trombocitopeniile.......................................................................................................................................................................................... Trombocitopatiile........................................................................................................................................................................................... Vasculita hemoragică..................................................................................................................................................................................... Coagulopatiile................................................................................................................................................................................................. Hemofilia.......................................................................................................................................................................................................... Boala von Willebrand..................................................................................................................................................................................... Sindromul coagulării intravasculare diseminate....................................................................................................................................... Capitolul XI. Nefrologia pediatrică (Sv.Beniș, A.Ciuntu).......................................................................................................................................................................... Particularitățile morfo-funcționale ale sistemului renal la copii........................................................................................................... Particularitățile anatomice ale sistemului renal la copii.......................................................................................................................... Semiologia afecțiunilor aparatului reno-urinar la copil.......................................................................................................................... Examenul obiectiv al aparatului reno-urinar............................................................................................................................................. Diagnosticul explorativ în bolile renale...................................................................................................................................................... Sindromul urinar............................................................................................................................................................................................. Sindroamele majore renale........................................................................................................................................................................... Glomerulonefrita acută poststreptococică................................................................................................................................................ Glomerulopatiile ereditare........................................................................................................................................................................... Sindromul nefrotic congenital..................................................................................................................................................................... Boala membranelor bazale subţiri............................................................................................................................................................... Sindromul nefrotic......................................................................................................................................................................................... Glomerulonefrita cronică............................................................................................................................................................................. Glomerulonefrita membrano-proliferativă............................................................................................................................................... Glomerulonefrita membranoasă................................................................................................................................................................. Glomerulonefrita rapid-progresivă............................................................................................................................................................. Insuficienţa renală acută................................................................................................................................................................................ Insuficienţa renală cronică............................................................................................................................................................................ Tubulopatiile ereditare.................................................................................................................................................................................. Tubulopatii cu poliurie.................................................................................................................................................................................. Diabetul insipid renal..................................................................................................................................................................................... Tubulopatii cu osteopatii.............................................................................................................................................................................. Sindromul de Toni-Debre-Fanconi............................................................................................................................................................. Rahitismul vitamino-D-dependent............................................................................................................................................................ Acidoza tubulară renală................................................................................................................................................................................. Acidoza tubulară distală................................................................................................................................................................................ Acidoza tubulară proximală.......................................................................................................................................................................... Hiperoxaluria................................................................................................................................................................................................... Infecţia de tract urinar la sugar şi copilul mic............................................................................................................................................ Pielonefrita la copii......................................................................................................................................................................................... Anexe................................................................................................................................................................................ bibliografie.................................................................................................................................................................

6

pe d ia t r ie

CUVÂNT ÎNAINTE

„...Ajunge cel mai sus acela care ajută pe altul să se urce...” (Zig Ziglar)

Conform datoriei și respectului față de fondatorii specialității noastre, este necesar și corect să rememorăm împreună datele esențiale de naștere ale pediatriei din RM prin repere cunoscute cu care să ajungem la propria noastră istorie. În acest context exprimăm sincere mulţumiri fondatorilor Pediatriei din RM şi tuturor colaboratorilor care au stat la temelia Pediatriei din Republica Moldova. Cunoașterea aspectelor de istorie ale profesiunii noastre ne completează informațiile atât de necesare pentru un orizont lărgit în domeniile cărora ne-am dăruit viața profesională. Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie “Nicolae Testemițanu” își ia începuturile în anul 1945, pe baza prestigioaselor centre medicale de învăţământ superior din Leningrad (azi Sankt-Petersburg), odată cu transferarea din Kislovodsk la Chișinău a Institutului nr. 2 de Medicină din Leningrad, evacuat în timpul celui de-al doilea război mondial. În baza acestuia a luat naștere „Institutul de Stat de Medicină din Chişinău”. Evenimentul respectiv este semnificativ prin faptul că în capitala Moldovei, împreună cu studenții anilor 2-5, a sosit o pleiadă de profesori – savanți excelenți din Rusia, Ucraina, Belorusia etc. Printre ei îi nominalizăm pe B. Șarapov, V. Stâricovici, M. Borzov, L. Rozenier., A. Furman, N. Cuznețov ș.a. În anul 1965 instituţia obţine categoria I şi se plasează printre primele 5 instituţii prestigioase dintre cele 89 de instituţii de învăţământ medical superior din fosta URSS. Reprezintă un centru educaţional, ştiinţific, clinic şi cultural. Unica instituţie de învăţământ medical superior care realizează instruirea continuă a medicilor şi farmaciştilor din RM. Din 1990 Institutul poartă numele ilustrului savant Nicolae Testemiţanu, profesor şi fondator al Sistemului de Ocrotire a Sănătăţii, Rector al Institutului de Medicină, Ministru al Sănătăţii, care şi-a consacrat întreaga activitate dezvoltării învăţământului medical superior, cercetărilor ştiinţifice în medicină etc. Medicina copilului „Pediatria” este o specialitate de mare finețe și precizie, are o istorie proprie în Republica Moldova,

dezvoltându-se intens după cel de-al doilea război mondial, alături de alte specialități ale medicinii interne. Preocupările și studiile în domeniul pediatriei au devenit tot mai realiste în anii 60 ai secolului 20. Se cunosc foarte mulți înaintași pediatri care în secolul anterior au abordat problemele copiilor bolnavi. Catedra Pediatrie, facultatea Medicină Generală, a fost fondată în octombrie 1945 de către V. Stâricovici, doctor habilitat în medicină, profesor universitar, Om Emerit în știință al Republicii Moldova, reprezentantul Școlii de Pediatrie din Sankt-Petersburg, pe care a condus-o din anul 1945 până în 1958. Din 1984, catedra a fost denumită „Propedeutica bolilor de copii”, din 1992 – „Pediatrie-semiologie și puericultură”.

Valerian Stâricovici, s-a născut în anul 1890 în or. Kursk, într-o familie de aristocrați polonezi. În 1914, a absolvit facultatea fizico-matematică, iar în anul 1917 – facultatea Medicină a universității din Moscova. În aa. 1917-1930, activează în calitate de medic militar în or. Kursck și colaborator științific la Institutul de Cercetări Științifice în domeniul Ocrotirii Sănătății Mamei și Copilului (Sankt-Petersburg). În anul 1935, susține teza de doctor în științe medicale: „Анализ весовых кривых в грудном возрасте”. În anul 1937 – teza de doctor habilitat în științe medicale: „Гликемическая реакция и её отношение к обмену веществ и вскармливание детей в грудном возрасте”. În 1940, devine șef catedră Pediatrie a Institutului de Perfecționare a cadrelor medicale, SanktPetersburg. pe d ia t r ie

7

CUVÂNT ÎNAINTE

Între anii 1942-1945, în timpul războiului, D-l Valerian Stâricovici cu familia sa a fost evacuat în Kirghizia și a activat în sistemul Ocrotirii Sănătății din această republică. Valerian Stâricovici, în anul 1945, a fost primul șef catedră Pediatrie din or. Chișinău și primul președinte al societății științifice a pediatrilor republicii Moldova. În anii 1945-1947, activează în calitate de pediatru principal al Ministerului Sănătății al Republicii Moldova. V. Stâricovici a contribuit la pregătirea cadrelor științifice în republica Moldova. Sub conducerea D-lui, au fost elaborate și susținute 5 teze: una de d.h.ș.m. (A. Miloserdov) și patru – d.ș.m. (F. Chiticari, H. Morari, E. Certkova și M. Daț-Epștein).

• Catedra boli infecțioase la copii, fondată în 1967 și condusă până în 1991 de prof V. Halitov, din 1991 conf. G. Rusu.

Cel mai important eveniment în activitatea lui V. Stâricovici a fost construirea din proprie inițiativă, în anii aa. 1953-1955, a unui nou spital clinic republican pentru copii în Chișinău (str. V. Alecsandri, 2). Incinta acestui spital a fost printre primele blocuri, cu o arhitectură modernă, el fiind o bază curativă specializată pentru copii, unde își făceau studiile și viitorii medici. În prezent, acest spital este numit „Em. Coțaga” și, în același timp, servește drept sediu al Ministerului Sănătății.

• Catedra Pediatrie nr. 4, organizată în 1992 (fondator, șef de catedră prof. P. Mogoreanu).

Unul din evenimentele semnificative în istoria USMF „Nicolae Testemițanu” a fost fondarea, în anul 1954, a celei de a doua facultăți – Pediatria. Au fost antrenați în activitate : V. Halitov, G. Rudi, E. Gladun, care au condus succesiv facultatea în anii 1958 – 1973. În fruntea facultății au stat următorii profesori: V. Țurcan – (1973-1984), E. Gudumac (1984-1987), E. Popușoi – (1987-1998). În anul 1958, prin ordinul rectorului, este întemeiat decanatul facultății de Pediatrie. În perioada 1954-1968 pe baza spitalelor republicane și orășenești de copii a Spitalului Clinic republican sunt fondate catedre de boli de copii, boli infecțioase de copii, pediatrie de facultate, de clinică și chirurgie infantilă. Prin fapte concrete și o înaltă activitate organizatorică și-au adus contribuția în construirea facultății de Pediatrie următorii profesori: N. Gheorghiu, Z. Gorbușin, F. Chiticari ș. a. Pe parcursul anilor au fost fondate următoarele catedre: • Pediatrie semiologie (condusă succesiv de prof.: V. Stâricovici – 1945-1958; A. Miloserdov – 1958-1989; M. Smeșnoi – 1989-1996; E. Stasii – 1996-2007, A. Holban – 2007-2011); • Catedra chirurgie, reanimatologie și anesteziologie pediatrică, fondată în 1957 și condusă până în 1986 de prof. univ, membru corespondent al AȘ RM N. Gheorghiu, din 1986 prof. E. Gudumac.

8

pe d ia t r ie

• Catedra Pediatrie nr. 1, fondată în 1986 și condusă până în 1988 de prof. V. Erencov, din 1988 prof. M. Rudi. • Catedra Pediatrie nr. 2, organizată în 1986 (fondator, șef de catedră prof. V. Ghițeul, apoi prof. T. Rusnac și prof. V. Țurea). • Catedra Pediatrie nr. 3, organizată în 1988 (fondator, șef de catedră prof. V. Cenușa).

• Catedra Pediatrie FPM – conf. I. Șeremet, prof. P. stratulat, prof. P. Mogoreanu. Catedra Pediatrie, Semiologie şi Puericultură a fost prima catedră de pediatrie din universitate, fondată în 1945 şi condusă la început de către profesorul V. Stâricovici, reprezentant de vază al şcolii şi tradiţiilor medicale din SanktPetersburg. Având ca bază clinică Spitalul Clinic Municipal de Copii nr.1, primul spital de copii din oraşul Chişinău, catedra a reprezentat leagănul viitorilor specialişti în domeniul pediatriei. Pe parcursul anilor, în cadrul catedrei au activat A. Miloserdov, A. Obuhov, E. Kornetov, E. Certcov, T. Chiticari, M. Smişnoi, L. Vasilos, T. Rusnac, H. Morari-Procolii, V. Isac, Gh.Covalciuc, I. Şeremet, V. Ghidirim, T. Caraman, O. Paramonov, I Puiu, N. Iacovlev, E. Stasii, A. Donos, A. Holban, A. Voloc, I. Cobzari, G. Simon, L. Romanciuc, A. David, O. Turcu. Catedra Pediatrie nr. 1 a fost condusă succesiv de: P. Sosnov, conferențiar universitar (1960-1973), V. Erencov, profesor universitar (1986-1988), M. Rudi, profesor universitar (1988-2012). În diferite perioade la catedră au activat conferențiarii: I. Iuhno, Ș. Vodcailo, V. Ghețeul, V. Cenușa, A. Vîntu, V. Gordienco, A. Babin, I. Fortuna, E. Podubnii, N. Bîzgu, E. Masalschi, L. Ciocîrlă, P. Martalog, L. Pșenco, N. Revenco, M. Bălănuță, I. Palii. Catedra Pediatrie nr. 2, organizată în august 1986, după reorganizarea și divizarea catedrei de pediatrie de facultate și spital (șef de catedră V. Erencov), cu denumirea inițială „Pediatrie de facultate și spital nr. 2”. I șef de catedră – prof. V. Ghețeul. În 1988 catedra se denumește „Pediatrie nr. 2 pentru subordinatori. Amplasată în incinta IMPS ICȘDOSMC. Procesul pedagogic a fost asigurat de: prof. T. Rusnac, conf. V. Țurea, M. Dacin, S. Șit; asistenți: N. Bîzgu, V. Gordeiciuc, N. Mătrăgună, L. Gasnaș, S. Șciuca.

CUVÂNT ÎNAINTE

Catedra Pediatrie nr. 3, fondată conform ordinului rectorului la 1 septembrie 1988, pentru predarea disciplinei studenților de la medicina generală cursul I. Șef de catedră – dr.hab., prof. univ. V. Cenușa. Amplasată la spitalul de copii al feroviarilor. În anii de activitate a catedrei au fost susținute teze de dr. med.: A. Domes, I. Danilov, V. Cojocaru, T. Raba, I. Mihu.

Departament Pediatrie a fost numită dr. hab. med., prof. univ., D-na Ninel Revenco.

Catedra Pediatrie nr. 4, fondată 1992, pentru efectuarea lucrului didactic cu subordinatorii facultății de pediatrie. Ca și instruirea studenților anii 4-5 ai facultății pediatrie, cursanților facultății de perfecționare a medicilor. Șef de catedră: dr. hab., prof. univ. – P. Mogoreanu.

• Clinica SCM de copii nr. 1 „Serghei Lazo”, șef de clinică: dr. med., conf. univ. – A. Holban;

Cursul de pediatrie a FPM a fost înființat în anul 1963. Inițial a existat un curs în cadrul catedrei (șef P. Sosnova). În anii 1963-1978 cursul a fost condus de dr. med. E. Certcova (discipolul prof. V. Stâricovici). Din a. 1970 – cursul este dirijat de conf. S. Lazarev, la catedră au activat: dr. med. E. Baranov, conf. L. Antonov, conf. Ia. Fortuna, prof. E. Stasii, prof. L. Cerempei, conf. T. Milcov, conf. M. Gumeniuc, prof. L. Vasilos, conf. O. Schițco, conf. E. Podubnâi, conf. N. Barbov, prof. I. Mihu, conf. G. Covalciuc, conf. G. Gorbunov, conf. M. Rotaru, conf. A. Ciuntu. Din 1992 până în anul 1995 șef de catedră a fost conf. I. Șeremet. Din 1995 : prof. univ. P. Mogoreanu (în 1994 primește titlul de membrucorespondent al Academiei Medicale Române, 1999 – titlul onorific Om emerit al RM). Cursul Neurologie Pediatrică a fost fondat ca disciplină didactică prin ordinul rectorului (PS-21) din 20.10.1994, în cadrul Catedrei de Neurologie şi Psihiatrie FPM, șef de curs dr. med. I. Iliciuc. 1995 – cursul este parte componentă a Catedrei Neurologie şi Neurochirurgie. 1996 – trece la Catedra Pediatrie FPM. 1998 – prin ordinul rectorului (PS 282) este structurat ca disciplină aparte “Cursul Neuropediatrie” FPM. Trecutul Științelor Pediatrice din RM cunoaște o seamă de savanți progresiști, care au pus bazele Medicinii Pediatrice: prof. universitar V. Stăricovici, prof. universitar, membru corespondent al AȘ RM N. Gheorghiu, prof. universitar, academician E. Gudumac, prof. universitar V. Halitov, prof. universitar E. Popușoi, prof. universitar G. Rusu, prof. universitar M. Rudi (Catedra Pediatrie nr. 1), prof. universitar V. Erencov, prof. universitar V. Ghițeul (Catedra Pediatrie nr. 2), prof. universitar T. Rusnac, prof. universitar V. Țurea, prof. universitar V. Cenușa (Catedra Pediatrie nr. 3), prof. universitar P. Mogoreanu (Catedra Pediatrie nr. 4), prof. universitar I. Iliciuc, prof. universitar P. Stratulat. Departamentul Pediatrie a fost fondat la 01.07.2011 prin Ordinul Rectorului Nr. 256-A, din 06.07.2011. Șef de

Au fost formatate clinicile universitare de pediatrie: • Clinica IMSP Mamei și Copilului, șef de clinică: dr. hab. med., prof. univ. – N. Revenco;

• Clinica SCM de copii „V. Ignatenco”, șef de clinică: dr. hab. med., prof. univ. – L. Cerempei; • Clinica hematologie, șef: dr. hab. med., prof. univ. – V. Țurea; • Clinica cardiologie, șef: dr. hab. med., prof. univ. – M. Rudi; • Clinica pneumologie, șef: dr. hab. med., prof. univ. – E. Stasii; • Clinica neuropediatrie, șef: dr. hab. med., prof. univ. – I. Iliciuc; • Clinica neonatologie, șef: dr. hab. med., prof. univ. – P. Stratulat. Personalități remarcabile în pediatrie Fiodor Chiticari, dr.hab., profesor universitar a scris: „Eu am onoarea de a mă număra printre discipolii profesorului V. Stârikovici”. Șef catedră Pediatrie în anii 1959-1989. În 1962, și-a confirmat titlul de conferențiar universitar. În anii 19631964 - decan al facultății Pediatrie. În anul 1970, la Institutul de Pediatrie (or. Moscova), a susținut teza de d.h.ș.m. cu tema „Starea funcțională a sistemului cardiovascular la copii de vârstă fragedă la bolnavi de pneumonie și terapia complexă. În anul 1973 – profesor universitar. Sub egida D-lui, 9 persoane au susținut teza de doctor în științe medicale, inclusiv una de d.h.ș.m., s-au publicat 6 monografii și manuale și peste 150 de lucrări științifice și metodice. Cel mai important eveniment în activitatea D-lui – construirea, în anul 1973, din proprie inițiativă, a unui bloc nou al spitalului Clinic Municipal de Copii nr. 1 (str. S. Lazo, 7), care are un statut de bază curativă specializată pentru copiii bolnavi, asigurând și o bună desfășurare a procesului didactic al mediciniștilor. Munca profesională a D-lui Fiodor Chiticari, dr.hab. med., profesor universitar a fost apreciată prin decorarea cu medaliile: „За долголетний добросовестный труд”, За доблестный труд”, „Diploma de Onoare a Prezidiumului Academiei de Științe a Republicii Moldova”, „Medalia comemorativă „Nicolae Testemițanu”, „Diploma de Onoare a USMF „Nicolae Testemițanu”. pe d ia t r ie

9

CUVÂNT ÎNAINTE

V. Ghețeul (Profesor, Om emerit, Șef catedră Pediatrie în anii 1986-1997) scria: „În viața fiecărui om, mai devreme sau mai târziu, dar de cele mai dese ori în adolescență, apare întrebarea: ce să faci ca să nu te rătăcești în abundența de preocupări care te înconjoară și cum să ancorezi pe tărâmul dorit? Această întrebare, la prima vedere, este destul de simplă. Dar trebuie să cunoști malul la care vrei să ancorezi. Acesta va fi busola care te va îndruma. Puțini sunt acei care reușesc. Chiar dacă te vei afla într-un mediu prielnic, scopul va fi atins numai dacă vei reuși să te integrezi. În aceşti ani am reuşit să ne creăm o independenţă profesională şi o poziţie printe celelalte specialităţi medicale. Aceste calităţi sunt rezultatul unei continuităţi de la o generaţie la alta, de la ceea ce ne-am dorit cu toţii: să fim o familie de profesionişti cunoscuţi şi respectaţi. Continuitate, în opinia noastră, ar însemna: să avem ce să transmitem urmaşilor noştri, care vor fi mai bine formaţi prin moştenirea experienţei, fără care nu se poate forma un specialist. Ţinem să subliniem că toţi colegii din reţeaua de Pediatrie sunt buni profesionişti, sunt harnici şi modeşti, totdeauna capabili să preia şi să rezolve cazurile complexe medico-psiho-sociale. În anii de activitate s-a conturat o linie consecvent materialistă, care a dus faima medicinii pediatrice din Republica Moldova departe de hotarele ei. Astăzi colaboratorii Departamentului

muncesc cu abnegație în pregătirea educativ-didactică înaltă a cadrelor medicale din republică și de peste hotarele ei. Direcţii de studiu: elaborarea unei strategii unice în tratamentul stărilor de urgenţă, a maladiilor acute şi cronice la copii de diferite vârste. Istoria Pediatriei RM semnalează rezultatul unor concepţii ale muncii profesorilor Departamentului de Pediatrie, este o reuşită pe plan naţional şi internaţional de a prezenta fiecare aspect al pediatriei. Pe parcursul anilor obiectivele specialității veghează strategiile de profilaxie primară a complicaţiilor bolilor copilului în care trebuie să se implice statul, organizaţiile sociale, noi medicii pediatri cât şi alţi specialişti din domeniu. Savanții pediatri din RM sunt activi și în prezent în domeniul pregătirii cadrelor științifice de înaltă calificare. Ei, precum și discipolii lor, își desăvârșesc profesionalismul, participând anual la zeci de foruri științifice naționale și internaționale, sunt activ prezenți la toate saloanele și expozițiile de inventică și produse noi, obținând multe medalii și diplome. Mulți dintre ei, prin cercetările și publicațiile originale, au fost recunoscuți și apreciați de comunitatea mondială. Svetlana Hadjiu, conf.univ., dr.med.

„Copilul să-l dorești și apoi să-l iubești, să-l crești, totodată să-l educi pentru viața cotidiană. Să-i inspiri cerințe părintești pentru o viață demnă, fericită și numai atunci vei putea spune că ești mulțumit de viața trăită.” Tudor Caraman

10

pe d ia t r ie

ABRE VIERI

Abrevieri AA – anemia aplastică AAD – anemiile aplastice dobandite AAN – anticorpii antinucleari AB – astmul bronşic AC – anomaliile cromozomiale Ac – anticorp ACTH – ACTH – hormonul adrenocorticotrop AD – ereditate autozomal dominantă ADH – ADL – agonişti selectivi cu durata lungă de acţiune ADN – acid dezoxiribonucleic ADS – agonişti selectivi cu durata scurtă de acţiune Ad-virus – adenovirus AF – anemia fierodeficitară AFP – alfa-feto-proteinei Ag – antigen AGS – analiza generală a sângelui AHAI – anemii hemolitice autoimmune AHD – anemii hemolitice dobândite AHE – anemii hemolitice ereditare AIJ – artrită idiopatică juvenilă AINS – antiinflamatorii nonsteroidiene AJI – artrita juvenilă idiopatică ALAT – alanin-aminotransferaza ANP – peptidul natriuretic atrial Ao – aortă AP – artera pulmonară APJ – artrita psoriazică juvenilă AR – ereditate autozomal recesivă ARN – acid ribonucleic ASAT – aspartat-aminotransferaza ASLO – antistreptolizina O AT – arterita Takayasu ATD – acidoza tubulară distală ATP – adenozintrifosfat ATR – acidoza tubulară renală BC – bronșită cronică BCG – bacil Calmette-Guerin BCR – boală cronică renală

BEM – biopsie endomiocardică BMBS – boala membranelor bazale subţiri BNP – peptidul natriuretic tip B BPOC – bronhopneumopatie obstructivă cronică BRGE – boala de reflux gastroesofagian BW – boala Wilson C – complementul CA – canalul aterial CAP – canal arterial persistent CAV – canal atrio-ventricular CAVC – canal atrioventricular comun CC – cateterismul cardiac CD – clastere de diferenţiere CF – constipaţia funcţională CFC – creatininfosfokinaza CFTR – regulatorul transmenbranar al FC CH – ciroza hepatică CH50 – complementul hemolitic total CHEM – concentraţia medie a hemoglobinei în 1 eritrocit CIC – complexe imune circulante CID – coagulare intravasculară diseminată CIM 10 – Clasificarea a 10-a Internaţională a Maladiilor CK – creatininkinaza CMD – cardiomiopatia dilatativă CMF – Centrul Medicilor de Familie CMH – cardiomiopatia hipertrofică CMR – cardiomiopatia restrictivă CMV – citomegalovirus CO2 – bioxid de carbon CoAo – coarctaţia de aortă CPT – capacitatea pulmonară totală CS – corticosteroizi CSS – corticosteroizii sistemici CST – corticosteroizii topici CT – tomografie computerizată CV – capacitatea vitală DAS – Disease Activity Score DBP – proteina de transport a vitaminei D, vitamin D binding DC – debitului cardiac pe d ia t r ie

11

ABRE VIERI

DF – dispepsia funcţională DGI – dereglări gastrointesinale DGIF – dereglări gastrointestinale funcționale DMD – distrofia musculară Duchenne DMJ – dermatomiozita juvenilă DPG – diagnosticul prenatal genetic DSA – defect septal atrial DSAV – defectul septal atrioventricular DSV – defectul septal ventricular DVPAT – drenaj venos pulmonar aberant total DZ – diabet zaharat EAB – echilibrul acido-bazic EBV – virus Epstein-Bar ECG – electrocardiogramă Eco-CG – ecocardiogramă EEG – electroencefalografia EEG – electroencefalografiei EGB – evaluarea global a activităţii bolii de pacient conform scălii vizuale analoge EI – endocardită infecţioasă EMG – electromiografia EPO – eritropoietină EPV – endocardita proteză valvulară Er – eritrocite ET – sistemul endotelinic ETNB – endocardita trombotică non-bacteriană ETT/ETE – ecocardiografia transtoracică şi transesofagiană EUS – examenul ultrasonografic a fătului FA – fosfataza alcalină FAH – factor antihemofilic FAoP – fistula aortopulmonară FAP – factori activatori ai plachetelor FC – fibroza chistică FCC – frecvenţa contracţiilor cardiace Fe – fier FEGDS – fibroesofagogastroduodenoscopie FEV – debit mediu expirator maxim FEV1 – volumului forţat la expir pe 1 secundă FG – filtrarea glomerulară Fia – fibrilație atrială Fla – flutter atrial FO – fundul ochiului FOP – foramen ovale patent FR – factor reumatoid FRA – febra reumatismală acută FS – fierul seric G-6-PDH – glucozo-6-fosfat-dehidrogenază 12

pe d ia t r ie

GA – gastrita acute GABA – acidul gamma-aminobutiric GC – gastrita cronică GDC – gastroduodenita cronică GINA – Global Iniţiative for Asthma GL – ganglionii limfatici GLDH – glutamat dehidrogenază GN – glomerulonefrita GNA – glomerulonefrita acută GNAPS – glomerulonefrita poststreptococică GNC – glomerulonefrită cronică GNFS – glomerulonefrita focal-segmentare GNMP – glomerulonefrita membranoproliferativa GNMzP – glomerulonefrita mezangio-proliferativă GNRP – glomerulonefrita rapid-progresivă HA – lapte hipoalergen HAD – hormonul antidiuretic HAI – hepatită autoimună Hb – hemoglobină HbF – hemoglobinei alcalin-rezistentă HC – hepatita cronică HCA – hepatita cronică activă HCP – hepatita cronică persistent Hct – hematocritul HCVB – hepatita cronică virală B fără agent D HCVC – hepatita cronică virală C HCVD – hepatita cronică virală B cu agent D HCVD – hepatita cronică virală D HEM – hemoglobina eritrocitară medie HIV – virusul imunodeficienţei primare HLA – sistemul de histocompatibilitate Hp – Helicobacter pylori Ht – hematocrit HTA – hipertensiunea arterială HTAE – hipertensiunea arterială esențială HTP – hipertensiune pulmonară HVD – hipertrofia ventricolului drept IAH – indicele activităţii histologice IC – insuficienţă cardiacă ICC – insuficienţa cardiacă cronică ICD – defibrilator implantabil ICT – indice cardiotoracic IECA – Inhibitorii enzimei de conversie a angiotenzinei IEL – leucocite intraepiteliale IFN – interferon Ig – imunoglobulină IHA – insuficienţa hepatică acută

ABRE VIERI

IHC – insuficienţă hepatică cronică IKF – inelele Kaiser-Fleischer IL – interleuchina IMC – indicele masei corporale IN – indice nutrițional INF – interferon IOS – oscilometria cu impulsuri IP – indice ponderal IPP – inhibitorii pompei de protoni IQ – coeficientul de inteligenţă IR – insuficienţă renală IRA – insuficiența renală acută IRC – insuficienţă renală cronică IRVA – infecţie respiratorie virală acută IS – indice statural ITS – imunoterapia specifică ITU – infecţia de tract urinar IV – indice vertebral LB – litiaza biliară LCR – lichid cefalorahidian LDH – lactatdehidrogenaza LES – lupus eritematos sistemic Ln – logaritmul natural LT – leucotrienele MBG – membrana bazală glomerulară MCC – malformaţie congenitală de cord MCM – malformaţii congenitale multiple MDB – miodistrofia Duchenne-Becker ME – microsferocitoza ereditară MLT – modificatorii de leucotriene MO – măduva osoasă MP – malnutriţia proteică MPC – malnutriţia proteincalorică NAD – numărul articulaţiilor dureroase NAT – numărul articulaţiilor tumefiate NF – neurofibromatoza NK – natural killer NO – oxid nitric O2 – oxigen OI – osteogeneza imperfectă OMS – Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii ONU – Organizaţiei Naţiunilor Unite ORL – otorinolaringologie PA – pancreatita acută PaCO2 – presiunea parţială a bioxidului de carbon PAN – periarterita nodoasă PaO2 – presiunea parţială a bioxidului de oxigen

PBP – proteine bactericide plachetare PBR – puncţia bioptică renală PC – pancreatita cronică PCA – persistenţa canalului arterial PCR – proteina C reactivă PEF – debit expirator maxim instantaneu de vârf PEV – perfuzie endovenoasă PG – prostaglandina PKU – fenilcetonuria PMN – polimorfonucleare PN – pielonefrită PNA – pielonefrită acută PTH – parathormon PTI – purpura trombocitopenică idiopatică RAA – reumatism articular acut Raw – rezistenţa căilor aeriene la flux RC – rahitismul carenţial RFG – rata filtrării glomerulare RGE – reflux gastroesofagian RMN – rezonanţa magnetică nucleară RPL – reacţia de polimerizare în lanţ Rs virus – virusul sinciţial respirator RUV – raze ultraviolete RVR – reflux vezico-renal RVU – reflux vezico-uretral SA – sindromul Alport SAo – stenoza aortică congenitală SaO2 – saturaţia arterială cu oxigen SBA – substanţe biologic active SCN – stafilococ coagulazonegativ SED – sindromul Ehlers-Danlos SFM – fagocite mononucleare SI – sistemul imun SID – sindrom de imunodeficiență SIDA – sindromul imunodeficinţei primare sIgA – imunoglobiline A-secretorii SII – sindromul intestinului iritabil SN – sistemul nervos SNC – sistemul nervos central SNCR – sindromului nefrotic cortico-rezistent SNSM – sindromul nefrotic cu schimbări minimale SQTL – sindromul de QT lung SRAA – sistemul renin angiotensin aldosteron SS – sclerodermia sistemică SSA – sistemul simpatico-adrenal STH – hormonul somatotrop SVC – sindromul vomei ciclice pe d ia t r ie

13

ABRE VIERI

T3 – triiodotironină T4 – tiroxină TA – tensiunea arterială TAD – tensiunii arteriale diastolice TAS – tensiunii arteriale sistolice TBC – tuberculoză TCVM – transpoziţia completă a vaselor mari TF – tetralogiei Fallot TIBC – capacitatea totală a plasmei de legare a fierului TNF-alfa – factorul de necroză tumorală alfa TORCH – Toxoplasma, sifilis (Other engl.), Rubeola, Citomegalovitrus, Herpes virus TSH – hormonal tireotrop UD – ulcer duodenal UG – ulcer gastric UI – unităţi internaţionale UNICEF – United Nations Children’s Fund

14

pe d ia t r ie

USG – ultrasonografia VD – ventricolul drept VEM – volumul mediu al eritrocitelor VEMS – volum expirator maxim pe secundă VFG – vitezei filtraţiei glomerulare VGT – volumul gazos toracic VH – vasculita hemoragică VHB – virusul hepatic B VHC – virusul hepatic C VHD – virusul hepatic D VIP – vasoactive intestinal peptide VRF – volumul rezidual forţat VSH – viteza de sedimentare a hematiilor WPW – sindromul Wolf-Parkinson-White XD – ereditate X-linkată dominantă XR – ereditate X-linkată recesivă γ-GTT – γ-glutamil transferază

CAPITOLUL I. COPILUL SĂNĂTOS

CAPITOLUL

I

COPILUL SĂNĂTOS

În plan internaţional, există cadrul juridic bine structurat, care protejează dreptul fiecărui copil la viaţă, prevede pentru minori asigurarea unui nivel de trai decent, accesul la serviciile medicale şi sociale de calitate, abordând direct şi detaliat problematica drepturilor copilului, măsurile de protecţie specială pentru diverse categorii de copii aflaţi în diferite situaţii de dificultate. Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului (adoptată la 20.11.1989 de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite; în vigoare pentru Republica Moldova din 25.02.1993) – reprezintă un document unic, cu caracter internaţional, care se referă exclusiv la drepturile copilului, punând accent deosebit pe responsabilitatea familiei privind protecţia copilului, şi care stabileşte obligaţiile şi angajamentele asumate, responsabilităţile statelor părţi privind respectarea drepturilor enunţate în Convenţie (dreptul la supravieţuire, dreptul la servicii sociale şi medicale, dreptul la educaţie, dreptul la alimentaţie raţională). Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (adoptat la 16.12.1966; în vigoare pentru Republica Moldova din 26.04.93) – prevede că statele părţi acordă ocrotire specială mamelor, într-o perioadă de timp rezonabilă, înainte şi după naşterea copiilor. Convenţia OIM nr.103 cu privire la protecţia maternităţii (adoptată la 28.06.1987; în vigoare pentru Republica Moldova din 14.02.1998) – prevede asigurarea dreptului femeii la concediul de maternitate, care include obligatoriu şi o perioadă postnatală. Femeia care alăptează copilul are dreptul să-şi

întrerupă munca în acest scop la ora sau perioadele de timp prevăzute de legislaţia naţională, aceste întreruperi fiind considerate ore de lucru şi remunerate corespunzător. În plan naţional prevederile Constituţiei Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994 (art.4, alin. 2), precum şi Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 55 din 14 octombrie 1999 “Privind interpretarea unor prevederi ale art.4 din Constituţia Republicii Moldova” prescriu că, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale. Aceasta înseamnă, că normele internaţionale pot fi aplicate direct în instanţele de drept naţionale. Constituţia Republicii Moldova stabileşte că statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, dreptul la ocrotirea sănătăţii şi este obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea, lui şi familiei lui, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare. Legea privind drepturile copilului (nr. 338-XIII din 15.12.1994) stabileşte statutul juridic al copilului ca subiect independent şi prevede asigurarea sănătăţii lui fizice şi spirituale, stipulând următoarele (art. 4): • dreptul copilului la viaţă şi la inviolabilitatea fizică şi psihică este garantat; • nici un copil nu poate fi supus torturii, pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante; • statul recunoaşte dreptul copilului la folosirea celor mai bune tehnologii de tratament şi recuperare, profilaxie a bolilor; • în cazul în care părinţii refuză asistenţa medicală pentru pe d ia t r ie

15

I

CADRUL LEGAL

CAPITOLUL I. COP ILUL SĂNĂTOS

copilul bolnav, aceasta se acordă contrar voinţei lor, la decizia consiliului de medici, luată în prezenţa reprezentantului puterii; • statul asigură mamei, în perioada pre- şi postnatală, condiţii necesare pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului, pentru alimentarea lui raţională şi inofensivă, asistenţă medicală calificată şi gratuită, organizarea măsurilor de profilaxie a bolilor, de promovare a unui mod de viaţă sănătos. Părinţii sunt obligaţi să respecte recomandările medicilor privind asigurarea dezvoltării normale a copilului în perioada pre- şi postnatală şi poartă răspundere juridică pentru lipsa de supraveghere permanentă a copiilor de vârstă fragedă şi preşcolară. Legea ocrotirii sănătăţii (nr.411-XIII din 28.03.1995) defineşte profilaxia în calitate de principiu fundamental în asigurarea sănătăţii populaţiei şi obligă autorităţile administraţiei publice, unităţile economice să ia măsuri sociale şi medicale orientate spre profilaxia primară a maladiilor, în special, spre salubrizarea mediului înconjurător, crearea şi menţinerea unor condiţii igienice favorabile de viaţă şi de muncă, spre menţinerea şi ocrotirea sănătăţii populaţiei, a unor categorii vulnerabile, ale ei (femeile, copiii, bătrânii), spre promovarea odihnei active şi a culturii fizice de masă, spre alimentarea raţională şi educaţia sanitară a populaţiei. Legea stipulează că copilul se bucură de o atenţie deosebită din partea statului şi a societăţii şi beneficiază de ocrotirea socială. Statul apără interesele şi drepturile copilului, inclusiv la condiţii de viaţă propice dezvoltării lui fizice şi spirituale. Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală (nr. 1585-XIII din 27.02.1998) reglementează funcţionarea sistemului de asigurări obligatorii de asistenţă medicală, stipulează printre categoriile de persoane, pentru care Guvernul are calitatea de asigurat, copiii de vârstă preşcolară, elevi, co­piii neîncadraţi la învăţătură până la împlinirea vârstei de 18 ani, gravidele, parturientele şi lăuzele, invalizii, şomerii înregistraţi oficial, persoanele care îngrijesc la domiciliu un copil invalid cu severitatea I sau un invalid din copilărie de gradul I ţintuit la pat, mamele cu patru şi mai mulţi copii, persoanele din familiile defavorizate care beneficiază de ajutor social. Programul unic al asigurării obligatorii de asistenţă medicală (aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 1387 din 10.12.2007) prevede la nivel de asistenţă medicală primară acordarea de către medicul de familie, în comun cu echipa sa, a unui spectru de servicii şi activităţi profilactice şi curative copiilor, în cadrul asigurării obligatorii de asistenţă medicală. În ultimii ani, în sistemul de asistenţă medicală a mamei şi co16

pe d ia t r ie

pilului au fost elaborate şi implementate un şir de programe naţionale şi ramurale, care au inclus diverse măsuri de ameliorare a calităţii asistenţei medicale, aplicarea unor noi metode de profilaxie, tehnologii cost-eficiente, modalităţi de lucru cu familia (Programul Naţional de ameliorare a asistenţei medicale perinatale, Programul Naţional de Sănătate a Reproducerii şi Planificare Familială, Programul Naţional de Imunizări, Programul Naţional de Conduită Integrată a Maladiilor la Copii, Programul de Alimentaţie Naturală a Copiilor, Programul Naţional privind Dezvoltarea Serviciului de Asistenţă Medicală Urgentă).

Etica medicală şi practica pediatrică Aspectele eticii medicale sunt o componentă majoră în general, în practica medicală, dar şi cea pediatrică. Coduri de etică medicală au fost concepute cu 4-5 milenii de către babilonieni în “Codul lui Hamurabi“, apoi în “Codul lui Hippocrate“ în Grecia antică (450-375 î. Cr.), apoi în cultura iudaică (“Jurământul lui Maimonide“) şi cultura arabă (Avicenna, 980-1037). În epoca noastră a apărut o explozie de declaraţii naţionale şi internaţionale, promulgate de OMS sau de Asociaţia Medicală Mondială. Principiile moderne adaptate societăţii noastre au fost exprimate pentru prima dată cu claritate în 1947 la procesul de la Nürnberg, urmat de declaraţia de la Helsinki (1964), Tokio (1975), de Colocviul “Biologie et Devenir de’homme“ (Paris-Sorbona, 1975), Congresul de la Manila (1980), Declaraţia de la Helsinki, revăzută şi completată ulterior. Etica în practica pediatrică ţine de mai multe aspecte, în special legate de influenţa factorilor de mediu asupra dezvoltării fizice, psihice sau mentale ale copilului: • factorilor de mediu antropogeni – urbanizarea, supraaglomerarea cu transport; • factorilor psiho-sociali legaţi de familie şi societate; • copilul şi televiziunea, care pe lângă aspectele pozitive (mijloc de educaţie, de formare psihică şi mentală a copilului), are consecinţele negative asupra sănătăţii şi stării fizice, psihice şi sociale ale copilului; • copilul şi războiul; • sistemul de organizare sanitară al ţării; • drogurile şi alcoolul; • intoxicaţiile accidentale (se va avea în vedere interacţiunea a 3 componente: agentul toxic, copilul-victimă, părinţii/îngrijitorii); • înecul.

CAPITOLUL I. COPILUL SĂNĂTOS

Moment de valoare majoră în etica medicală îl prezintă abuzul copiilor reflectat de către sindromul Münchhausen; abuzul sexual; copilul neglijat şi abandonat; abuzul emoţional; copiii şi urbanizarea sau copiii străzii; violenţa în familie. Eutanasia în pediatrie nu este acceptată în ţara noastră. Etica şi cercetarea în pediatrie. Deoarece aprecierea beneficiilor şi a riscurilor în cadrul programelor de cercetare este foarte complexă, se recomandă ca protocoalele de cercetare să fie discutate şi avizate în cadrul comitetelor etice locale pentru cercetare.

• natalitatea (numărul de născuţi vii într-un an, raportat la 1000 de locuitori); • mortalitatea (numărul de decedaţi într-un an, raportat la 1000 de locuitori); • sporul natural (diferenţa între natalitate şi mortalitate); • mortalitatea infantilă (numărul de copii decedaţi înainte de a împlini vârsta de 1 an raportat la 1000 născuţi vii); • mortalitatea copiilor cu vârsta de până la 5 ani (numărul de copii decedaţi până a împlini vârsta de 5 ani, raportat la 1000 de născuţi vii); • morbiditatea, fiind exprimată prin frecvenţă, prevalenţă, incidenţă şi gravitate a bolilor. Analiza competentă a indicatorilor demografici şi sanitari pune în evidenţă necesităţile privind asistenţa medicală acordată populaţiei şi stau la baza elaborării şi promovării politicilor în domeniul ocrotirii sănătăţii. Mortalitatea infantilă şi mortalitatea copiilor cu vârsta de până la 5 ani (permanent monitorizate de instituţiile internaţionale) constituie indicatori de bază ai sănătăţii copilului, dar şi a mamei, reflectând totodată şi situaţia socio-economică, socială şi de mediu a unei comunităţi umane.

I

Etica medicală și screening-ul genetic în pediatrie. Deşi succesele terapeutice sunt încă considerate modeste, terapia genică va permite dezvoltarea şi aplicarea unor strategii din ce în ce mai sofisticate. Astfel, “candidate“ la terapia genică în viitor se pot considera afecţiunile: boli genetice (boli lizozomale; fibroza chistică; hemofilia A şi B; hipercolesterolemia familială; fenilcetonuria; miopatia tip Duchenne; deficitul de alfa-1-antitripsină; beta-talasemiile; deficitul de ornitin transcarbamoilază); maladii oncologice, boli non-genetice (maladia Parkinson; maladia Alzheimer; artritele inflamatorii; hepatitele virale). Principiile fundamentale ale terapiei genice au fost aplicate şi în domeniul deficitelor imunologice primare. Deşi datele pozitive ale terapiei genice sunt încurajatoare, totuşi, există un drum lung de parcurs până la aplicarea de rutină a acestei tehnologii.

Cel mai frecvent utilizaţi indicatori demografici şi sanitari, calculaţi, de obicei, pentru 1 an, sunt:

Implicarea juridică cu privire la etica medicală în pediatrie şi drepturile copilului începe cu terapia intensivă în care pediatrul este confruntat cu responsabilitatea vieţii şi a morţii unui copil, atunci când trebuie să ia decizia de a iniţia sau de a stopa tratamentul de susţinere a vieţii şi se încheie cu poziţia pediatrului vizavi de patologia copilului. Orice pediatru trebuie să fie preocupat în întreaga sa activitate de principiul de bază al eticii medicale, respectiv de a face maximum de bine şi minimum de rău şi de riscuri copilului.

Copilul Sănătos Este indiscutabil faptul că starea sănătăţii copiilor reprezintă una din cele mai actuale probleme la nivel global. Starea de sănătate a copiilor, ca şi a populaţiei în general, este influenţată de o multitudine de factori endogeni şi exogeni: genetici, de mediu sau ecologici, socio-economici, nivel de trai, cultură sanitară, grad de instruire, condiţia familiei, accesibilitatea şi performanţa asistenţei medicale. În acest context, sănătatea nu poate fi evaluată univoc, analiza stării de sănătate fiind bazată pe mai mulţi indicatori, cum ar fi cei demografici, diverse aspecte ale morbidităţii, nivelul dezvoltării fizice şi neuropsihice etc.

La modul general, cauzele mortalităţii infantile sunt multiple, în bibliografia de specialitate conturându-se două grupuri: generale şi medicale. Grupul cauzelor generale include condiţiile socio-economice, factorii de educaţie şi de comportament, situaţia sectorului medico-sanitar, factorii de mediu şi cei ocazionali (epidemii, calamităţi). Cauzele medicale întrunesc bolile care au determinat, în ultimă instanţă, decesul. Astfel, nivelul şi dinamica mortalităţii infantile şi a copiilor cu vârsta de până la 5 ani se află într-o strânsă dependenţă de condiţiile sociale, economice şi culturale, de accesul la diverse servicii, toate în ansamblu influenţând şansele de supravieţuire ale copilului în primii ani de viaţă. Progresele importante, realizate pe plan mondial în ultimele decenii ale secolului XX şi începutul secolului XXI, în vederea reducerii mortalităţii copiilor au avut la bază acţiuni întreprinse în domeniul organizării sistemelor de sănătate, alimentaţiei adecvate, igienizării mediului de viaţă, imunoprofilaxiei bolilor infecţioase, educaţiei continue a populaţiei etc. Republica Moldova a realizat progrese în acest sens, rata mortalităţii infantile ajungând la nivelul de 11,3‰ în anul 2011, comparativ cu 20,2‰ în 1996. Totodată s-a modificat şi structura mortalităţii infantile, reducându-se practic în jumătate rata deceselor cauzate de maladiile respiratorii. În mare parte, aceste progrepe d ia t r ie

17

CAPITOLUL I. COP ILUL SĂNĂTOS

se, s-au datorat implicării şi insistenţei sistemului de sănătate, elaborării şi implementării unui şir de programe şi reforme orientate spre perfecţionarea asistenţei medicale, aplicarea tehnologiilor noi, promovarea modului de viaţă sănătos. La etapa actuală, medicina copilului sănătos este o prioritate a sănătăţii publice şi activităţii pediatrice, având drept scop menţinerea şi sporirea calităţii vieţii copilului pentru realizarea maximă a potenţialului vital. Conform concepţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), sănătatea este nu numai absenţa maladiilor sau a infirmităţilor, dar e şi o completă stare de bine fizic, mintal şi social. Această definiţie în egală măsură este atribuită tuturor categoriilor de vârstă – şi adulţilor, şi copiilor. Evaluarea complexă a stării sănătăţii copiilor se efectuează în baza următoarelor criterii de sănătate: • evoluţia perioadei de ontogeneză (prezenţa sau absenţa antecedentelor în anamneza biologică); • nivelul dezvoltării fizice, care se apreciază în baza parametrilor antropometrici (talia, masa, perimetrul craniului, al toracelui) şi permite evidenţierea tulburărilor de creştere (malnutriţie, hipostatură, paratrofie, dezvoltare nearmonioasă); • nivelul dezvoltării neuro-psihice, care se evaluează în corespundere cu compartimentele principale de dezvoltare la diferite perioade de vârstă. Devierile dezvoltării neuropsihice sugerează o patologie a sistemului nervos central, maladii somatice severe sau o insuficientă educaţie a copilului;

• rezistenţa şi reactivitatea la infecţii intercurente, care se apreciază conform particularităţilor de ontogeneză, după numărul de îmbolnăviri acute suportate de copil în perioada preliminară examinării, gravitatea şi evoluţia acestora; • starea funcţională a organelor şi sistemelor, care este determinată în baza examenului clinic al copilului şi permite depistarea unor stări premorbide, prenozologice, adică a stărilor de fond; • prezenţa / absenţa la momentul examinării, a maladiilor cronice şi a focarelor cronice de infecţie, gradul lor de manifestare clinică. În funcţie de informaţiile obţinute, se apreciază grupa de sănătate a copilului în baza căreia se va efectua asistenţa medicală individualizată (Anexa 1).

Particularităţile tegumentelor la copii Particularităţile anatomice ale pielii la copii Tegumentul la copii, ca şi la adulţi, este format din 3 straturi succesive, dispuse de la suprafaţă spre profunzime: a) epiderma sau stratul superficial; b) derma sau pielea propriu-zisă; c) hipoderma sau ţesutul adipos subcutanat. Între primul şi al doilea strat se află joncţiunea epidermo-dermică sau membrana bazală. Anexele pielii sunt fanerele (unghiile, firele de păr) şi glandele (sudoripare şi sebacee).

păr

por sudoripar

strat cornos strat lucid strat granulos strat spinos strat bazal

glanda sebacee

strat papilar

mușchi

strat reticular

corpusculi Pacini fibre de colagen folicul de păr

folicul de păr

glanda sudoripară

țesut adipos

adipocite artere vene

vene nervi artere

Figura 1.1. Structura tegumentelor 18

pe d ia t r ie

E P I D E R M A D E R M A H I P O D E R M A

CAPITOLUL I. COPILUL SĂNĂTOS

Straturile epidermei sunt dispuse în următoarea ordine din profunzime spre suprafaţă: • stratul bazal – germinativ, format din celule germinative – keratinoblaşti, care se află pe membrana bazală, melanocite, care produc melanina; la copilul de vârstă fragedă este subdezvoltat; • stratul spinos – constituit din 5-10 rânduri de celule şi conţine keratinocite, care produc keratina, celule Langerhans, numite şi dendritice, leucocite migratoare; • stratul granulos – constituit din 1-4 rânduri de celule, ce conţin granule de keratohialină. Primele trei straturi formează stratul malpighian. • stratul cornos – format din celule aplatizate, anucleate. Stratul cornos este constituit din 2 portiuni: stratum conjunctum (profund) şi stratum disjunctum (superficial, cu descuamare permanentă). Stratul intermediar între cel cornos şi granulos, situat doar la nivelul palmelor şi plantelor este stratul lucid, care conţine eleidină – picături de ulei ce reflectă puternic lumina. Derma conţine 3 compartimente structurale: • celule (principalele celule sunt fibroblaştii şi fibrocitele, urmate de histiocite, mastocite, limfocite, plasmocite); • fibre ale ţesutului conjunctiv; • substanţă fundamentală (acid hialuronic, glicozaminoglicani, condroitin sulfat). Derma este formată din 2 straturi: papilar (subepidermal) şi reticular. În stratul papilar se găsesc papilele dermice – ridicături mai evidente pe suprafaţa degetelor, palmelor, plantelor şi care formează proeminenţe numite creste papilare. Acestea de la urmă determină amprentele, care au importanţă în medicina legală. Stratul reticular este alcătuit din ţesut conjunctiv dens, cu puţine elemente celulare. În dermă sunt localizate terminaţiunile nervoase, vase sanguine (artere, vene), glandele sudoripare şi sebacee cu foliculul

pilosebaceu, musculi arrectores pilorum – la contractarea lui se ridică firul de păr şi are loc secreţia glandei sebacee. Sub piele sunt situate vasele limfatice. La copii, derma are preponderent structură celulară, pe când la adulţi structura ei e preponderent fibroasă, cu un număr redus de elemente celulare. Către vârsta de 6 ani, structura pielii copilului începe să se apropie de cea a adultului, datorită faptului că în această perioadă începe dezvoltarea progresivă a fibrelor de colagen din componenţa dermei, precum şi fibrele elastice. Aceste structuri îşi ating plafonul de dezvoltare către vârsta de 35 ani. Tegumentele nou-născutului şi ale sugarului se caracterizează prin următoarele particularităţi anatomice: • strat cornos subţire; • epidermă fragedă şi spongioasă; • membrană bazală nedezvoltată, fină şi poroasă; • grosimea epidermei la nou-născuţi variază în dependenţă de regiunea corpului, de la 0,15 până la 0,25 mm, în timp ce la adulţi aceste valori constituie 0,25-0,36 mm; • stratul granular la copii e slab dezvoltat, fapt care explică transparenţa pielii lor precum şi culoarea ei roz; • stratul cornos este mult mai subţire şi mai lax decât la adult; • legătura între epidermă şi dermă este slab dezvoltată: în unele afecţiuni ale tegumentelor se produce detaşarea epidermei, acest fapt explicând dezvoltarea uşoară a epidermolizei, formarea uşoară a veziculelor, bulelor la copii; • strat reticular al dermei insuficient dezvoltat; • vascularizare (reţea capilară) bogată. Particularităţi ale coloraţiei pielii copiilor. Paliditatea iniţială în primele minute după naştere este înlocuită ulterior de un eritem neonatal fiziologic (eritrodermia neonata) cu o uşoară nuanţă cianotică. Eritemul neonatal este deosebit de pronunţat la născuţii prematuri şi atinge valorile maxime în decursul primelor 2 zile, după care survine o descuamare a epidermei, care coincide, de obicei, cu icterul fiziologic neonatal, constatat la circa 50-80% din copii. Icterul atinge intensitatea maximă în zilele 2-3 de viaţă şi, ca regulă, către zilele 7-10 de viaţă dispare. Icterul fiziologic este o urmare a destrucţiei eritrocitare sporite şi posibilităţilor limitate de transport şi metabolizare a bilirubinei în ficatul nou-născutului. Uneori icterul poate dura până la 3-4 săptămâni, fenomen caracteristic mai des prematurilor. Atunci când icterul durează la copilul născut la termen, el poate fi manifestarea unei patologii (boală hemolitică, hipotireoidism, hepatită congenitală, sepsis, atrezia căilor biliare etc.).

pe d ia t r ie

19

I

Epiderma este un epiteliu format din mai multe straturi de celule, numite keratinocite (85% din celule), supuse unui proces permanent de reînnoire, restul fiind reprezentate de celule dendritice. Keratinocitele migrează de la profunzime spre suprafaţă pierzând nucleul şi devenind celule aplatizate anucleate. La adult acest proces dureaza în medie 30 de zile.

CAPITOLUL I. COP ILUL SĂNĂTOS

Particularităţi funcţionale ale pielii la copii Funcţia de protecţie a pielii la copil este mai slabă ca la adult (epiderma mai subţire, fragedă şi spongioasă, membrană bazală nedezvoltată, strat cornos subţire şi lax, strat reticular slab dezvoltat, insuficienţa melaninei). Pielea este un organ de barieră şi protecţie datorită capacităţii sale de a rezista la extensie, presiune, precum şi compresie. Sensibilitatea pielii copiilor este mai mare, infectarea ei se produce mai uşor, fapt care este legat de dezvoltarea incompletă a cheratinei din stratul cornos, imaturitatea factorilor imunităţii locale. La naştere pielea copilului este acoperită de o secreţie cu pH-ul apropiat de cel neutru – 6,3-5,8. Însă pe parcursul primei luni de viaţă pH-ul pielii coboară esenţial până la valori în jurul cifrei de 3,8. Acest fapt determină imunitatea locală nespecifică slabă la copilul sugar. Suprafaţa pielii copilului este mai uscată decât la adult. Tegumentele copiilor au o predispoziţie spre descuamare sub influenţa paracheratozei fiziologice şi a funcţiei reduse a aparatului glandular al pielii. Funcţia excretorie a pielii la copiii mici este imperfectă. Glandele sudoripare la naştere sunt funcţional nedezvoltate (cu excepţia regiunii gâtului şi părţii piloase a capului). Tendinţa spre macerare şi infectare e favorizată şi de hidratarea abundentă şi vascularizarea bogată, elemente care determină specificul simptomelor cutanate (de exemplu, eritemul intens în bolile infecţioase ale copiilor). Intensitatea respiraţiei cutanate la copii este foarte înaltă datorită particularităţilor structurale, inclusiv vascularizării. Termoreglarea prin piele este imperfectă la nou-născuţi şi la copiii mici din cauza suprafeţei comparativ mai mari a pielii, vascularizării mai intense a tegumentelor, ceea ce explică predispoziţia spre suprarăcire sau supraîncălzire. Funcţia resorbtivă a pielii copiilor este mai pronunţată ca efect a vascularizării ei intense. Anexele (derivatele) pielii sunt fanerele (unghiile, firele de păr) şi glandele (sudoripare şi sebacee). Unghiile apar în săptămâna a 5-a de dezvoltare intrauterină. Ele reprezintă o epidermă modificată, fără elemente ale straturilor granular şi hialin. La copiii născuţi la termen unghiile ating vârfurile falangelor distale. Datorită acestui fapt, ele reprezintă un criteriu de apreciere a maturităţii nou-născutului. În primele zile după naştere survine o încetinire temporară a creşterii unghiilor, acest fapt condiţionând apariţia unei striaţii transversale fizi20

pe d ia t r ie

ologice pe suprafaţa unghiei. Către luna a 3-a de viaţă, această striaţie atinge vârful falangei, ceea ce permite determinarea aproximativă a vârstei sugarului. Striaţii identice apar pe unghiile copiilor în urma suportării unor afecţiuni grave. În unele cazuri de carenţă proteică unghiile pot să se deformeze substanţial. Părul începe să se dezvolte din săptămânile 5-7 de dezvoltare intrauterină. La naştere, poate avea lungime şi densitate diferită, însă, cu timpul, el este înlocuit de părul permanent. Specific pentru părul copiilor este creşterea încetinită în primii 2 ani de viaţă (0,2 mm pe zi), dar după aceasta creşte mai repede (0,3-0,5 mm pe zi). În primii doi ani are loc înlocuirea intensivă a părului şi grosimea firului de păr creşte odată cu vârsta: la nou-născut constituie 0,06 mm; la sfârşitul primului an de viaţă – 0,08 mm; la preşcolar – 0,2 mm; la adult – 0,35 mm. Glandele sebacee la nou-născut sunt completamente formate şi funcţionează încă din a 7-a lună de dezvoltare intrauterină. Din punct de vedere morfologic ele sunt identice cu cele ale adultului. La naşterea copilului, pielea lui este acoperită cu un strat gras de secreţii ale glandelor, numită vernix cazeosa. Uneori, aceasta este deosebit de manifestată, fapt ce depinde, probabil, de particularităţile constituţionale individuale ale nou-născutului, de termenul la care se naşte şi unii factori patologici. Vernix cazeosa constă din grăsimi, colesterol, mult glicogen, particule de epidermă exfoliată. La naştere, după înlăturarea surplusului de vernix cazeosa, curăţirii pielii de impurităţile ocazionale, ataşate în urma trecerii prin căile genitale, pielea nou-născutului este întru-câtva edemaţiată şi palidă. Glandele sebacee la nou-născuţi pot să formeze microchisturi în regiunea nasului şi în zona apropiată lui – ,,milia”. De obicei, ele sunt superficiale şi dispar la scurt timp, fără nici o intervenţie. La unii sugari cu predispoziţie alergică se poate dezvolta o hiperfuncţie a glandelor sebacee la nivelul părţii piloase a capului, ceea ce poate condiţiona apariţia aşa-numitelor “cruste de lapte”. Glandele sudoripare apar din săptămâna 8-a de dezvoltare intrauterină, iniţial pe palme şi tălpi şi la naştere sunt numeric identice cu ale adultului (unui centimetru pătrat al suprafeţei corpului îi revine un număr mai mare de glande sudoripare: la nou-născut 1000 glande pe cm2, iar la adult – 150 glande pe cm2). Totodată, dezvoltarea şi maturizarea funcţională a glandelor sudoripare continuă după naştere, fapt care explică sudoraţia imperfectă la nou-născuţi şi sugari. Dezvoltarea canalelor excretorii se intensifică începând cu luna a 5-a de viaţă, iar diferenţierea lor definitivă corespunde vârstei de 7 ani. Din punct de vedere morfologic şi funcţional, la naştere

CAPITOLUL I. COPILUL SĂNĂTOS

sunt dezvoltate doar glandele sudoripare localizate pe frunte şi cap, ceea ce explică hipersudoraţia acestor regiuni la sugar.

interscapulare, în zona muşchilor trapezoizi şi deltoizi, precum şi în jurul vaselor magistrale.

Pe măsură ce se dezvoltă şi se maturează glandele sudoripare şi sistemul nervos vegetativ, se schimbă şi pragul sudoraţiei. Astfel, la un copil de 2 săptămâni sudoraţia se declanşează la temperatura aerului de 35oC, iar la sugarul de 3 luni – de 2728oC. Sudoraţia adecvată se instalează în decursul primilor 7 ani de viaţă. Glandele sudoripare apocrine la naştere sunt nedezvoltate şi încep să funcţioneze de la vârsta de 8-10 ani.

Funcţia de bază a ţesutului adipos brun este termogeneza necontractivă, adică neasociată de contracţia musculară. Capacitatea de termogeneză a ţesutului adipos brun este maximă în primele zile de viaţă. Rezervele de acest ţesut la copilul născut la termen pot asigura o protecţie faţă de hipotermia moderată pe parcursul a 1-2 zile. Cu vârsta, capacitatea de termogeneză a ţesutului adipos brun scade. Dispariţia acestui ţesut are loc în primele câteva luni de viaţă. La copiii supuşi unei hipotermii îndelungate, ţesutul adipos brun poate să se consume complet. Ca rezultat al subalimentaţiei în primul rând va dispărea ţesutul adipos alb, şi doar în cazuri foarte avansate se va mobiliza şi ţesutul adipos brun.

Țesutul adipos subcutanat Dezvoltarea ţesutului adipos subcutanat începe din luna a 5-a de dezvoltare intrauterină. Pe parcursul primului an de viaţă creşterea ţesutului adipos are loc preponderent pe contul măririi numerice a celulelor adipoase. Supraalimentarea copilului de această vârstă poate avea ca efect dezvoltarea excesivă a adipocitelor şi instalarea unor forme severe şi persistente de obezitate.

Adipocitele sunt mai mici, cu nuclee bine dezvoltate. Cu timpul, celulele se măresc în dimensiuni, iar nucleele se micşorează.

Metode de examinare şi semiologia afecţiunilor tegumentare

La copiii primului an de viaţă raportul dintre ţesutul adipos subcutanat şi masa corpului este relativ mai mare ca la adulţi, fapt ce explică forma şi aspectul deosebit al corpului copiilor mici. La sugar în cavităţile toracică şi abdominală, precum şi în spaţiul retroperitoneal, sunt practic absente depunerile de ţesut adipos. Ele se dezvoltă doar către vârsta de 5-7 ani şi, în mod deosebit, în perioada pubertară. Acest fapt explică deplasarea uşoară a viscerelor la copilul de vârstă fragedă (de exemplu, a rinichilor). La nou-născuţi şi sugari este prezent ţesutul adipos embrionar, care posedă nu doar funcţie de depozitare, dar şi funcţie hematopoietică. La nou-născuţi şi sugari este prezent ţesutul adipos brun. Acesta se dezvoltă şi se acumulează intens începând cu săptămâna a 13-a de dezvoltare intrauterină. Din punct de vedere histologic, adipocitele ţesutului adipos brun diferă de cele ale ţesutului adipos alb prin mulţimea de vacuole grăsoase, mărimea lor mică, numărul mare de mitocondrii. La copii născuţi la termen cantitatea de ţesut adipos brun constituie 30-80 g sau 1-3% din masa corpului. Majoritar acesta este situat în regiunea dorso-cervicală, în jurul tiroidei, timusului, în regiunea axilară, zona supraileocecală şi în jurul rinichilor, în spaţiile

I

Ţesutul adipos subcutanat al nou-născutului şi sugarului are un şir de particularităţi.

Către momentul naşterii, ţesutul adipos subcutanat este mai pronunţat pe faţă, membre, torace, spate. În aceste regiuni stratul de ţesut adipos atinge gradul maxim de dezvoltare către săptămâna a 6-a de dezvoltare intrauterină, pe abdomen – către lunile 4-6. Dispariţia ţesutul adipos subcutanat ca efect al distrofiei survine în succesiune inversă.

Anamneza. se stabileşte timpul apariţiei modificărilor patologice, se face localizarea primelor manifestări etc., se concretizează tipul acestora, precizându-se dacă erau unice sau multiple, ce evoluţie în timp au avut, care este simetricitatea manifestărilor cutanate şi dacă ele au fost însoţite de febră sau alte simptome, dacă au existat contacte cu bolnavi infecţioşi, cercetându-se, totodată, cu ce s-ar putea asocia apariţia manifestărilor respective (alimentaţie, medicamente, maladii suportate). Inspecţia. se face într-o încăpere luminoasă, cu temperatura aerului confortabilă, care să permită dezbrăcarea copilului fără risc de suprarăcire. O atenţie deosebită se acordă inspecţiei pliurilor cutanate, se inspectează şi pielea palmelor, tălpilor, regiunea anală. Coloraţia pielii se poate modifica sub influenţa factorilor patologici şi a unor factori fiziologici. Paliditatea se manifestă în anemie, edem, spasm vascular, în situaţie de frig, frică, vomă, precum şi în urma umplerii incomplete a patului vascular (insuficienţa valvulelor aortice). E important să fie diferenţiată paliditatea anemică de cea pseudoanemică, condiţionată de spasmul vascular. În unele maladii, paliditatea are nuanţe caracteristice: în anemiile hepe d ia t r ie

21

CAPITOLUL I. COP ILUL SĂNĂTOS

molitice – icterică, în patologiile septico-purulente şi toxicoze – pământie, în cloroze – verzuie. Hiperemia pielii poate surveni în mod fiziologic sub acţiunea temperaturilor înalte sau a celor joase, în stările de excitaţie psihică, în cazurile de iritare mecanică a pielii. Hiperemia patologică apare în stări febrile, în eritrocitoză. Hiperemia cu localizare caracteristică pe gât, obraji, nas şi în jurul ochilor este caracteristică pentru lupus eritematos sistemic. Hiperemia locală însoţeşte inflamaţiile locale (hiperemia articulaţiilor în artrite, infiltrate, plăgi). Icterul tegumentelor şi sclerelor se apreciază cel mai bine la lumina de zi. Cu excepţia nou-născutului, icterul reprezintă un semn patologic. În cazul icterului fals, legat de consumul unor substanţe, se colorează pielea, însă sclerele nu sunt icterice. Cianoza apare atunci când concentraţia de oxihemoglobină în sânge scade sub 95%. Cianoza poate fi: • totală sau generalizată – când cuprinde toată suprafaţa corpului; • regională sau localizată – periorală, cianoza triunghiului nazolabial, acrocianoza. Cianoza apare şi în dereglări de respiraţie la nou-născuţi, mai ales la prematuri, în caz de pneumonie, atelectazii, pneumotorax, edem laringian, corpi străini în căile respiratorii, vicii cardiace congenitale. Pielea capătă o nuanţă cianotică şi în methemoglobinemie, rezultată din intoxicaţia cu nitraţi. Mai rar, pielea copilului poate căpăta nuanţa bronzului. Aceasta apare la insuficienţa cronică a funcției suprarenalelor. Modificările culorii pielii pot avea caracter local: petele violacee din regiunile lombară, sacrală, pe abdomen, care pot atinge dimensiuni de câţiva centimetri, cu forme rotunjite sau neregulate şi care, de regulă, dispar către vârsta de 5-6 ani. Aceste manifestări sunt cauzate de acumulările de pigment din straturile profunde ale pielii. Este important să se acorde atenţie gradului de pronunţare a reţelei venoase. Prezenţa aşa-numitului “cap de meduză”, format de reţeaua venoasă periombilicală poate sugera o hipertensiune portală. În hidrocefalie şi rahitism de asemenea se poate constata o evidenţiere a reţelei venoase de pe pielea corpului copilului. Uneori se pot observa steluţe vasculare puţin proeminente şi cu multe ramificaţii, care apar în special în cazul patologiilor cronice ale ficatului şi sunt asociate cu o coloraţie roşie a palmelor şi tălpilor. Regiunea plăgii ombilicale la nou-născut se inspectează cu o deosebită atenţie.

22

pe d ia t r ie

Se inspectează, de asemenea, posibilele elemente morfologice care reprezintă manifestările superficiale ale proceselor patologice din adâncul pielii. Elementele morfologice se împart convenţional în primare şi secundare. La manifestările primare se referă formaţiunile apărute pe pielea intactă: macule, papule, tuberculi, noduli, vezicule, excoriaţii, bule. La manifestările secundare se referă formaţiunile apărute în rezultatul evoluţiei manifestărilor primare: scuame, hiperpigmentaţii, depigmentaţii, cruste, ulceraţii, eroziuni, cicatrice, atrofie. Palpaţia se face cu atenţie, trebuie să fie superficială pentru a nu provoca disconfort copilului, mai ales în locurile afectate. Mâinile examinatorului trebuie sa fie curate, calde, uscate. Se sustrage atenţia copilului şi se urmăresc modificările din mimica lui. Palpator se apreciază grosimea, elasticitatea, umiditatea, temperatura pielii. Pentru determinarea elasticităţii pielii, aceasta se apucă între primul şi al doilea deget, formând o plică. Elasticitatea pielii este considerată normală atunci când, după eliberarea pielii, plica se îndreaptă imediat. Dacă plica cutanată îşi revine treptat, elasticitatea pielii este redusă. Formarea plicii cutanate se recomandă în locurile cu puţin ţesut adipos: pe suprafaţa dorsală a mâinii, pe suprafaţa anterioară a cutiei toracice deasupra coastelor în fosa cubitală, uneori şi în regiunea abdominală (în cazul suspiciunii la deshidratare). O importanţă deosebit de mare o are determinarea elasticităţii cutanate la copii de vârstă fragedă, întrucât ei se deshidratează foarte uşor, nu doar în cazurile de diaree dar şi de alte afecţiuni însoţite de febră, maladii respiratorii etc. Umiditatea pielii se apreciază în regiuni simetrice ale corpului: pe torace, abdomen, în fosele axilare, regiunile inghinale, pe membre, inclusiv pe palme şi tălpi. Este oportună determinarea umidităţii palmelor şi tălpilor la copii de vârstă prepubertară, când se pot produce importante influenţe vegetative cu hiperhidroza acestor regiuni ale corpului. Determinarea umidităţii în regiunea cefei are o importanţă deosebită în cazul sugarilor. În mod normal pielea copilului are o umiditate moderată. Diverse stări patologice pot provoca uscăciunea pielii copilului sau o umiditate sporită, însoţită de creşterea sudoraţiei. Determinarea temperaturii se face pentru depistarea stării de hiper- sau hipotermie a pielii, care poate fi generală sau locală (în artrite, hipertermie, în spasm vascular – hipotermia membrelor).

CAPITOLUL I. COPILUL SĂNĂTOS

Aprecierea stării peretelui vascular al vaselor pielii Semnul garoului – pe treimea medie a humerusului se aplică garoul cu forţa necesară pentru a opri circuitul venos, evitând afectarea pasajului arterial, astfel încât pulsul pe artera radială să fie prezent. După 3-5 min se scoate garoul şi se examinează atent pielea din regiunea unde a fost aplicat, din zona plicii cubitale şi cea a antebraţului. În mod normal, pielea rămâne curată, însă prezenţa unor stări patologice cu fragilitatea crescută a capilarelor provoacă apariţia erupţiilor peteşiale. Se consideră stare patologică atunci când apar 4-5 sau mai multe peteşii pe suprafaţa plicii cubitale. Examinarea dermografismului se face prin excitarea mecanică a pielii, proces care caracterizează indirect influenţa sistemului vegetativ. Dacă în locul excitat apare hiperemie se consideră prezenţa dermografismului roşu, iar atunci când pielea devine palidă se constată dermografism alb. Metode de investigaţie a țesutului adipos subcutanat

• • • •

pe abdomen, lateral de ombilic; pe torace, la marginea sternului; pe spate, sub scapule; pe membre, pe suprafeţele postero-mediale ale coapselor şi braţelor; • pe faţă, în regiunea obrajilor. Mult mai obiectiv se poate judeca despre grosimea stratului adipos subcutanat luându-se în consideraţie suma grosimilor a patru pliuri cutanate în regiunile: bicepsului, tricepsului, subscapular, deasupra cristei iliace (tab. 1.1.). În procesul palpării se concentrează atenţia la consistenţa ţesutului adipos subcutanat. În unele situaţii, ţesutul adipos subcutanat poate deveni dur în anumite regiuni sau pe toată suprafaţa corpului. De asemenea, se poate depista edemul ţesutului adipos subcutanat. Edemul se deosebeşte de induraţie prin faptul, că după o presiune aplicată cu degetul asupra regiunii respective, se formează depresiune, care treptat dispare. Determinarea turgorului se face comprimând mici porţiuni de piele între primele 2 degete – pielea şi ţesutul subcutanat opun rezistenţă, pe care o reprezintă aşa-numitul turgor.

I

Pentru determinarea grosimii stratului de ţesut adipos subcutanat este necesară efectuarea unei palpaţii mai profunde decât la investigarea pielii: cu primele două degete se formează o plică care va include nu doar pielea, ci şi ţesutul adipos subcutanat.

Determinarea stratului de ţesut adipos se face pe diferite regiuni ale corpului în următoarea succesiune:

Tabelul 1.1. Suma grosimii a 4 pliuri cutanate la copii de 3-6 ani (mm) Vârsta în ani Centile 5 10 25 50 75 90 95

3 ani

4 ani

5 ani

6 ani

Băieţi

Fete

Băieţi

Fete

Băieţi

Fete

Băieţi

Fete

20,5 21,9 23,9 26,7 29,1 33,0 34,8

21,3 22,8 24,6 28,1 32,1 36,6 41,8

17,9 18,7 21,4 24,4 27,6 30,7 31,6

20,0 21,4 24,4 27,9 30,9 35,5 38,3

17,9 18,8 20,6 23,4 25,8 28,9 32,7

18,4 19,3 21,9 25,5 30,9 35,4 42,3

16,2 17,1 19,3 21,9 25,8 32,7 37,3

18,5 19,5 22,7 26,2 31,6 40,8 65,5

pe d ia t r ie

23

CAPITOLUL I. COP ILUL SĂNĂTOS

Sistemul muscular Embriogeneza Primordiul ţesutului muscular începe să se formeze în săptămâna 3-4 de dezvoltare intrauterină din mezoderm. Iniţial se diferenţiază muşchii limbii, ai buzelor, diafragmei, cei intercostali şi cei spinali. Diferenţierea musculară a membrelor începe să se producă în săptămâna 5-6 de gestaţie (a membrelor superioare anterior celor inferioare). Inervarea muşchilor fătului se constată deja în săptămâna a 8-a, când se formează “fusul neuromuscular” – unitatea fundamentală a aparatului de inervaţie musculară. La momentul naşterii, ea prezintă o capsulă definitivată, cu ramificarea fibrelor nervoase spre centru şi poli. La naştere, interstiţiul şi carcasa fasciculară sunt constituite, dar nu sunt diferenţiate. Particularităţile anatomo-fiziologice ale sistemului muscular la copii La nou-născuţi sistemul muscular este dezvoltat superficial. Masa musculară în raport cu masa corporală la nou-născuţi e de circa 2 ori mai mică şi constituie 25%, comparativ cu 45% la maturi. Numărul miofibrilelor e acelaşi, dar ele sunt mai subţiri, conţin mai multe nuclee, care au aspect fuziform. Pe parcursul vieţii masa musculară sporeşte de 37 de ori, dar nu din contul măririi numărului de miofibrile, ci din contul creşterii şi îngroşări lor. Nici un alt tip de ţesut nu înregistrează o astfel de creştere. Masa musculară de bază a nou-născutului este repartizată pe trunchi, iar la copiii din alte categorii de vârstă – pe membre. Relieful muscular la vârstă fragedă e slab exprimat – din cauza dezvoltării pronunţate a stratului adipos subcutanat. Nou-născutului îi sunt specifice hipertrofia musculară fiziologică, menţinerea poziţiei de flexie, prevalarea tonusului flexorilor asupra celui al extensorilor – din cauza căilor piramidale şi extrapiramidale nedesăvârşite. La copii născuţi prematuri şi la cei imaturi fiziologic în primele 2 luni de viaţă se menţine hipotonia musculară. Hipertonia musculară fiziologică a braţelor la copiii sănătoşi născuţi la termen dispare în 2 luni. La nou-născuţi excitabilitatea musculară mecanică este mărită. Ea se manifestă prin reacţii de mişcări reflectorii ca răspuns la excitări mecanice. Excitabilitatea mecanică o depăşeşte pe cea electrică, dar ultima la copii e mai mare, comparativ cu cea înregistrată la adulţi. 24

pe d ia t r ie

În muşchii nou-născuţilor se conţin de 2 ori mai puţine proteine de cât la maturi. Se atestă forma fetală a miozinei. Activitatea ATF-lui e redusă, prin aceasta explicându-se capacitatea contractilă a muşchilor mai mică la copii decât la maturi. La nou-născuţi coordonarea mişcărilor lipseşte, din cauza: • dezvoltării superficiale a muşchilor scheletici; • diferenţierii insuficiente a ţesuturilor muscular şi conjunctiv; • mielinizării insuficiente a fibrelor nervoase, nedesăvârşirii sistemului striopalidal, a nucleului roşu şi a corpului striat, a sistemelor piramidal şi extrapiramidal, a cerebelului şi a hipotalamusului. Mielinizarea fibrelor nervoase în luna a 2-3-a de viaţă decurge intensiv până la 8 luni, finalizânduse la 40 de ani. Coordonarea mişcărilor se perfecţionează spre atingerea vârstei de 12 ani, dar copiii încă nu sunt apţi de a efectua efort fizic îndelungat. Din aceste considerente munca copiilor este interzisă. Activitatea fizică a adolescenţilor trebuie limitată până la 4 ore pe zi. Totodată lor li se recomandă o zi de odihnă suplimentară. Coordonarea motricităţii fine e desăvârşită abia pe la 15 ani. Capacitatea de a executa mişcări rapide şi abilitatea sunt reduse la copii. Ele se desăvârşesc pe la 14 ani. Dezvoltarea musculară decurge neuniform. Iniţial se dezvoltă muşchii mari brahiali, iar cei ai mâinii ­­– abia pe la 4 ani. Doar atunci copilul începe să modeleze, să împletească, să scrie. Şi scrisul trebuie să ocupe relativ puţin timp, deoarece muşchii mâinii, ne fiind suficient fortificaţi, obosesc uşor. La 8-9 ani şi în perioada de pubertate creştere considerabil masa musculară a spatelui, umerilor şi a picioarelor. Muşchii spinali şi cei brahiali la băieţi sunt mai bine dezvoltaţi, la ei şi dinamometria mâinii e mai mare decât la fete. La fete sunt mai bine dezvoltaţi muşchii membrelor inferioare, la 10-12 ani şi forţa lombară e mai mare decât la băieţi de aceeaşi vârstă. În perioada pubertăţii e afectată armonia mişcărilor, apare neîndemânarea, generată de creşterea accelerată a muşchilor şi de neuroreglarea lor insuficientă. Aceasta determină dezvoltarea motorie în salturi. În perioada pubertăţii e importantă stimularea mişcărilor active în timpul orelor de gimnastică şi practicarea diverselor genuri de sport. Metode de cercetare ale sistemului muscular la copii Investigarea sistemului muscular prevede anamneza, examinarea, palparea şi metode instrumentale.

CAPITOLUL I. COPILUL SĂNĂTOS

Examinarea. Se produce în poziţiile: “în picioare”, “culcat”, “şezând”, “în mişcare”, pacientul fiind chestionat, iar uneori şi palpat. Se relevă nivelul de dezvoltare a muşchilor, posibila prezenţă a atrofiei, parezei, paraliziei. Iniţial, medicul trebuie să-şi creeze o impresie despre masa musculară, adică despre nivelul de dezvoltare a muşchilor. Muşchii sănătoşi sunt dezvoltaţi uniform, dispuşi simetric şi sunt elastici. Informaţii vizând dezvoltarea lor furnizează forma abdomenului, poziţia omoplaţilor, starea în care se află coloana vertebrală. Muşchii bine dezvoltaţi conferă abdomenului supleţe sau o uşoară bombare înainte, omoplaţii fiind strânşi spre spate. Se remarcă dezvoltare superficială, medie şi satisfăcătoare a muşchilor. Dezvoltare superficială. Masa musculară a trunchiului şi a membrelor în stare de repaus şi de încordare e mică, abdomenul atârnă, omoplaţii nu-s bine fixaţi. Dezvoltare medie. În stare de repaus muşchii trunchiului se reliefează moderat, iar cei ai membrelor sunt bine conturaţi. Fiind încordaţi, îşi modifică vizibil volumul şi forma. Dezvoltare satisfăcătoare. În stare de repaus muşchii trunchiului şi cei ai membrelor sunt bine reliefaţi, iar la încordare se conturează vizibil forma lor. Asimetria e depistată printr-un control consecutiv al feţei, trunchiului şi membrelor, pe dreapta şi pe stânga. Se stabileşte tonusul, activitatea motorie musculară şi forţa muşchilor. Tonusul muscular reprezintă o încordare permanentă a muşchilor scheletici, susţinută de impulsul din cerebel, din nucleul roşu, din corpul alb şi cel striat şi din cortex. Tonusul este evaluat vizual în poziţiile “culcat”, “şezând”, “în picioare”, “în mişcare”. La nou-născuţi o examinare vizuală permite şi presupunerea termenului aproximativ de gestaţie, deoarece până la 30 săptămâni copilul născut prematur va sta culcat cu membrele întinse. De la a 30-a până la a 34-a săptămână aduce puţin picioarele semiflectate în articulaţiile coxofemurale şi ale genunchiului. De la a 34-a până la a 38-a săptămână începe să îndoaie braţele şi picioarele, dar, după dezdoirea lor pasivă,

ele rămân întinse. În săptămânile 39-40, braţele nou-născutului după extensiune revin imediat în poziţia iniţială. Copilul încearcă să adopte poziţia intrauterină. Degetele copilului sănătos sunt strânse în pumn. În mod normal, muşchii îşi sporesc tonusul în mişcare. Forţa musculară este evaluată din punct de vedere calitativ şi cantitativ. Estimarea calitativă, la preşcolari şi copiii de vârstă şcolară, se face prin determinarea strângerii de mână sau prin ridicarea unei greutăţi (în măsura puterilor), prin rezistenţa, flexiunea şi extensiunea membrelor. Medicul apreciază în mod subiectiv tonusul muscular prin sesizarea consistenţei (densităţii) musculare şi a rezistenţei musculare în momentul flexiunii şi extensiunii pasive a membrelor. Tonusul muscular al copiilor din primele luni de viaţă se stabileşte prin ridicarea atentă a bebeluşului, apucându-l de picioare (fără a-l smunci), cu capul în jos. Între timp urmărim starea capului şi a membrelor. În normă, membrele îşi menţin o poziţie semiflectată în genunchi şi în articulaţia coxofemurală, trunchiul este puţin curbat şi capul este uşor orientat în urmă. Pentru determinarea tonusului se face uz şi de următoarele probe speciale: • O flexiune excesivă a braţului şi a piciorului, atunci când braţul flectat aderă strâns la umăr pe toată lungimea lui, iar piciorul aderă la coapsă şi trunchi, indică o hipotonie musculară. • “Braţul căzând”. Micul pacient îşi sprijină palma în palma medicului. Când medicul îşi retrage palma, mâna unui copil sănătos nu cade reflex, deoarece acesta îi menţine poziţia, iar în caz de hipotonie ea cade. • “Simptomul braţului flasc”. Dacă fără o avertizare prealabilă se ia de umăr, braţul atârnând al pacientului şi se scutură, el încă mult timp după aceea va continua să se clatine, deoarece orice mişcare sporeşte în mod reflex tonusul muscular. • “Simptomul revenirii”. Dacă unui nou-născut cu hipertonie fiziologică a flexorilor i se extinde picioarele atingându-le de masă pentru 5 secunde, în momentul eliberării, ele vor reveni imediat în poziţia iniţială. • Proba tracţiunii este utilizată pentru determinarea tonusului muscular al membrelor superioare. Copilul culcat pe spate este ridicat de mâini în poziţie şezândă. La un copil sănătos braţele iniţial se întind, apoi el le trage spre sine, parcă ajutând medicul. În caz de hipertonie, va lipsi etapa I – de întindere. În caz de hipotonie, nu se va atesta etapa II – de tragere spre sine. pe d ia t r ie

25

I

Anamneza. Sunt chestionaţi părinţii şi copiii de vârstă preşcolară/şcolară, examinându-se dinamic pacientul. Se constată acuzele, timpul de manifestare a simptomelor, localizarea lor, conexiunea cu traumele suportate anterior, cu infecţiile, intoxicările etc.

CAPITOLUL I. COP ILUL SĂNĂTOS

• Poziţia cu capul în jos. Când copilul este lăsat cu capul în jos (susţinându-l de cutia toracică), membrele în normă sunt îndoite, capul este puţin căzut pe spate sub unghi. În caz de hipotonie, membrele sunt dezdoite, capul şi trunchiul atârnă sub acelaşi unghi de înclinare. Palparea. Pipăind consecutiv, în mod separat grupările de muşchi, se va stabili consistenţa lor, caracterul flasc, încordarea sau atonia musculară, precum şi sensibilitatea la durere. Tonusul muscular este determinat în baza mişcărilor active şi pasive. Mişcările pasive sunt executate de către medic prin flexiunea şi extensiunea membrelor. În acest timp se va stabili amplitudinea mişcării. Astfel, s-au stabilit următoarele normative: • Extensiunea din cot şi din genunchi la 180°. În momentul extensiunii din genunchi, piciorul trebuie să fie flectat în articulaţia coxofemurală sub un unghi de 90°. O mână a medicului se află pe genunchiul pacientului, iar cu cealaltă el ridică puţin gamba extinzând-o. Acesta e simptomul Kernig. La nou-născuţi el e în normă pozitiv, remarcânduse o extensiune din cot şi din genunchi limitată la 150° – din cauza hipertoniei musculare fiziologice. • Flexiunea articulaţiilor radiocarpiene – 150°. • Desfacerea laterală a coapselor – 75°. • Flexiunea posterioară a labei piciorului – 120°. • Capul întors într-o parte trebuie să se atingă, conform normei, de extremitatea acromială a claviculei. • Degetele mâinii trebuie să ajungă până la apofiza acromială a claviculei. Copiii mici pot executa mişcări active fiind antrenaţi în joacă, trezindu-le interesul faţă de o jucărie. Astfel copilul va ridica, lăsa în jos, va îndoia şi va dezdoia braţele şi picioarele, va executa genuflexiuni, se va ridica în picioare, va merge, va alerga (ţinându-se cont de posibilităţile motorii ale copilului). Tonusul muşchilor occipitali sau rigiditatea lor se determină în modul următor: capul micului pacient este culcat de către medic în palma sa dreaptă, în timp ce cu stânga îi susţine cutia toracică în poziţie orizontală, apoi cu mâna sa dreaptă medicul ridică capul copilului astfel ca el să se atingă cu bărbia de piept. În caz de patologie, se resimte rezistenţa muşchilor occipitali. Acest fenomen corespunde normei doar în cazul nou-născuţilor, cărora le este proprie hipertonia fiziologică. În celelalte situaţii acesta e un indice al meningitei. Metode de cercetare suplimentară a sistemului muscular la copii Metodele instrumentale de investigare a sistemului muscular sunt: dinamometria, miografia, electromiografia, cronaximetria, 26

pe d ia t r ie

ergometria, investigaţiile biochimice ale sângelui şi ale urinei, examinarea bioptatului muscular, examinări genetice (la necesitate). Dinamometria. Permite formarea opiniei despre forţa musculară. Se studiază indicii forţei manuale şi ai celei lombare. Cu dinamometrul manual se măsoară forţa muşchilor mâinii, în 3 reprize, cu intervale de 5-10 sec. Se va lua în calcul rezultatul maxim (tab.1.2.). Tabelul 1.2. Normative pentru forţa muşchilor mâinii la copii Vârsta, ani

Băieţi

Fete

7-9

11-3,5 kg

9-13 kg

10-11

16 kg

14-14,5 kg

12-14

21,5-31 kg

18,5-27 kg

Forţa lombară se stabileşte cu ajutorul dinamometrului lombar. La fetele de 12 ani ea e mai mare decât la băieţi. Miografia. Stabileşte excitabilitatea mecanică a muşchilor. Electromiografia. Înregistrează activitatea bioelectrică a muşchilor, ceea ce permite relevarea nivelului lor de excitabilitate electrică şi serveşte la determinarea activităţii musculare spontane. Ea va fi sporită (potenţial mare) în cazul disfuncţiilor neurologice. În centrul afecţiunilor miogene, amplitudinea şi durata potenţialului activităţii musculare nu se modifică. În situaţia istovirilor musculare rapide, atestate în caz de miostenie, amplitudinea se reduce până la dispariţia completă a activităţii bioelectrice. Cronaximetria. Reprezintă o metodă de cercetare a excitabilităţii electrice a muşchilor în intervalul cuprins din momentul declanşării excitantului electric până în momentul contractării musculare. Prin intermediul metodei date se stabileşte excitabilitatea musculară sporită. Conform normei, la copii e mai mare decât la adulţi. Ergometria. Serveşte la determinarea capacităţii de lucru a muşchilor. Investigaţiile biochimice. Se recomandă în cazul unor patologii congenitale ale sistemului muscular. Ele presupun stabilirea nivelului de aminoacizi, de fermenţi în sânge şi urină (în particular, a miozinei). Examinarea bioptatului muscular. Se realizează în cazul patologiilor oncologice ale sistemului muscular sau în cel al disfuncţiilor genetice.

CAPITOLUL I. COPILUL SĂNĂTOS

Muşchii flasci, având o masă redusă, se depistează la bolnavii extenuaţi, care duc un mod de viaţă sedentar, având miopatii şi miostenii congenitale. Atrofia musculară se atestă pe fundalul distrofiei musculare progresive, al poliomielitei, artritei juvenile, al afectării neuronilor periferici, înregistrându-se o dezvoltare superficială a muşchilor, ei fiind complet nereliefaţi. Atrofia musculară poate fi reversibilă şi ireversibilă, fiind condiţionată de dereglarea troficităţii musculare, subţierea şi degenerarea fibrelor, ceea ce conduce la distrugerea masei musculare şi la pierderea capacităţii contractile a muşchilor. Ea poate fi un simptom atribuit mai multor maladii congenitale ale sistemului neuromuscular: amiotrofia Werdning-Hoffman, Arash-Duchenne, Charcot-Marie-Tooth etc. Atrofia musculară în primul an de viaţă se înregistrează pe fundalul hipotrofiei. Atrofia de gradele I-III survine în urma hipochineziei şi a tulburărilor de metabolism. Atrofia musculară evoluează în patologie asociată ca urmare a aflării îndelungate a copilului în stare imobilizată, impusă de suportarea altor maladii: traume, infecţii cronice grave (osteomielită, tuberculoză). Atrofii localizate se atestă, în cazul colagenozei, helmintiazei, tricocefalozei, echinococozei, cistocircozei. Hiperplazia ţesutului muscular se atestă la halterofili, la adolescenţi care practică body-building-ul şi îşi administrează anabolice steroide. Tonusul muscular se modifică patologic în caz de: atonie, hipotonie, hipertensiune. În caz de atonie, copilul îşi pierde funcţiile motorii, nu poate să-şi susţină braţul fără suport. Nou-născutul cu hipotonie nu-şi îndoaie membrele, nu-şi curbează coloana vertebrală şi nu-şi orientează capul în urmă atunci când se află în poziţia cu capul în jos. Pe masă e inert. Mâinile, picioarele sunt întinse. Se intensifică “simptomul braţului flasc”, “simptomul umerilor lăsaţi”, iar atunci când bolnavul este ridicat susţinut fiind de subsuoară, umărul lui atinge lobul urechii. Hipotonia musculară a nou-născutului se atestă în cazul paraliziei traumatice a plexului brahial. Hipotonia generală la copii se înregistrează în rahitism. În

această situaţie, apare “abdomenul de broască”, care atârnă lateral, când pacientul este în poziţia “culcat pe spate”. Nu rareori, acest simptom e însoţit de disfuncţia muşchilor drepţi abdominali, depistată în poziţia “culcat pe spate”, atunci când capul pacientului este puţin ridicat. La bolnavii cu rahitism e pozitiv simptomul Cerni – bombarea peretelui anterior al abdomenului la inspirare (conform normei el trebuie să fie). Hipotonia la copii de 5-6 ani se manifestă în cazul tumorii cerebelului şi a coreei minor. Dar ea poate apărea la orice vârstă în caz de exicoză, la administrarea diureticelor, glicozidelor cardiace, precum şi atunci când sunt afectate suprarenalele, glanda tiroidă, în caz de distrofie musculară congenitală. Copiii cu hipotonie au omoplaţii pterigoidieni, abdomenul ptozat. La nou-născuţii la termen tonusul muscular se poate modifica în sens patologic în cazul unei afecţiuni intrauterine, al asfixiei, al traumelor encefalului şi ale măduvei spinării, al operaţiilor cezariene, al hiperbilirubinemiei. La vârste mai mari, acest fenomen se remarcă la copiii care suferă de neuroinfecţii (encefalite, meningite), paralizie infantilă cerebrală, traume craniene, distrofii. E posibilă diminuarea izolată a tonusului muşchilor, precum şi paralizia lor completă – membrul atârnă, e inert (poliomielită). “Articulaţiile balante”, adică mărirea volumului de mişcări pasive, sunt şi ele un element caracteristic hipotoniei. Încordarea, consistenţa sporită a muşchilor relevă existenţa hipertonusului. O varietate a lui reprezintă opistotonusul – membrele sunt extinse, copilul e încordat, poziţia corpului e arciformă, se propteşte în ceafă şi tălpi (tetanos, stare convulsivă). Hipertonia se atestă deseori la sugarii ce prezintă afecţiuni ale SNC. Se înregistrează clinic tetrapareză spastică – “poziţia balerinei”, când copilul în poziţie verticală se sprijină într-un picior, pe celălat ridicându-l spre genunchiul piciorului în care stă. “Poziţia scrimerului” – copilul se sprijină pe ambele picioare, dar pe unul îl îndoaie în articulaţia coxofemurală şi a genunchiului, întinzând o mână înainte. Copilul îşi poziţionează incorect labele piciorului – nu pe suprafaţa tălpii, dar lateral pe o parte, şi păşeşte în degete. De multe ori, la nou-născuţii cu afecţiuni ale SNC se atestă modificări ale formei mâinii: “labe de focă” – poziţia mâinilor are forma aripilor înotătoare întoarse lateral cu degetele încordate şi desfăcute; “lăbuţe gheare” – extensiunea articulaţiilor metatarsofalangiene şi flexiunea articulaţiilor interfalangiene. Se poate remarca poziţia atetoidă – degetele întinse, încordate şi dispuse în planuri diferite. pe d ia t r ie

27

I

Semiologia afecţiunilor sistemului muscular

CAPITOLUL I. COP ILUL SĂNĂTOS

Sistemul osos

Rigiditatea muşchilor occipitali denotă un tonus sporit. Iminenţa convulsiilor este indicată de încordarea şi tremorul mâinilor. Hipertonia musculară poate conduce la limitarea mişcărilor (de exemplu, la simptomul Kernig pozitiv – extensiunea articulaţiei genunchiului e limitată). Limitarea sau absenţa mişcărilor pot fi cauzate de pareză sau de paralizia musculară de diversă etiologie. Printre anomaliile de dezvoltare musculară cele mai frecvente sunt: • hipoplazia muşchiului sternocleidomastoidian – cauzează apariţia torticolisului; • anomalia de dezvoltare a diafragmei – provoacă hernie diafragmală; • hipoplazia şi aplazia muşchiului mare pectoral (deltoid) – conduce la deformarea umărului şi la disfuncţia lui; • leziunile musculare deschise şi închise (contuzii, hemoragii, rupturi). Miotonia – relaxare musculară dificilă după contracţie, cauzată de dereglarea permeabilităţii membranei celulare. Bolnavii manifestă contracturi musculare. Miotonie congenitală – maladia Thomsen. Miatonia – hipotonie generală cu atonia deplină a muşchilor scheletici (maladia Oppenheim), însoţite de “articulaţii balante” (hiperextensiune). Bolnavilor le este specifică “poziţia broaştei” – coapsele sunt dispuse lateral, labele picioarelor sunt întoarse cu tălpile spre exterior. Miastenia – maladie a blocului neuromuscular de transmisiune. Bolnavii acuză stări de slăbiciune şi de oboseală pronunţată. La 70% dintre bolnavii cu sindrom miastenic se înregistrează hiperplazia sau tumoarea timusului. Boala apare în copilărie sau la vârsta de 20-30 ani. Se disting 2 forme de evoluţie a bolii: • episoade miastenice recidivante, accese de slăbiciune musculară; • stare miastenică – oboseală care se intensifică progresiv spre seară sau după un efort fizic. Paraliziile şi parezele musculare pot fi periferice şi centrale. Ele evoluează în caz de afectare a arcurilor piramidal, extrapiramidal şi a reflexului medular.

28

pe d ia t r ie

craniu

clavicula humerus

coasta stern vertebra

radius

pelvis

ulna carpiene metacarpiene falange femur rotula (patela) fibula tibie tarsiene metatarsiene falange

Figura 1.2. Sistemul osos EMBRIOGENEZA

Osteogeneza umană este un fenomen unic, neavând echivalent în lumea animală. Osteogeneza se produce din mezodermă, mai târziu decât constituirea celorlalte sisteme – în săptămânile 5-8 de dezvoltare intrauterină. Relevăm 2 modalităţi de osteogeneză a ţesutului osos: • osteogeneză dermică – se formează membranele conjunctiv-tisulare din osteoblaste (această etapă decurge fără constituirea prealabilă a cartilajului); • osteogeneză condrală – celulele mezenchimale aglomerate se transformă în cartilaj.

CAPITOLUL I. COPILUL SĂNĂTOS

Calota şi partea facială a craniului, diafiza claviculelor se constituie prin intermediul osteogenezei dermice. Oasele spongioase şi cele tubulare ale labei piciorului şi ale mâinii se formează din cartilaj. Structura oaselor fătului este lamelartrabeculară, traversată de canale gaverson.

dentară apar, mai întâi, nişte proeminenţe, din care, în săptămâna a 11-a de dezvoltare intrauterină, se formează coroanele de smalţ. Astfel se constituie dentiţia de lapte. Primordiul dentiţiei permanente apare mai târziu.

În momentul naşterii, cartilajul reprezintă baza esenţială a scheletului, însă diafiza oaselor tubulare conţine deja ţesut osos. După naştere, cartilajul în mod endocondral (în interior) şi pericondral (la suprafaţă) este substituit de ţesut osos.

Particularităţile anatomo-fiziologice ale sistemului osos la copii

Identificăm 3 etape de formare a oaselor

Ţesutul osos la nou-născut are o structură macrofibrilară, reticulară. Plăcile osoase, canalele gavers, dispuse în dezordine, sunt reprezentate de cartilaj.

1. Constituirea bazei proteice a matricei osoase. Acest proces este reglat de tiroxină, de somatomedine, de hormonii hipofizari somatotropi activaţi, de insulină şi de hormonii paratiroidieni. În această perioadă organismul copilului are nevoie de proteine, de vitamine A, C şi B.

În oasele nou-născutului se conţine multă apă şi o cantitate mică de substanţă dură.

2. Formarea centrelor de osificare. La această etapă organismul necesită calciu, fosfor, mangan, magneziu, zinc, cupru, vitamina D. Acest proces poate fi dereglat prin creşterea acidităţii în Ph sanguin, condiţionată de o alimentare neechilibrată, de anumite maladii cronice şi acute. Calcifierea osoasă are loc sub acţiunea fosfatazei, a osteoclaştilor, care extrag acidul fosforic din compuşii calciofosforici.

Oasele sunt bine vascularizate graţie canalelor vasculare largi. Sunt bine vascularizate metafizele şi epifizele, fapt ce condiţionează dezvoltarea în zonele respective a osteomielitei hematogene la copiii de până la 2 ani.

Ambele etape prezentate mai sus sunt reglate de tonusul muscular şi de mişcări. Pentru a stimula procesul de osteogeneză sunt oportune masajul şi gimnastica.

Creşterea intensivă a oaselor se atestă în primii 2 ani de viaţă; la vârsta şcolarului mic şi în perioada pubertăţii.

3. Remodelarea structurii osoase din macrofibrilară în lamelară cu conformaţii secundare gavers. Autoregenerarea permanentă a oaselor, coordonată de hormonii paratiroidieni, necesită calciu (2,44 mmol/l). Procesele osteoblaste şi osteoclaste intensive contribuie la substituirea structurii osoase macrofibrilare cu cea lamelară. Cartilajul se transformă în oase. Până la apariţia punctelor de osificare, creşterea oaselor tubulare se produce din contul creşterii zonelor cartilaginoase situate pe extremităţile oaselor. Cartilajul metaepifizal (placă cartilaginoasă care asigură creşterea oaselor în lungime după apariţia punctelor de osificare în diafize) se menţine o perioadă îndelungată în spaţiul dintre diafiză şi epifiză. În timp, subţiindu-se şi fiind perforat de capilare, el dispare. Epifiza concreşte cu diafiza. Îngroşarea oaselor se produce din contul formării unei substanţe osoase noi de către periost. Primordiul dentar se produce în săptămânile 6-9 de dezvoltare intrauterină. Iniţial se formează placa dentară, constituită din 2 muguri: mezenchimul şi epiteliul. Din mezenchim se constituie dentina, iar din epiteliu – smalţul dentar. Pe placa

Oasele nou-născutului sunt moi, mai puţin friabile, se îndoaie şi se deformează uşor, pot fi tăiate fără dificultate.

I

Periostul este gros, el asigură îngroşarea oaselor. Dacă se produce traumă, fragmentele osoase nu se îndepărtează – tipul “creangă verde”.

Există anumite legităţi legate de vârstă, care determină apariţia punctelor de osificare (vârsta oaselor). Vârsta oaselor se depistează în timpul examenului roentgenologic al mâinilor, al labei piciorului, al oaselor tubulare. În primul an de viaţă, apar puncte de osificare în oasele capital şi caracoid ale carpului, precum şi în capul oaselor metacarpiene, în falangele proximale ale mâinii, în epifiza distală a radiusului. În anul doi de viaţă, punctele de osificare se constituie în falangele distale şi medii ale mâinii. La 3 ani, aceste puncte apar în primul os metacarpian, în osul piramidal al articulaţiei carpiene. La vârsta de 4 ani – în osul semilunar al carpului. La 5 ani – în epifiza distală a cubitusului. La 6 ani – în osul scafoid al carpului. La 7 ani – în trapezoid. La 8-10 ani – în osul pisiform al articulaţiei carpiene. Osificarea se produce la fete mai rapid decât la băieţi. PARTICULARITĂŢILE ANATOMO-FIZIOLOGICE ALE SCHELETULUI LA COPII

Dezvoltarea scheletului se caracterizează printr-o modificare treptată a formei şi proporţiilor corporale. pe d ia t r ie

29

CAPITOLUL I. COP ILUL SĂNĂTOS

Capul nou-născutului e considerabil de mare şi reprezintă în raport cu talia: 1/4 – pentru copiii născuţi la termen şi 1/3 – pentru copiii născuţi prematuri. Ulterior acest raport se exprimă astfel: 1/5 – la 2 ani, 1/6 – la 6 ani, 1/7 – la 12 ani, 1/8 – la maturi (fig. 1.3.). nou-născut 1/4

2 ani 1/5

3 ani 1/6

15 ani 1/7

55 ani 1/8

sutura coronală fontanela sfeoidă maxilariu mandibula os frontal os parietal fontanela posterioară os occipital

satura lamboidă satura scuamoasă fontanela mastoidă

fontanela anterioară satura sagitală

Figura 1.4. Suturile craniului la copil În primul an de viaţă, vârsta copilului poate fi stabilită şi prin observarea momentelor erupţiei dinţilor de lapte – “vârsta dentară” – în număr de 20, apăruţi în totalitate către al 2-lea an de viaţă. Primii dinţi erup la 6-7 luni, iar la copiii acceleraţi mai devreme: la 4-5 luni de viaţă (fig. 1.5.). Figura 1.3. Raport craniu/corp la copii de diferite vârste Craniul copilului conţine mai multe oase. Este mai bine dezvoltată porţiunea cerebrală a craniului decât cea facială. Nu sunt bine dezvoltate părţile proeminente ale feţei: zigomele şi arcadele supraorbitale, nasul este scurt. Suturile (coronară, sagitală, temporală lamboidă) sunt late, neconcrescute. Concreşterea lor definitivă se produce la vârsta de 3-4 ani (fig. 1.4.). De-a lungul suturilor se află fontanelele acoperite cu o membrană conjunctiv-tisulară. Fontanela frontală, având o formă romboidă, este localizată între oasele frontal anterior şi parietal posterior – de-a lungul suturii sagitale. Are dimensiunea de 2-3 x 2-3 cm. Se închide la vârsta de 1 an şi jumătate.

Ordinea erupţiei e următoarea: • incisivii inferiori mediali (la 6-7 luni); • incisivii superiori mediali (la 8 luni); • incisivii laterali superiori (la 10 luni); • incisivii laterali inferiori (la 12 luni). (În total la un an erup 8 dinţi de lapte.) • patru premolari (la 1 an şi 3 luni); • patru incisivi (la 1 an şi 5 luni); • patru molari (la 2 ani). Dinții bebelușului dinții de sus

Osul frontal e constituit din 2 părţi care concresc la vârsta de 2 ani. Osul occipital e format din 5 părţi care concresc în totalitate pe la 3-4 ani.

30

pe d ia t r ie

Vârsta pierderii dintelui (în luni)

Incisiv central_ _____ 9,6_ ____ 7,0 Incisiv lateral______ 12,4_____ 8,0 Canin_ _________ 18,3_____ 11,0 Molar primar_____ 15,7_____ 10,0 Molar secundar____ 26,2_____ 10,5

Fontanela occipitală, în formă triunghiulară, e situată între oasele parietale – în unghiul de vârf şi osul occipital la baza triunghiului. Ea se constată la copiii născuţi prematur şi la 25% dintre copiii născuţi la termen; se închide la 2 luni. Două fontanele laterale, aflate între oasele occipital, parietal şi frontal (din fiecare parte) la momentul naşterii sunt închise.

Vârsta apariției dintelui (în luni)

dinții de jos

Molar secundar____ 26,0_____ 11,0 Molar primar_____ 15,1_____ 10,0 Canin_ _________ 18,2_____ 9,5 Incisiv lateral______ 11,5_____ 7,0 Incisiv central_ _____ 7,8_ ____ 6,0

Figura 1.5. Termenii erupţiei dentare la copil Ocluzia dentară lactică se formează până la 3,5 ani, ea fiind prima ocluzie ortognatică, iar de la 3,5 până la 6 ani – muşcătura ortogenică. Schimbarea dentiţiei de lapte cu cea permanentă începe la 5 ani. Schimbarea se produce în altă consecutivi-

CAPITOLUL I. COPILUL SĂNĂTOS

tate: mai întâi se schimbă premolarii cu primii molari, apoi la 6-7 ani se schimbă incisivii anteriori. “Gura fără dinţi” este indicele clasei întâi de şcoală. Perechea a doua de molari apare la 11 ani. Pe locul trei ca ordine de apariţie sunt ,,măselele de minte” – la vârsta de 17-18 ani. La băieţi dinţii erup mai târziu decât la fete. Formula de calcul în cazul dinţilor de lapte e următoarea: x = n-4, unde ,,n” – reprezintă vârsta în luni. Formula de calcul pentru dinţii permanenţi: x = 4n-20, unde ,,n” – înseamnă numărul de ani. Din momentul căderii dintelui de lapte şi până la apariţia celui permanent trec, de regulă, 3-4 luni. Vârsta dentară serveşte ca mijloc de evaluare a maturităţii biologice. La 5 ani băieţii trebuie să aibă 3 dinţi permanenţi, iar fetele – 5; la 6 ani – 8 şi respectiv 9 dinţi permanenţi, la 7 ani – 10 şi respectiv 11 dinţi permanenţi.

Coloana vertebrală a nou-născutului e rectilinie, fără curburi fiziologice, cu segmentul sacral orientat înainte. Deja în primul an de viaţă, în funcţie de sporirea efortului static, se formează 3 curburi (fig. 1.7.): • lordoza cervicală (curbură orientată înainte) – la 1,5-2 luni, atunci când micuţul începe să-şi susţină capul; • cifoză toracică (curbură orientată înapoi) – începe să se formeze în zona pectorală la 6-7 luni, atunci când bebeluşul începe să stea pe posterior. Constituirea ei ia sfârşit la vârsta de 6-7 ani; • lordoza lombară – la 11-12 luni, când micuţul începe să meargă. Coloana vertebrală se formează definitiv la vârsta şcolară.

I

La nou-născuţi sinusul maxilar este în stare rudimentară, în forma unei fisuri înguste. Sinusurile frontale lipsesc, ele încep să se dezvolte în al doilea an de viaţă. Sinusurile maxilare se află într-o stare rudimentară, de aceea, în primul an de viaţă, nu se înregistrează sinuzită (maxilară). Sinusurile etmoidale nazale lipsesc. O dezvoltare intensă a sinusurilor nazale se relevă la 5-6 ani, acest proces definitivându-se la 15-16 ani.

1 lună

6 ani

1 an

2 ani

10 ani Sinusurile copilului

Sinusul frontal Sinusul etmoidal Sinusul maxilar

Sinusurile la adult

Figura 1.6. Etapele dezvoltării sinusurilor paranazale la copil

Figura 1.7. Etapele formării curburilor fiziologice ale coloanei vertebrale la copil Cutia toracică a nou-născuţilor are formă de butoi, de parcă s-ar afla în poziţia unei inspiraţii maximal profunde. Este scurtă, cu baza lărgită, dimensiunea anteroposterioară o depăşeşte pe cea laterală. Coastele sunt dispuse paralel una faţă de alta şi sunt fixate de stern şi de coloana vertebrală sub unghi drept, fapt ce asigură respiraţia superficială. Unghiul epigastral este obtuz. Din cauza osificării nefinalizate coastele, sternul, claviculele copiilor sunt moi şi maleabile. Cutia toracică îşi modifică cu uşurinţă forma sub acţiunea mecanică. La 1,5-2 luni, pe d ia t r ie

31

CAPITOLUL I. COP ILUL SĂNĂTOS

când începe să-şi ţină capul şi este pus pe abdomen, micuţul se sprijină pe antebraţe, schimbând forma de butoi a cutiei toracice în forma “con trunchiat”. Când copilul începe să stea pe posterior (la 6-7 luni), coastele ortostatice îşi modifică, din drept în ascuţit, unghiul de fixare de stern şi de coloana vertebrală, fapt ce contribuie la sporirea nivelului de profunzime a respiraţiei şi micşorarea frecvenţei ei. Oasele bazinului sunt relativ mici. Creşterea lor esenţială se produce până la 6 ani, apoi, până la 12 ani, se menţine o stabilitate a dimensiunilor bazinului. De la 12 ani, se constată o diferenţiere a bazinului în funcţie de sex, la această vârstă, la fete el începând să crească mult mai intens decât la băieţi. Copiilor de vârstă antepreşcolară le este specifică disproporţia lungimii corpului şi a membrelor. Membrele nou-născutului sunt scurte, în special cele inferioare. Ulterior, creşterea membrelor o depăşeşte pe cea a trunchiului şi a capului. Astfel, dacă capul copilului se măreşte de 1,5 ori, apoi trunchiul – de 3 ori, iar membrele – de tocmai 5 ori. Articulaţiile se caracterizează printr-o flexibilitate excesivă, din cauza slabei dezvoltări a aparatului musculo-ligamentar. Degetele în primele luni de viaţă sunt strânse în pumn. Reflexul de prehensiune (reflexul Robenson) este bine dezvoltat. La 3-5 luni, este bine dezvoltată coordonarea mişcărilor mâinii şi e posibilă apucarea jucăriei cu palma. La 6-7 luni, copilul trece jucăria dintr-o mână în alta, apucă jucăriile dispuse lateral. La 9 luni, copilul foloseşte în mod diferenţiat degetul mare şi degetul arătător. La 3 ani, copilul desenează cercul, încheie şi descheie nasturii, îşi leagă şireturile, mânuieşte foarfecele. Până la vârsta de 3 ani se înregistrează platipodia fiziologică, deoarece flexura labei piciorului copilului e umplută cu ţesut adipos subcutanat. Nu este formată bolta labei piciorului. Pentru formarea ei corectă copilul trebuie să poarte încălţăminte cu talpa tare şi cu toc mic (0,5-1 cm). Metodele de cercetare ale sistemului osos la copii

Studierea sistemului osos cuprinde următoarele metode: anamneza, examinarea, palparea, percuţia şi metode instrumentale de cercetare suplimentară. Anamneza. Pacienţii acuză modificări ale configuraţiei şi mobilitate limitată a oaselor şi a articulaţiilor. În timpul chestionării se concretizează locul durerilor – în care dintre oase (plate, tubulare, ale craniului) sau articulaţii şi ţesuturi adiacente le simte pacientul. Apoi se specifică caracterul şi intensitatea durerilor (durere acută, surdă, sâcâitoare, în crize, persistentă), 32

pe d ia t r ie

precum şi în ce condiţii survine durerea (în stare de repaus; în mişcare: fugă, mers, urcare a treptelor; la aplicarea efortului fizic, precum ar fi ridicarea greutăţilor etc.). Este importantă şi stabilirea factorilor ce contribuie la apariţia durerilor (frigul, căldura, administrarea medicamentelor), concretizânduse, totodată, timpul apariţiei durerilor, a mişcărilor încătuşate (dimineaţa, pe parcursul zilei, spre seară, noaptea). Urmează constatarea factorilor care anihilează sau reduc din intensitatea durerilor (căldura, starea de repaus, medicamente (se va specifica care anume). Aici e important a afla dacă există vre-o conexiune în apariţia schimbărilor deranjante depistate şi afecţiunile suportate anterior, care ar putea influenţa procesul patologic: infecţii (angină, gripă, acutizarea focarelor cronice), traume, afecţiuni somatice, endocrine şi congenitale. Este oportună anamneza vieţii, ea conţinând toate datele ce vizează dezvoltarea sistemului osos, tempourile de creştere, timpul de închidere a fontanelelor şi de erupţie a dinţilor. La chestionarea copiilor de vârstă preşcolară trebuie să se ţină cont de faptul că ei nu întotdeauna pot localiza cu precizie durerea. De exemplu, indică o durere articulară având origine extraarticulară. Examinarea. Se face în poziţiile “culcat”, “în picioare”, “în mişcare” şi “de sus în jos” (capul, cutia toracică şi coloană vertebrală, membrele superioare şi membrele inferioare). Se determină forma capului. Conform normei, există trei tipuri de craniu – în funcţie de raportul dintre lungimea şi lăţimea bazei: îngust – dolicocefalic, mediu – mezocranial, lat – brahiocranial (bahiocefalic). La examinarea craniului, se atrage atenţia asupra bombării sau depresiunii fontanelei frontale. Totodată, medicul va concretiza dacă înălţimea corespunde vârstei, netrecând cu vederea proporţiile corpului, coraporturile cap-corp, cap-membre, trunchi-membre, porţiunea cerebrală-porţiunea facială a craniului. La cercetarea feţii se compară partea ei de sus cu cea de jos. Raportul lor relevă maturitatea biologică. Urmează examinarea poziţiei mandibulei şi a ocluziei dentare, număratul dinţilor şi studierea stării, formei, orientării, lungimii, luciului şi culorii smalţului acestora. La examinarea cutiei toracice se va determina forma ei fixându-se eventualele deformări, medicul concetrându-şi atenţia şi asupra unghiului epigastral. Examinarea se face în profil şi din faţă, ţinându-se cont de orientarea coastelor şi de unghiul epigastral, precum şi de linia anterioară convenţională a cutiei toracice, care traversează sternul. Distingem 3 forme de cutie toracică: plată, cilindrică, conică. Cutia toracică plată are un unghi epigastral ascuţit, coastele ei sunt orientate oblic, iar linia anterioară convenţională este rectilinie. Cu asemenea cutie toracică tipul constituţional

CAPITOLUL I. COPILUL SĂNĂTOS

al copilului este astenic. Cutia toracică cilindrică are unghiul epigastral drept, coastele ei sunt mediu înclinate, iar linia anterioară convenţională este ovală. Tipul constituţional – normostenic. În cazul cutiei toracice conice, linia anterioară convenţională este bombată în partea de jos. Unghiul epigastral este obtuz, coastele sunt dispuse paralel una faţă de alta. Tipul constituţional – hiperstenic.

calce în talc, după care să păşească pe linoleum de culoare închisă, sau să calce pe o bucată de ţesătură umezită după care să păşească pe podea, astfel obţinându-se amprentele labei piciorului.

Examinând coloana vertebrală, se va focaliza atenţia asupra ţinutei, simetriei umerilor, formei spatelui, prezenţei curburilor şi a deformărilor patologice ale coloanei.

În poziţie “culcat” articulaţiile sunt în stare extinsă. Se apreciază forma lor, cât de mari sunt abaterile de la normă, conturul, culoarea pielii deasupra lor, modificările (cicatrice, atrofie). Se compară articulaţiile simetrice. Poziţia “în picioare” (verticală) permite evaluarea ţinutei, depistarea prezenţei curburilor patologice la efort static. “În mers” se studiază capacitatea de sprijin, coordonarea mişcărilor, volumul lor, existenţa mobilităţii patologice a articulaţiilor balante.

În funcţie de curburile coloanei vertebrale, se identifică 5 tipuri ale spatelui: • normal – curburile fiziologice sunt exprimate moderat; • paralitic – incomplet fiziologic, din cauza reducerii extreme a funcţiei de resort, curburile fiziologice fiind abia exprimate sau chiar lipsă (“simptomul scândurii”); este dereglată funcţia de rotaţie a coloanei vertebrale; • paralitic-concav – lordozele sunt bine exprimate, iar cifozele sunt slab exprimate sau lipsesc; • rotund – cifoză de la gât până la regiunea lombară, lordozele sunt slab exprimate; • rotund-concav – în formă de şa, lordozele şi cifoza fiind bine exprimate. Membrele sunt examinate în poziţiile “culcat” şi “în picioare”. Se estimează forma lor, corelarea lungimilor între ele şi faţă de cea generală a corpului, lungimea fiecărui antebraţ şi umăr, cea a gambei. În timpul examinării, se urmăreşte comportamentul copilului, reacţiile lui la acţiunile medicului, mişcările active şi poziţia corpului. Se atrage atenţie asupra formei picioarelor şi a labelor acestora, a mâinilor, piciorului. La membrele inferioare se estimează simetria pliurilor fesiere şi poplitee, precizându-se numărul lor. În procesul controlului mâinilor, al labelor picioarelor, se fixează atenţia asupra formei degetelor, lungimii, lăţimii şi numărului lor. Cercetând laba piciorului se determină poziţia bolţii în plan transversal şi longitudinal (există 3 tipuri de boltă: normală, longitudinală şi înaltă). Se apreciază şi poziţia călcâiului, a istmul labei piciorului (intervalul dintre călcâi şi partea anterioară a labei piciorului), care în limitele normei echivalează cu 1/2-1/3 din lăţimea ei. Pentru depistarea platipoidiei se apelează la plantografie: copilului i se propune să

Palparea. Pipăirea craniului permite aprecierea durităţii oaselor craniene, stării fontanelelor, suturilor, determinarea prezenţei defectelor în oasele craniene, a tuberozităţilor, lipsei ţesutului osos, “craniotabes” – înmuierii oaselor, bombării sau depresiunea fontanelei frontale (la copiii din primul an de viaţă), a pulsării ei şi stabilirea termenului de închidere a acesteia. Este importantă măsurarea circumferinţei capului. Ea se face cu ajutorul centimetrului poziţionându-l la spate pe protuberanţa occipitală, iar în faţă – pe arcadele sprâncenelor. Prin palpare se stabileşte rigiditatea cutiei toracice – apăsând-o între palme din faţă spre spate şi lateral. Se determină şi sensibilitatea cutiei toracice la durere – prin palparea claviculelor, coastelor pentru a depista calusurile osoase în zona trecerii porţiunii cartilaginoase în cea osoasă (la rahitici deseori se palpează mătănii costale). Oasele membrelor se palpează pentru a depista caracterul lor dolor, tuberozitatea, “articulaţiile false” (când în locul de fracturare se formează o capsulă fibroasă, iar oasele fracturate n-au concrescut), calusurile osoase şi crepitarea oaselor în urma fracturii. La examinarea articulaţiilor, se stabilesc prin palpare temperatura, grosimea pielii deasupra articulaţiei, punctele nevralgice, edemaţierea, fluctuaţia. Fluctuaţia se depistează în modul următor: se cuprinde în palme articulaţia genunchiului şi, prin palpare, se identifică rotula fluctuantă; prin lovituri uşoare dintr-o parte transmitem unde ondulatorii spre cealaltă mână. Articulaţiile se examinează prin intermediul mişcărilor pasive (executate de către medic), apelându-se la următoarele metode: flexie, extensiune, abducţie, rotaţie, aducţie. Comparaţia se face prin mişcări identice aplicate articulaţiei sănătoase. E oportună şi stabilirea volumului mişcărilor în articulaţii, a nivelului de desfacere a picioarelor. Prin pipăirea coloanei vertebrale se determină lăţimea vertebrelor, caracterul structural şi numărul lor. pe d ia t r ie

33

I

Totodată se cercetează modul de aderare la corp a mâinilor lăsate liber în jos, simetria triunghiului taliei (aflat între linia taliei şi linia inferioară a braţului), aranjarea omoplaţilor.

Articulaţiile se examinează în poziţiile “culcat”, “şezând”, “în picioare”, în timpul schimbării poziţiei corpului, în mers.

CAPITOLUL I. COP ILUL SĂNĂTOS

Percuţia constă în ciocănirea uşoară cu degetele de-a lungul oaselor în scopul depistării punctelor nevralgice, precum şi pentru diagnosticul diferenţiat al fisurării de cel al fracturii osoase. Metode de cercetare suplimentară a sistemului osos la copii La metodele instrumentale de investigare a sistemului osos se referă: roentgenografia, pneumoartografia, electroradiografia, tomografia oaselor şi a articulaţiilor, examinarea radionucleară a oaselor şi a articulaţiilor (scanare), artroscopia, puncţia articulaţiilor, analiza biochimică, bacterioscopia. Roentgenografia constă în examinarea oaselor şi a articulaţiilor în diferite planuri (clişeu de faţă, de profil, oblic etc.). Se apelează la ea în caz de: fracturi, fisuri, tumori, osteomielită, echinococoză, histiocitoză, osteogeneză incompletă, maladia Perthes, afecţiuni metabolice, endocrine, osteocondroză, mucopolizaharidoză, osteoporoză, hipoparatireoză; pentru stabilirea vârstei biologice; în tratamentul cu corticosteroizi; la diagnosticarea luxaţiei congenitale a şoldului. Tomografia oaselor şi a articulaţiilor reflectă mai clar destrucţia osoasă (scleroză, uzură, osteoporoză), fiind mai vizibile modificările patologice în fazele incipiente ale bolii, care sunt imposibil de remarcat pe un clişeu radiografic. Această investigaţie redă bine dinamica procesului de destrucţie osoasă. Examinarea radionucleară a oaselor şi a articulaţiilor (scanare) determină viteza de extragere a nucleidelor (calciu radioactiv şi stronţiul – din organele respective; tehneţiu marcat, indiu – din articulaţii). Scintigrama furnizează informaţii despre localizarea şi dinamica procesului patologic în oase şi articulaţii. Artroscopia permite cercetarea vizuală a cavităţii articulare. În condiţii aseptice, sub anestezie generală, cu ajutorul artroscopului se examinează articulaţia, se ia bioptat şi se obţine imagine foto. Puncţia articulaţiilor permite colectarea lichidului sinovial necesar pentru analize. În limitele normei el este galben-deschis, transparent, având o citoză de 13-180 celule: limfocite, monocite, celule cu nucleu segmentat ale leucocitelor neutrofile, celule tisulare (tegumentare, sinoviale şi histiocite). În mod normal, neutrofilele nu trebuie să depăşească 8-10%. Analiza biochimică a sângelui: calciu sanguin, fosfor, fosfataza alcalină, oxiprolina; a urinei (oxiprolină); a lichidului sinovial, având în limitele normei: proteină generală – 1-2 grame la 100 ml, dintre care 70% le constituie albuminele, 5% – γ1-globulinele, 4% – γ2-globulinele, 11% – β-globulinele, 34

pe d ia t r ie

10% – γ-globulinele, 0,8-0,9% – mucina şi 65-95 mm/100 ml – glucoza; bacterii nu se atestă. Bacterioscopia are drept obiect de studiu cultura bacteriană a lichidului sinovial, care relevă flora specifică artritei infecţioase. În caz de inflamaţie a articulaţiilor, sporeşte cantitatea de proteină, citoză şi neutrofile, se intensifică activitatea fermenţilor glicolizei anaerobe, fenomen ce indică o afecţiune distrofică a articulaţiei. Semiologia afecţiunilor sistemului osos la copii

Afecţiunile ţesutului osos pot fi congenitale şi dobândite, primare şi secundare, “sateliţi” ai unei patologii somatice. Osteogeneza este dereglată facil pe fundalul tulburărilor de metabolism, digestie, absorbţie, care sunt responsabile de: • încetarea dezvoltării sau creşterea lentă a oaselor şi nerespectarea termenelor de osificare; • osteomalacie – rămolirea oaselor, fenomen specific rahitismului şi afecţiunilor rahitice; • hiperplazie osteoidă, displazie; • osteoporoză şi fracturi; • modificarea formei şi lungimii oaselor. Afecţiunile primare, de cele mai multe ori, sunt congenitale, generate de embriopatii, de defecte în dezvoltare şi de anomalii metabolice congenitale. Deseori, ele sunt de natură familială, congenitală. Uneori, par a fi tumori – din cauza dereglărilor de osificare a cartilajului. Afecţiuni primare congenitale ale scheletului Displazia congenitală a oaselor şi a articulaţiilor, depistată vizual şi roentgenologic. Mai frecvent se atestă luxaţia congenitală a şoldului, determinată de displazia cavităţii cotiloide. Şoldul poate fi uni- şi bilateral. Se caracterizează prin asimetria pliurilor fesiere şi ale picioarelor, simptomul alunecării, simptomul abducţiei limitate, încordarea muşchilor aductori, sensibilitate la durere şi prin plânsul copilului în momentul abducţiei coapselor. Norma prevede ca la abducţie coapsele să atingă suprafaţa orizontală pe care e culcat copilul. În cazul luxaţiei congenitale, unghiul abducţiei se limitează la 60°. Condrodistrofia. Condromatoza poate fi internă (maladia Ollier) şi externă (sindromul Marfucci). În cazul maladiei Ollier, procesul mai frecvent e unilateral. Se dezvoltă dismorfismul facial. Se produce proliferarea cartilajului în zona terminaţiuniilor osoase. Oasele se scurtează. Sunt frecvente fracturile. Sindromul Marfucci se manifestă prin multiple exostoze ale mâinilor şi labei piciorului. Deseori, acest proces e asociat cu

CAPITOLUL I. COPILUL SĂNĂTOS

Osteogeneză incompletă. Natura afecţiunii e incertă. Se produc spontan multiple fracturi osoase, se formează pseudoartroze şi se constată un număr impunător de calusuri fibroase. Aceste fenomene însoţesc sindroamele Vrolik, Salvioni, Huvi etc. Afecţiuni rahitiforme: diabetul fosfatic, sindromul Fanconi-Debre-de Toni, tubulopatii aminoacidurice. Conduc la deformarea membrelor şi la distrugerea scheletului. Anomalii congenitale ale capului Micrognaţie – hipoplazia mandibulei. Prognaţie – depresiunea mandibulei. Macrognaţie – dezvoltare excesivă a maxilarului inferior. Palat gotic. Despicătura maxilarului superior – “buză de iepure”. Fisură labiopalatină – “gură de lup”. Ectazia şi aplatisarea rădăcinii nasului.

nivelul fontanelei frontale îi conferă acestuia formă de şa. La nou-născuţi deformarea craniului poate fi uneori generată de o tumoare congenitală, de cefalohematom sau hernie cervicală. Macrocefalia e determinată de proliferarea ţesutului osteoid, ca rezultat al rahitismului sau hidrocefaliei, ultima fiind cauzată de acumularea lichidului cefalorahidian în sistemul limbic al creierului. Microcefalie. Dimensiunile mici ale capului se atestă în cazul hipoplaziei (nedezvoltării) craniene, al craniostenozei – osificarea prematură şi închiderea timpurie a fontanelei frontale. Craniostenoza survine, atunci când mama a consumat în timpul gravidităţii o cantitate mare de produse bogate în calciu (brânză) şi în cazul hipervitaminozei D. Închiderea întârziată a fontanelei frontale se înregistrează în rahitism, hipotireoză şi hidrocefalie. Deformarea oaselor de la baza craniului are ca rezultat apariţia exoftalmiei, depresiunea rădăcinii nasului, dezvoltarea palatului gotic, micşorarea dimensiunii transversale a maxilarului superior şi prolabarea lui orientată înainte, precum şi dezvoltarea prognatismului (depresiunea mandibulei, fapt ce condiţionează formarea muşcăturii incorecte). Histiocitoza generează craniul “găurit”. Roentgenografia acestui tip de craniu se aseamănă cu o ţesătură “în buline”. În cazul dat defectele oaselor craniene pot fi determinate prin palpare, uneori chiar vizual – când există depresiunea pielii.

Hipertelorism – dispunerea îndepărtată a ochilor. Scafocefalie – aplatizarea craniului în părţile laterale. Se pot înregistra hernii cervicale generate de anumite defecte ale oaselor. Patologii craniene dobândite Fractura calotei craniene şi a bazei craniului, fiindu-i specific sindromul “ochelarilor” – hemoragii periorbitale în pielea feţii. Periostite. Osteomielita oaselor craniene. Traumatisme obstetricale. Rahitismul, sifilisul produc forme patologice ale capului. În cazul rahitismului, capul poate fi tras în sus (formă dolihocefalică – “craniu în turn”) sau în jos (formă brahiocefalică). Capul “pătrat” e rezultatul măriri tuberculilor frontali şi parietali. Când sunt măriţi doar tuberculii frontali, fruntea este denumită “olimpică”, iar la proeminenţa tuberculilor parietali, craniul îşi capătă calificativul de “fesiform”. Apăsarea craniului la

Dinţii

În rahitism se constată întârzierea erupţiei dentare (erupţia timpurie a dinţilor sau naşterea cu o patologie dentară nu se iau în calcul). Pot fi înregistrate anomalii ale cantităţii dinţilor, o direcţie eronată a creşterii lor. Exemple: dinţii sunt ieşiţi din arcada dentară, sunt îndepărtaţi considerabil unul de altul, sunt orientaţi în jurul axelor (incisivii lui Ghetcenson), au forma butoiului, partea incisivă a dinţilor din maxilarul superior are formă de semilună. În cazul dereglării metabolismului proteic şi al sărurilor minerale, se constată hipoplazia smalţului dentar, se pierde luciul dinţilor, iar pe suprafaţa lor se atestă adâncituri de diverse forme şi dimensiuni. Se înregistrează, uneori, culori neobişnuite ale smalţului dentar (ocru, roz, maro, de chihlimbar), fenomenul fiind provocat de anumite agravări survenite în terapia medicamentoasă sau de o patologie congenitală. De exemplu, administrarea preparatelor cu tetraciclină în perioada sarcinii poate provoca dereglarea primordiul dentar al fătului, iar administrarea lor la copiii sub 12 ani conduce la apariţia culorii ocru a smalţului dentar şi menţinerea ei pentru întreaga viaţă. pe d ia t r ie

35

I

hemangiomul cavernos al pielii, cu vitiligo şi cu mulţi nevi pigmentari congenitali. Procesul e bilateral, manifestă caracter familial, preponderent la vârsta preşcolară, copiilor apărându-le exostoze în diafize şi în epifize. Creşterea oaselor în lungime nu e dereglată. Pot fi afectaţi genunchii, omoplaţii şi vertebrele cervicale de la baza craniului.

CAPITOLUL I. COP ILUL SĂNĂTOS

Modificările patologice ale cutiei toracice se atestă în caz de rahitism.

Din cauza miasteniei muşchilor longitudinali ai spatelui, apare scolioza – strâmbarea coloanei în partea laterală. În normă fenomenul dat nu există. Scolioza este proprie, de asemenea, rahitismului, traumelor, tuberculozei şi coreii reumatice.

Torace în carenă – bombarea sternului, determinată de înfăşatul strâns al rahiticilor cu o evoluţie acută a maladiei.

Scolioza asociată cifozei (curbarea coloanei în partea posterioară) se numeşte cifoscolioză.

Torace “de cizmar” – depresiune în formă de pâlnie a toracelui, înregistrată, de asemenea, în rahitism şi în cazul stridorului congenital al laringelui.

Tipurile scoliozei: unilaterală, forma literei “S”, superioară, medie, inferioară (ultimele trei – în funcţie de nivelul afectat al coloanei).

Şanţul Harrison – retracţia cutiei toracice în partea anterioară, pe parcursul de fixare a diafragmei. Se formează în caz de rahitism.

Scolioza se caracterizează prin asimetria toracelui, distribuirea nesimetrică a umerilor şi a omoplaţilor, nivel diferit de dispunere a mameloanelor, triunghiul mărit al taliei în patea ei concavă.

Cutia toracică

Mătănii costale – îngroşări tuberoase, depistate prin palpare şi vizual, în locul trecerii porţiunii cartilaginoase a coastelor în porţiunea osoasă, la bolnavii de rahitism (fig. 1.8.).

Figura 1.8. Mătănii costale în rahitism Se poate atesta asimetria toracelui în perioada acută a rahitismului, când bebeluşul stă culcat mai frecvent pe una şi aceeaşi parte sau la prezenţa hipoplaziei unui pulmon, a atelectaziilor, a pneumoniei cronice. Pe partea afectată se constată depresiunea cutiei toracice. Bombarea toracelui se înregistrează în cazul pleureziei exsudative pe partea afectată, tot aici remarcându-se lărgirea spaţiilor intercostale. Coloana vertebrală

Ţinuta incorectă are ca efect începutul procesului de deformare (strâmbare) a coloanei vertebrale, numită “scolioză funcţională”. La această etapă, ţinuta poate fi corectată prin masaj şi gimnastică curativă. Ţinuta incorectă la copii de vârstă mai mare se dezvoltă de la şederea îndelungată în bancă sau la masă într-o poziţie incorectă. 36

pe d ia t r ie

Există 4 etape ale evoluţiei scoliozei: • etapa întâi – deformarea moderată, nefixată a coloanei vertebrale în partea laterală, vizibilă la un efort fizic şi care dispare odată cu stoparea lui; • etapa a doua – deformarea marcată, cu semne nepronunţate de gheb costal, parţial restabilit la evitarea efortului fizic; • etapa a treia – deformarea imobilă a coloanei vertebrale bilateral, cu gheb costal exprimat; • etapa a patra – deformarea severă a coloanei vertebrale. Deformarea severă a coloanei vertebrale o prezintă cifoza zonei toraco-lombare în formele grave de rahitism la copiii care de timpuriu sunt aşezaţi fiind sprijiniţi în perne (fig. 1.9.). Ea survine din cauza ligamentelor nedezvoltate şi a muşchilor slabi. Poate fi corectată prin masaj şi gimnastică curativă. Formele grave de cifoză sunt generate de tuberculoza osoasă a coloanei vertebrale, de tumoarea oaselor coloanei şi a măduvei spinării ş.a. Lordoza patologică în regiunea lombară survine în cazul luxaţiei congenitale a şoldului, al afectării tuberculoase a articulaţiei coxofemurale, al bolii Perthes, al maladiilor cronice epuizante. Afecţiunea dată e însoţită de bombarea abdomenului. Aplatizarea curburilor fiziologice se constată în cazul fibrozei chistice, pneumoniei cronice, astmului bronşic, la copiii isterici. Spatele încordat, dificultatea flexiei se stabilesc în spondilita tuberculoasă, artrita reumatoidă, maladia Willebrand, tetanos şi în poliomielită.

CAPITOLUL I. COPILUL SĂNĂTOS

Creşterea în volum a membrelor (elefantiazisul) se atestă în cazul hemangiomului, al fistulelor arteriovenoase, al neurofibromatozelor, al limfostazei. Fistulele arteriovenoase nu doar măresc volumul membrului, dar provoacă şi creşterea locală a temperaturii lui, provoacă apariţia varicelor. Scurtarea membrelor inferioare poate fi cauzată de hipo- şi displazia congenitală a capului femural, de deplasarea şi hipoplazia epifizei femurului ca rezultat al traumelor, infecţiilor, poliomielitei, condrodistrofiei, hemiplegiei.

Figura 1.9. Deformarea coloanei vertebrale la copil Mobilitatea limitată a gâtului se înregistrează în sindromul Klippel-Feil, fiind cauzată de anomalia congenitală a vertebrelor cervicale. Copii afectaţi au gâtul scurt, iar vertebrele cervicale sunt fie mai puţine ca număr, fie scurte, fie late sau anhiste. Membrele

Copiilor de vârstă antepreşcolară le este caracteristică disproporţia lungimii corpului şi a membrelor. Acestea de la urmă se scurtează în caz de hipotireoză şi se lungesc în cazul sindromului Marfan. Din categoria afecţiunilor primare congenitale fac parte patologiile enumerate în ceea ce urmează. Amelia – absenţa congenitală a membrelor. Hemimelia – lipsa unui membru sau al unui fragment al lui. Displazia congenitală a oaselor şi a articulaţiilor, subluxaţii şi luxaţii ale articulaţiilor. Scurtarea şi prelungirea, creşterea în volum a membrelor, deformarea oaselor, luxarea articulaţiilor “arlekin” în anomaliile de dezvoltare a oaselor membrelor etc. Prelungirea unuia sau a ambelor membre deseori comportă un caracter genetic şi constituţional.

Arahnodactilia – membre lungi, subţiri. În cazul sindromului Caffey-Silverman, la copii din primele 6 luni de viaţă, survine brusc edemul difuz dur deasupra oaselor afectate, edem care la apăsare nu formează gropiţe. Pielea în acest loc străluceşte, e albă, se descuamează, e subţiată. La copii din primele 6 luni de viaţă edemul poate începe de la mandibulă, antrenând ulterior claviculele, umerii, omoplaţii, coastele, membrele, cu excepţia labei piciorului şi a mâinii. La copiii mai mari, faţa şi bărbia nu se edemaţiază. În cazul sifilisului congenital, a maladiei Parrot, în primele 3 luni se dezvoltă osteocondrita, atestându-se sensibilitate la durere în timpul mişcărilor pasive, traumatismul oaselor. Ţesuturile moi în locurile respective se edemaţiază, în timpul apăsării provocând durere. Mişcările active se produc cu dificultate. Mai frecvent afectate sunt membrele superioare. La nou-născuţi se înregistrează ruptură traumatică a epifizei, de cele mai multe ori – în partea superioară a humerusului. Local se determină tumefierea, îngroşarea, caracterul dolor al ţesuturilor moi. Copilul nu-şi mişcă membrul, la o mişcare pasivă a lui reacţionează prin ţipete. La copiii de 2-4 ani se produce frecvent subluxaţia capului osului radian la o hiperextensie bruscă a braţului întins. În zona carpului, precum şi în articulaţia cotului se resimte durere. Mişcările sunt limitate. Copilul îşi lipeşte braţul, îndoit din cot, de trunchi. Mâna este în pronaţie. Mişcările pasive cu antrenarea cotului, în toate sensurile, excluzând supinaţia, sunt dureroase. Efectul dat serveşte ca test diagnostic. Subluxaţia poate dispărea spontan în timpul somnului, însă, de regulă, necesită corecţie.

pe d ia t r ie

37

I

În cazul multor maladii ereditare şi congenitale (diabet fosfatic, sindroamele Fanconi-Debre-de-Toni, Marten-Albright, Bakvin-Aigher etc.) se înregistrează scurtarea şi deformarea membrelor. Sindromul Panner produce necroza aseptică a capului humeral, ceea ce conduce la scurtarea braţului. Sindromul Pertes provoacă la bolnavii de psoriazis necroza aseptică a capului femural, ceea ce generează scurtarea piciorului.

CAPITOLUL I. COP ILUL SĂNĂTOS

La copiii mici subluxaţia umărului poate apărea în urma hiperextensiei. În situaţia dată, stabilim tumefierea articulaţiei umărului, denaturarea ei. Roentgenografia nu relevă patologii. Deformarea tibiei se înregistrează în rahitism şi maladii pseudorahitismale, în osteocondroză şi condrodistrofie. Genu varum

Genu valgum

făcut diverse legături între alimentaţie şi patologie. Hipocrate stabileşte cu 500 de ani î.e.n. că alimentaţia are un rol deosebit în prevenirea şi tratamentul bolilor, combătând vechile doctrine că hrana “este sursa tuturor relelor”. “Dacă reuşim – spunea Hippocrate – să găsim pentru fiecare om echilibrul dintre alimentaţie şi exerciţiile fizice, astfel încât să nu fie nici mai mult nici mai puţin, am reuşit să descoperim mijlocul de întreţinere a sănătăţii”. Părintele medicinii se exprimă astfel clar, cu 2500 de ani în urmă, vis-a-vis de principiile de bază ale alimentaţiei raţionale promovate de nutriţia contemporană. Statisticile mondiale privind alimentaţia copiilor (conform OMS) indică următoarele realităţi:

Figura 1.10. Deformarea membrelor în varum şi în valgum Pseudoartroza congenitală – curbarea tibiei în partea anterior inferioară, cu deformarea claviculelor şi a altor oase. Genunchii întorşi în interior se atestă în rahitism, în boala lui Guler, maladia Marquio, în hipofosfatemie. Răsucirea genunchilor la 180° se înregistrează la nou-născuţii cu anomalii de dezvoltare a tibiei. Osteomielita hematogenă – bolnavul are simptomele generale ale stării septice: febrilitate, intoxicaţie. Local se determină o tumefacţie dură, provocând durere, spasm muscular; ulterior se produce hiperemie şi inflamarea ţesuturilor deasupra focarului leziunii. Particularităţile nutriţiei şi alimentaţiei la copil Alimentaţia este componenta de bază, recunoscută de toţi, a dreptului copilului la sănătate, stipulat în Convenţia Drepturilor Copilului. Copiii au dreptul la alimentaţie adecvată şi la accesul către produse nutritive şi inofensive, ambele influenţând direct realizarea dreptului la un nivel de sănătate cât mai înalt. Istoricul dezvoltării cunoştinţelor despre alimentaţie Studiul alimentaţiei umane a intrat târziu în domeniul preocupărilor ştiinţifice, deşi încă din cele mai vechi timpuri s-au 38

pe d ia t r ie

• alimentaţia insuficientă sau neadecvată reprezintă cauza directă sau indirectă de deces la 60% din 10,9 mln. copii decedați de 0-5 ani; • mai mult de 2/3 din acestea sunt legate de practici incorecte de alimentare şi au loc în primul an de viaţă; • alimentaţia la sân în primele luni de viaţă în întreaga lume nu depăşeşte 35%, complementul începe prea devreme sau prea târziu, iar produsele acestea nu întotdeauna sunt nutritive şi inofensive. Mai mult decât atât, copiii alimentaţi insuficient sau neadecvat sunt frecvent bolnavi şi suferă de tulburări de nutriţie şi creştere; • urmările alimentaţiei neadecvate şi retardul statural se resimt pe tot parcursul vieţii, influenţând capacitatea de însuşire a programelor şcolare, iar apoi – productivitatea muncii; • copiii, care nu sunt alimentaţi la sân au un risc de deces până la împlinirea vârstei de o lună de şase ori mai mare decât cei care sunt alimentaţi, măcar parţial cu lapte matern; • începând cu vârsta de 6 luni şi mai mult, când laptele matern nu mai satisface toate nevoile alimentare, copiii intră în perioada deosebit de vulnerabilă a diversificării, în care se realizează trecerea la alimentarea din masa familiei. Incidenţa alimentării incorecte creşte semnificativ în intervalul de vârstă 6-18 luni, fapt caracteristic majorităţii ţărilor, iar afecţiunile dobândite în această perioadă pot fi compensate destul de greu mai târziu. Strategia Globală a alimentaţiei copiilor sugari şi de vârstă fragedă (OMS, 2002) promovează un şir de activităţi în scopul asigurării unor practici de alimentare corectă a copiilor de această vârstă, având în vedere: • alimentaţia exclusivă la sân în primele 6 luni de viaţă; • diversificarea alimentaţiei începând cu vârsta de 6 luni cu continuarea alimentaţiei la sân; • selectarea raţiei optimale în situaţiile speciale (spre ex. la copii cu masă mică la naştere, copii născuţi de la mame HIV infectate şi familii în situaţie de risc); • asigurarea accesului la consultare adecvată privind alimentarea a celor care realizează nemijlocit îngrijirea şi creşterea copilului.

CAPITOLUL I. COPILUL SĂNĂTOS

Cu toate că alimentaţia adecvată este factorul determinant de sănătate la orice vârstă, o importanta majoră, uneori subapreciată aceasta o are în perioada copilăriei, în special la sugar, cea mai critică şi vulnerabilă perioadă a vieţii. Aceasta se datorează particularităţilor morfo-funcţionale de vârstă, precum şi discrepantei intre cererea marcată de factori nutritivi şi toleranţa limitată de imaturitatea organelor cu rol metabolic cum ar fi: ficat, rinichi, glande endocrine şi stadiul de dezvoltare şi maturare a SNC. Spre deosebire de adult, care din punct de vedere nutriţional are nevoie de un aport de întreţinere, sugarul trebuie sa crească şi să se maturizeze. Alimentaţia influenţează nu numai creşterea parametrilor antropometrici (talie, greutate, perimetre), dar şi maturizarea biologică şi morfologică a tuturor organelor şi sistemelor. Deficienţele nutriţionale au consecinţe de lungă durată, afectând complex dezvoltarea, maturizarea şi imunocompetenţa, constituind originea multor patologii ale adultului.

alimentaţia NATURALĂ a copilului Definiţie. Alimentaţie naturală (la sân) este alimentaţia copilului cu lapte de mamă. Se specifică alimentaţia exclusiv naturală, care reprezintă alimentaţia nou-născutului şi sugarului exclusiv cu lapte de mamă, fără nici un alt aliment solid sau lichid, fără apă sau ceai, până la vârsta de 6 luni. Laptele matern este cel mai bun aliment pentru copiii sugari, deoarece are o compoziţie adaptată la posibilităţile de digestie, asigură nevoile nutriţionale ale sugarului în această perioadă şi îi este necesar copilului până în al 2-lea an de viaţă inclusiv. Laptele matern este mai mult decât o simplă colecţie de nutrienţi şi o protecţie unică împotriva infecţiilor şi alergiei, alăptarea la sân asigură nişte efecte considerabile de protecţie a sănătăţii mamei. Necesităţile nutriţionale şi energetice crescute ale femeii ce alăptează pot fi uşor acoperite prin respectarea recomandărilor privind alimentaţia sănătoasă. Totodată un regim alimentar adecvat al mamei este mai puţin costisitor decât formulele de lapte praf pentru copii. Alăptarea la sân are efecte de lungă durată, având în vedere creşterea şi dezvoltarea. Efectele alăptării sunt mult mai mari dacă ea este începută cât mai devreme, adică chiar în primele 0,5-1-2 ore după naştere, copilul va fi hrănit la cerere şi exclusiv natural în primele 6 luni de viaţă.

Fiziologia lactaţiei ca bază a recomandărilor practice de stabilire, dezvoltare, menţinere şi stimulare a alimentaţiei la sân Lactogeneza începe în cursul gestaţiei. În primul trimestru de sarcină are loc proliferarea epiteliului canalelor şi formarea structurilor lobulo-alveolare. În al doilea trimestru se diferenţiază elementele alveolare şi începe secreţia lactată, care are o compoziţie diferita de secreţia postpartum. În ultimul trimestru de sarcină continuă hiperplazia alveolo-lobulara şi crește secreţia de lapte. Lactogeneza se află sub control endocrin. Pentru iniţierea lactaţiei şi menţinerea secreţiei suficiente de lapte matern sunt importante unele reflexe fiziologice atât materne (de oxitocină şi prolactină) cât şi ale copilului nounăscut, iar mai apoi sugar (de sugere, de înghiţire). Glandele mamare se pregătesc pentru lactaţie pe parcursul întregii perioade de sarcină. În primele luni de sarcină influenţa dominantă o au estrogenii, stimulând dezvoltarea ducturilor lactifere şi alveolare, numărul cărora între 5-8 săptămâni de sarcină se măreşte rapid, se îmbunătăţeşte considerabil vascularizarea glandei mamare, vizibilă chiar şi la exterior (desen vascular mult mai pronunţat). După trei luni de gestaţie, când începe să domine progesteronul, alveolele sunt dezvoltate, activitatea ţesutului glandular şi secreţia de colostru sunt stimulate de către creştea progresivă a concentraţiei de prolactină. Pe parcursul sarcinii producerea laptelui este inhibată de hormonii steroizi ai placentei (progesteronul în special), glanda fiind pregătită mai mult sau mai puţin de producerea laptelui de la a 16 săptămână de gestaţie. În rezultatul naşterii, efectul inhibitor al hormonilor placentari se întrerupe, nivelul de progesteron scăzând brusc. Odată cu naşterea şi întreruperea acţiunii progesteronului placentar, creşte rapid concentraţia de prolactină, care induce sinteza laptelui de către glanda mamară. Sinteza laptelui în interiorul alveolelor este un proces complex, ce include în sine şi câteva mecanisme secretorii: exocitoza, secreţia şi transferul lipidelor, secreţia apei şi a electroliţilor şi transferul imunoglobulinelor din spaţiul extracelular. Reflexul prolactinei la copilul sugar se include maximal la evacuarea completă a laptelui produs (de aici recomandarea de golire maximală a sânului), iar concentraţia şi activitatea prolactinei este maximă în perioada nocturnă (de aici recomandarea de a susţine în mod obligatoriu aplicarea la sân a copilului noaptea). Aplicarea copilului nou-născut la sân prin includerea arcului reflector al oxitocinei stimulează ejecţia (evacuarea) laptelui produs. Reflexul oxitocinei este indus de mai mulţi factori: de excitarea receptorilor mamelonului, precum şi de acţiunea factorilor emoţionali pozitivi legaţi de copil (imaginea lui, plânsul, contactul fizic şi strângerea la piept, emoţiile pozitive legate de copil). Prin urmare, pentru a iniţia şi stimula reflexul oxitocinei, se va acţiona pe d ia t r ie

39

I

Strategia recunoaşte şi interacţiunile existente între alimentarea mamei şi starea de sănătate a copilului, recomandând intervenţii efective pentru îmbunătăţirea statutului nutriţional matern.

CAPITOLUL I. COP ILUL SĂNĂTOS

prin stimularea factorilor mai sus enumeraţi prin: aplicare la sân cât mai precoce (în primele 0,5-2 ore după naştere), în condiţiile unei naşteri fiziologice; aplicare cât mai frecventă la sân, la cererea copilului (pentru sugarii în vârstă de până la 6 luni minimum de 8 ori în 24 ore), inclusiv şi noaptea; aflarea mamei alături, în aceeaşi încăpere cu copilul, un contact fizic strâns şi permanent (ochi la ochi, piele la pilele) imediat după naştere; alimentare exclusivă la sân primele 6 luni de viaţă (excluderea altor produse, inclusiv a apei); eliberarea maximă de lapte a sânilor (stoarcerea surplusului). O condiţie obligatorie pentru stabilirea, dezvoltarea şi menţinerea lactaţiei este aplicarea şi poziţionarea corectă a copilului la sân. Semnele poziţionării corecte a copilului în timpul alimentării la sân: • copilul este întors cu tot corpul spre mama şi e strâns lipit cu burtica de burta mamei; • faţa copilului se află aproape de piept; • corpul şi capul copilului formează o linie dreaptă; • mama susţine cu ambele mâini capul şi corpul copilului. Semnele aplicării corecte la sân: • bărbia copilului atinge pieptul mamei; • guriţa este larg deschisă; • buza de jos este curbată către exterior; • deasupra buzei superioare se observă o fâşie mai mare a areolei decât sub buza inferioară. Evoluţia lactaţiei. În ultimul trimestru de sarcină şi în primele 3-5 zile postnatal laptele secretat este numit colostru, care în cel mult 7 zile (de obicei în ziua 3-4) se transformă în lapte de tranziție, apoi matur. Acest fenomen este denumit “furia laptelui“ şi este însoţit de tumefierea dureroasă a glandelor mamare, uneori febrilitate, cefalee, indispoziţie, chiar leucocitoză şi limfocitoză. Colostrul reprezintă laptele produs de glandele mamare în primele zile după naştere, la început în cantitate mică, ulterior, la 3-4 zile după naştere, cantitatea devenind suficientă în ziua 5-7 (la unele mame doar în ziua 10-12). Între săptămâna a doua şi a patra postnatal compoziţia colostrului se modifică treptat (laptele de tranziţie), după 30 zile de la naştere devenind lapte matur. Colostrul este un lichid galben opalescent, cu pH-ul 7,4, este mai bogat în proteine (globuline) şi minerale (Na, K) comparativ cu laptele de mamă matur; bogat în vitamine şi anticorpi, are un conţinut crescut de IgA, cu rol în protecţia mucoasei intestinale; densitate de 1035-1045, are efect laxativ, favorizând eliminarea meconiului, valoarea calo-

40

pe d ia t r ie

rică constituie 580 kcal/l. Prin compoziţia sa şi valoarea calorică reprezintă alimentul ideal în perioada adaptării digestive a nou-născutului. Laptele de mama matur: lichid alb, cu densitate 1030, pH – 7,3; conţine la 1 litru: 11-12 g proteine, 42-45 g lipide, 70 g glucide, 2 g minerale. Importanţa alimentaţiei la sân şi avantajele laptelui matern faţă de alte tipuri de lapte Avantajele nutritive (alimentare) sunt reprezentate de conţinutul şi calitatea componenţilor nutritivi ai laptelui matern şi sunt destul de bine studiate. În funcţie de gradul de adaptare, formulele de lapte artificiale imită mai mult sau mai puţin conţinutul factorilor nutritivi ai laptelui uman, care diferă mult de laptele de vaci sau laptele altor mamifere, folosit uneori pentru alimentaţia sugarilor. Este demonstrat, că laptele matern după conţinut este net superior faţă de toţi înlocuitorii, chiar şi de cele mai avansate formule adaptate. Conţinutul laptelui matern nu este constant, schimbându-se pe parcursul celor 24h şi a unui ciclu de lactaţie. Volumul total de producţie a laptelui şi de consumare a lui este foarte variabil (100-300-850 ml-1L), depinzând în cea mai mare parte de frecvenţa şi eficienţa suptului. Conţinutul comparativ al laptelui matern, amestecului lactat industrial (adaptat şi a celui preparat în condiţii casnice – neadaptat) este reprezentat în tabelul 1.3. Avantajele nutritive ale proteinelor laptelui matern: • conţinutul de proteine în laptele matern corespunde necesităţilor copiilor sugari; • laptele matern conţine preponderent proteine serice, comparativ cu laptele de vaci, în care proteina majoritară este cazeina şi doar 20% reprezintă fracţia serică; • o parte din proteinele serice ale laptelui matern sunt reprezentate de α-lactalbumină, lactoferină, care reprezintă sursa tuturor aminoacizilor esenţiali pentru organismul copilului sugar; • în laptele de vaci, respectiv şi în formulele preparate în baza acestuia, spre deosebire de laptele matern, proteina majoritară este β-lactoglobulina, care lipseşte în laptele matern şi poate induce reacţii alergice la copii; • cazeina laptelui matern posedă proprietăţi chimice deosebite de cazeina laptelui de vaci, fapt care-i uşurează digestia; • cazeina laptelui matern este reprezentată şi prin factorii imuni de origine proteică – imunoglobulina A, lactoferina, lizozim şi alte macromolecule, implicate în apărarea specifică şi nespecifică a organismului copilului.

CAPITOLUL I. COPILUL SĂNĂTOS

Tabelul 1.3. Conţinutul de ingrediente în laptele matern matur şi alte tipuri de lapte (la 100 ml) Valorile medii pentru formule de lapte praf

Valorile medii pentru lapte de vaci

Amestec preparat în condiţii casnice

Energie (кG) (кcаl)

280 67

250-315 60-75

276 66

221 63

Proteine (g)

1,3

1,2 -1,95

3,2

2,1

Glucide (g)

7

4,6-9,1

4,6

8,0

Lipide (g)

4,2

2,1-4,2

3,9

2,5

Fier (mg)

76

325-975

60

39

Calciu (mg)

35

59

120

75

Natriu (mg)

15

13-39

55

36

Clor (mg)

43

32,5-81

97

63

I

Componentul

Valorile medii pentru laptele matern

Avantajele nutritive ale glucidelor laptelui matern:

Avantajele nutritive ale lipidelor laptelui matern:

• glucidele laptelui matern sunt reprezentate de lactoză, care acoperă 40% din caloriile furnizate şi care se digerează/asimilează uşor (>90%) în intestinul subţire; • lactoza neasimilată a laptelui matern ajunge în intestinul gros, unde sub acţiunea bacteriilor se fermentează şi se transformă în acizi graşi cu lanţuri scurte şi acid lactic, compuşi, care, la rândul lor se asimilează, contribuind la acumularea de energie; • altă acţiune benefică este micşorarea valorii pH-ului intestinal şi îmbunătăţirea absorbţiei Ca; • lactoza laptelui matern favorizează creşterea lactobacililor şi celorlalţi reprezentanţi ai microbiocenozei normale a intestinului, care-l apără pe sugar de gastroenterită; • în timpul infecţiei intestinale la copiii, alimentaţi cu laptepraf, uneori se dezvoltă intoleranţa la lactoză, ca rezultat al afectării epiteliului şi scăderii activităţii lactazei, ceea ce impune necesitatea administrării formulelor speciale, fără lactoză; • copii, alimentaţi natural, îşi menţin toleranţa faţă de conţinutul sporit de lactoză din laptele matern, de aceea trebuie să fie alimentaţi în continuare natural.

• lipidele laptelui matern acoperă aproximativ 50% din totalul de calorii; • laptele anterior, care se scurge la începutul alimentării la sân, este mai apos, conţine mai multă lactoză şi mai puţine lipide, acestea fiind mai multe în laptele posterior, astfel cel mai bogat energetic lapte se scurge la sfârşitul alimentării; • laptele posterior în acest fel joacă un rol important în asimilarea de energie şi, deşi se dobândeşte mai greu, este esenţial ca să nu se întrerupă alimentarea când fluxul de lapte a scăzut sau copilul suge mai puţin activ. Avantajele alimentaţiei la sân prin conţinutul unic de vitamine şi minerale: • deşi femeile cu un statut nutriţional scăzut pot să producă lapte în cantităţi suficiente şi de o calitate satisfăcătoare pentru dezvoltarea copilului sugar, conţinutul optim al micro-nutrienţilor în lapte şi, respectiv conţinutul optim al acestora în organismul copilului este într-o oarecare măsură dependent nutriţia mamei;

pe d ia t r ie

41

CAPITOLUL I. COP ILUL SĂNĂTOS

• cei mai dependenţi de consumul matern micronutrienţi sunt vitaminele hidrosolubile, mai puţin cele liposolubile; • conţinutul de minerale din laptele matern, însă, cu mici excepţii, este puţin dependent de consumul matern şi rezervele acestora din organismul mamei; • la copiii alimentaţi exclusiv natural, carenţa ingredientelor nutritive manifestată clinic este puţin probabilă în primele 6 luni de viaţă; • dacă statutul nutriţional al mamei în sarcină este adecvat cerinţelor, copiii alimentaţi exclusiv natural până la vârsta

de 6 luni nu au nevoie de suplimentare cu vitamine şi minerale; • dacă există deficit de microelemente – corecţia alimentară a mamei, inclusiv suplimentele vor fi utile atât mamei, cât şi copilului. Pentru a identifica riscul de carenţă a microelementelor nutritive la copil/mamă, precum şi influenţa adaosurilor nutritive asupra componenţei laptelui matern şi intervenţiilor necesare, este util de a diviza microelementele nutritive din laptele matern în două grupe (tabelul 1.4.).

Tabelul 1.4. Influenţa consumului şi stării nutriţionale a mamei asupra conţinutului de microelemente şi vitamine în laptele matern Microelemente nutritive, care depind de starea sănătăţii mamei

Microelemente nutritive, care nu depind de starea sănătăţii mamei

Tiamina, Riboflavina, Vitamina B6, Vitamina В12, Vitamina D, Vitamina А, Iodul, Se

Zn, Fe, acid folic, Ca

Consumul insuficient şi statutul mamei influenţează (scade) conţinutul acestor componente în laptele matern, iar conţinutul scăzut al acestora în lapte poate influenţa dezvoltarea copilului

Consumul acestor microelemente de către mamă (inclusiv prin adaosuri) precum şi insuficienţa lor relativ puţin influenţează conţinutul acestora în laptele matern

Rezervele majorităţii acestor microelemente în organismul copilului sunt mizere şi foarte rapid se istovesc, de aceea dependenţa copilului de aportul constant al acestora cu laptele matern sau complementul este evidentă

Deoarece concentraţia acestora în lapte rămâne constantă, atunci când mama are carenţă, ea nu este ferită de epuizarea rezervelor acestor elemente în timpul lactaţiei

Concentraţia acestor microelemente în laptele matern poate fi rapid restabilită prin consumul corespunzător de către mamă

Administrarea de adaosuri va fi mai degrabă utilă mamei, decât copilului Conţinutul scăzut al acestor microelemente sau rezervele lor la mamă nu vor influenţa consumul de către copil şi necesităţile de complement

Avantajele incontestabile ale alimentaţiei la sân sunt reprezentate şi de factorii de protecţie şi imunomodulatori ai laptelui uman, reprezentaţi atât prin imunoglobuline de toate clasele (G, A, M, D), în special imunoglobiline A-secretorii (sIgA) active anti-E.coli, C.tetani, K.pneumoniae, Salmonela, Shigela, S.pneumoniae, C.tetani, H.influenzae, V.holerae, Candida albicans etc., cât şi prin alte componente de apărare imună specifică şi nespecifică (anticorpi antivirus, interferoni, interleuchine, limfocite T şi B, macrofagi, lizozim, lactoferină, ologozaharide etc.). În afară de rolul său imunoprotector activ (protecţie împotriva infecţiilor şi alergiei), laptele matern de asemenea stimulează şi dezvoltă propriul sistem imun al copilului. Rolul imunobiologic al laptelui matern este mai evident în perioada 42

pe d ia t r ie

imediată după naştere (proprietăţile colostrului) şi în primele luni de viaţă ale copilului; efectele protectoare depind de durata perioadei de alăptare, fiind destul de importante mai cu seamă copiilor prematuri. Rolul imunoprotector al laptelui matern se realizează astfel în mai multe direcţii: • • • •

se micşorează răspândirea şi durata afecţiunilor diareice; copilul e protejat de infecţiile respiratorii; scade frecvenţa otitelor medii şi previne recidivarea lor; protejează de enterocolită ulcero-necrotică, bacteriemie, meningită, botulism, infecţii urinare; • este posibilă micşorarea riscului de maladii autoimune (diabet zaharat tip I, colită nespecifică ulceroasă etc.); • micşorează riscul morţii subite a sugarului.

CAPITOLUL I. COPILUL SĂNĂTOS

Alimentaţia la sân stimulează şi dezvoltarea psihomotorie a copilului, fapt argumentat prin prezenţa în laptele matern a neurohormonilor specifici (leencefalina, β-endorfina, metaencefalina etc.). Avantajele alimentaţiei naturale pentru mama care alăptează: • stabilirea precoce a lactaţiei după naştere reface mai devreme puterile mamei; • grăbeşte involuţia uterului şi micşorează riscul patologilor post-partum, reducând mortalitatea maternă; micşorând hemoragiile contribuie la evitarea pierderilor de hemoglobină; • prelungeşte perioada de amenoree, protejând de apariţia unei noi sarcini; • accelerează pierderile de greutate, acumulate pe parcursul sarcinii, femeia revenind mai repede la greutatea corporală de înainte de sarcină; • reduce riscul dezvoltării cancerului mamar preclimacteric; • reduce riscul dezvoltării cancerului ovarian. Cei 10 paşi pentru susţinerea alimentaţiei la sân (Declaraţia comună UNICEF, OMS, 1989) 1. Existenţa unei politici clare şi corecte privind alimentaţia la sân, care este adusă la cunoştinţa cadrelor medicale. 2. Instruirea cadrelor medicale privind implementarea acestei politici. 3. Informarea tuturor gravidelor privind avantajele alimentaţiei la sân şi a metodelor de alimentare la sân şi menţinere a acesteia. 4. Ajutarea mamelor să iniţieze alimentarea la sân în primele 30 min după naştere. 5. Instruirea mamelor cum să susţină lactaţia chiar şi atunci, când sunt despărţite de copil. 6. Interzicerea administrării altor alimente sau lichde înafara de laptele matern, cu excepţia indicaţiilor speciale medicale. 7. Aflarea mamei cu copilul într-o încăpere 24 ore din 24. 8. Încurajarea alimentaţiei la cerere. 9. Interzicerea suzetelor, tetinelor. 10. Încurajarea formării grupurilor de susţinere a alimentaţiei la sân.

Diversificarea alimentaţiei: introducerea complementului E indiscutabil faptul, că către vârsta de 6 luni copilul are nevoie şi de alte alimente decât laptele (matern sau formula). Aceasta este legat de faptul, că laptele matern sau formula nu mai acoperă nevoile crescânde de ingrediente alimentare. Totodată, către vârsta de 6 luni, “se maturizează” fermenţii de bază, implicaţi în digestia proteinelor, lipidelor şi glucidelor, scade permeabilitatea mucoasei intestinale, creşte puterea motorie a tractului digestiv, factori, care argumentează introducerea noilor alimente anume la această vârstă. Este necesar de menţionat, că introducerea neargumentată a complementului la o vârstă mai mică sporeşte incidenţa reacţiilor alergice şi tulburărilor din partea tractului digestiv. Diversificarea precoce (înaintea vârstei de 6 luni), reprezintă un concept în prezent combătut, datorită ineficienţei echipamentului enzimatic (amilaza pancreatică), implicat în procesul de digestie, persistenţei reflexului de protruzie a limbii, care împiedică alimentaţia la linguriţa înainte de aceasta vârstă, imaturităţii funcţiilor renale şi imunologice. În primele 6 luni de viaţă sugarul este dependent de un singur aliment – LAPTELE. Numai după aceasta vârstă se dezvoltă echipamentul enzimatic şi imunologic, care permite trecerea de la alimentaţia exclusiv lactată, la alimente semisolide. Introducerea precoce a alimentelor complementare impune unele riscuri şi anume: • hrana complementară, înlocuind o parte din laptele matern, va duce la scăderea producţiei de lapte şi, respectiv, la posibilitatea micşorării consumului de energie şi substanţe nutritive de către copil; • copii sugari sunt supuşi acţiunii microbilor patogeni, prezenţi în produsele alimentare şi lichide, care pot fi contaminate, astfel sporind riscul fenomenelor dispeptice, respectiv a tulburării de nutriţie; • riscul bolilor diareice şi a alergiei alimentare este amplificat de către imaturitatea intestinului sugarului, fapt, care la fel poate induce o tulburare de nutriţie; • mamele devin mai devreme fertile, deoarece scăderea consumului de lapte matern reduce perioada de suprimare a ovulaţiei. Introducerea tardivă a hranei complementare nu este lipsită de probleme, deoarece: • aportul insuficient de energie şi substanţe nutritive pe contul exclusiv al laptelui matern poate duce la retard în creştere şi nutriţie scăzută; • incapacitatea laptelui matern de a asigura, de la o anumită vârstă, nevoile copilului poate duce la carenţe de micronutrienţi, mai cu seamă de fier şi zinc;

pe d ia t r ie

43

I

Un avantaj preţios al laptelui de mamă se realizează şi prin conţinutul de factori reglatori de funcţii specifice umane, prezenţi în laptele matern (enzimele, unii componenţi speciali, hormonii şi factorii de creştere) şi care determină creşterea şi dezvoltarea fizică, dezvoltarea şi maturizarea tuturor organelor şi sistemelor.

CAPITOLUL I. COP ILUL SĂNĂTOS

• nu va fi asigurată dezvoltarea optimală a abilităţilor motorii corespunzătoare, ca de exemplu mestecatul, precum şi recepţia adecvată de către copil a noului gust şi structură a hranei (tab. 1.5.) Tabelul 1.5. Evoluţia abilităţilor copilului faţă de consumul anumitor tipuri de produse Vârsta (luni)

Abilităţile, reflexele stabile

Tipuri produse

0-6

Suptul şi înghiţitul

Lichide

Lapte matern

6-7

Apariţia primelor mişcări de mestecare; Creşte puterea suptului. Deplasarea reflexului de vomă de la mijloc spre rădăcina limbii

Pireuri

Pireuri legume, fructe, cereale fără gluten (orez), carne bine omogenizată

7-12

Curăţarea linguriţei cu buzele; Muşcatul, mestecatul; Mişcări laterale cu limba şi împingerea hranei către dinţi

Produse tocate sau mărunţite, care pot fi luate şi cu mâna

Carne bine fiartă şi tocată, legume şi fructe fierte pasate cu furculiţa, legume şi fructe proaspete mărunţite (banane, zămos, roşii); cereale şi pâine

12-24

Mişcări de mestecare complexe; Stabilitatea maxilarelor

Reguli de diversificare a alimentaţiei (introducere a complementului) Respectarea anumitor reguli va feri copilul de fenomene negative, care pot apărea la copilul sugar drept răspuns la administrarea produselor noi, necunoscute, astfel: • complementul (alimentul nou) va fi administrat numai copilului sănătos; • nu se va grăbi administrarea de noi produse pe timp foarte cald sau în timpul vaccinărilor; • în timpul introducerii alimentelor noi laptele matern sau formula vor rămâne alimentul de bază al copilului; • nu se vor da în aceeaşi zi două sau mai multe produse noi; • alimentele noi se vor da cu linguriţa, de la o consistenţă mai slabă, omogenă, treptat ajungând la consistenţa de pastă; • diversificarea se va începe de la un singur produs, treptat adăugându-se noi produse; • administrarea noului produs se va face înainte de alimentul de bază;

44

Exemple produse

pe d ia t r ie

Hrana din masa familiei

• se începe de la cantităţi mici, mărind volumul timp de 5-7 zile; • se administrează produsul nou în prima jumătate de zi pentru a urmări starea copilului; • noul produs se va propune copilului de mai multe ori; • dacă copilul refuză insistent un produs, se va renunţa la acesta temporar, pentru ca peste un timp să se încerce din nou; • pentru monitorizarea mai eficientă se recomandă de a nota toate manifestările neobişnuite (meteorism, modificări de scaun, erupţii pe piele) într-un jurnal; • nu este recomandat de a da copilului acelaşi produs de două sau mai multe ori pe zi; • diversificarea alimentaţiei trebuie să reprezinte un proces de introducere a unor produse noi, diferite după consistenţă, gust, miros şi aspect, menţinând în continuare alimentarea la sân; • nu se sărează alimentele copilului până la vârsta de 3 ani; • diversificarea produselor cuprinde 2 perioade: hrana perioadei de tranziţie (6-12 luni) şi hrana din masa familiei.

CAPITOLUL I. COPILUL SĂNĂTOS

Tabelul 1.6. Cronologia administrării, cantităţile orientative şi tipurile alimentelor oferite copiilor de 6 luni – 3 ani

Lapte

6 luni

7 luni

8 luni

9 luni

10-12 luni

Lapte matern la cerere, minim 5-6 ori în 24 ore, inclusiv noaptea

2 ani

3 ani

Lapte matern sau lapte praf

Suc de fructe

50 ml

50 ml

50 ml

50 ml

50 ml

150 ml

150 ml

Fructe coapte, proaspete sau preparate, omogenite în pireu sau zdrobite)

50 g

50 g

50 g

50 g

50 g

100 g

200 g

Brânză

40 g

40 g

40 g

40 g

50 g

60 g

80 g

1/4

1/3

1/2

1/2

1/3

1

60-80 g (fără gluten)

130 g

150 g

160 g

160 g

200 g

250 g

2g

3g

4g

5g

5g

10 g

10 g

Ulei vegetal

1 linguriţă pentru cafea

1 linguriţă pentru cafea

1 linguriţă pentru cafea

1 linguriţă pentru cafea

1 linguriţă pentru cafea

1 linguriţă pentru cafea

1 linguriţă pentru cafea

Terci cereale

10-60 ml

150 ml

160 ml

180 ml

180 ml

200 ml

250 ml

5-10 g (1-2 linguriţe pentru cafea)

10-15 g (2 linguriţe pentru cafea)

20 g (3 linguriţe pentru cafea)

30 g 4 linguriţe pentru cafea cafea

40 g 6 linguriţe pentru cafea

40 g 6 linguriţe pentru cafea

10-15 g (2 linguriţe)

20 g (3 linguriţe)

30 g 4 linguriţe pentru cafea

40 g 6 linguriţe pentru cafea

40 g 6 linguriţe pentru cafea

Gălbenuş Pireu de legume Unt

Carne

Peşte Pâine, biscuiţi, paste fine

adaptate capacităţilor copilului de masticaţie, înghiţire şi digestie

Alimentaţia mixtă şi artificială

În caz de insuficienţă de lapte matern, lipsa lui sau contraindicaţii pentru alimentaţia la sân, apare necesitatea de a alimenta copilul cu un alt tip de lapte, adică de a trece la alimentaţia mixtă sau artificială. Alimentaţia mixtă este tipul de alimentaţie, când copilul, pe lângă laptele matern, mai primeşte pe parcursul zilei şi un alt

tip de lapte – formulă de lapte praf (amestec lactat adaptat sau neadaptat), raportul dintre ele fiind diferit. Formula de lapte, administrată suplimentar laptelui matern în alimentaţia mixtă, se numeşte supliment. Dacă copilul primeşte lapte matern mai puţin de 1/5 din raţia zilnică, restul revenind formulelor de lapte artificiale, sau nu beneficiază deloc de laptele mamei, se consideră că el este alimentat artificial. pe d ia t r ie

45

I

Produse/vârsta

CAPITOLUL I. COP ILUL SĂNĂTOS

Există mai multe clasificări, pe mai multe criterii, ale formulelor de lapte, principalul fiind gradul de adaptare, toate formulele la modul general divizându-se în adaptate şi neadaptate.

Selectarea formulei lactate pentru alimentaţia mixtă sau artificială a copilului se bazează, în primul rând, pe aprecierea stării sănătăţii copilului sugar şi particularităţile lui de dezvoltare.

Formulele (amestecurile) adaptate sunt nişte formule de lapte, elaborate de cercetători ştiinţifici şi echilibrate după conţinutul ingredientelor nutritive pentru o maximală apropiere de conţinutul laptelui matern. Ele sunt fabricate în mod industrial, utilizând tehnologii avansate de producere şi diferă mult între ele.

Reguli de selecţie formulei de lapte pentru alimentaţia mixtă/artificială a sugarului:

Formulele neadaptate sunt formule de lapte preparate în condiţii casnice, reprezentând laptele mai multor mamifere, mai cu seamă laptele de vaci, dar şi de capre, bivoliţă etc. şi diluţiile lor. Clasificarea formulelor de lapte, utilizate pentru alimentaţia mixtă/artificială a sugarilor După criteriul vârstă, la care sunt indicate: • de start (până la 6 luni) a) pentru prematuri b) pentru nou-născuţi la termen • de continuare (după 6 luni) După gradul de adaptare: • neadaptate (“Clasice”) • parţial adaptate • adaptate (”umanizate”, ”maternizate”) În funcţie de particularităţi compoziţionale: • dulci • acidofile În funcţie de sursa proteinelor: • din lapte de vacă • din soia (”lapte vegetal”) • din carne Formule speciale (dietice, terapeutice): • delactozate sau cu cantitatea redusă de lactoză • degresate, sau cu conţinut scăzut de lipide • cu conţinut proteic hidrolizat • cu conţinut sporit de lipide • cu conţinut sporit de proteine • cu conţinut sporit de oligoelemente, vitamine etc. • fără gluten • fără fenilalanină • hipoalergice 46

pe d ia t r ie

• dacă copilul a primit deja o formulă de lapte, a tolerat-o bine şi se dezvoltă corespunzător vârstei, se va recomanda administrarea ei în continuare; • se va lua neapărat în consideraţie vârsta copilului; • se vor prefera formulele cu grad înalt de adaptare, mai cu seamă în primele 6 luni de viaţă; • se vor studia minuţios compoziţia şi calitatea (datele, expuse pe etichetă / conţinutul cantitativ şi calitativ al ingredientelor, termenul de valabilitate); • formula de lapte e preferabil să conţină taurină, care participă la formarea ţesuturilor sistemului nervos, retinei ochiului, are un rol anume în stabilirea unor funcţii de apărare etc.; • e de dorit ca amestecul ales să conţină carnitină importantă pentru buna desfăşurare a metabolismului proteic, lipidic şi energetic în celulă; • formula de lapte trebuie să conţină şi acizi graşi nesaturaţi, care sunt indispensabili pentru dezvoltarea adecvată a creierului şi retinei; • formula de lapte e bine să conţină preponderent proteine din zer şi mai puţin cazeină, pentru a apropia conţinutul de aminoacizi de cel al laptelui matern şi pentru o mai bună digestie a proteinelor; • se va aprecia toleranţa individuală faţă de amestecul selectat, iar la apariţia semnelor de intoleranţă (erupţii alergice, meteorism, regurgitări mai frecvente, dureri abdominale, scaune modificate) se va face o evaluare a stării sănătăţii copilului şi, dacă nu există alte explicaţii a semnelor indicate, se va selecta o nouă formulă; • se va ţine cont de faptul că nu e bine de trecut de la o formulă la alta fiecare 1-2 zile; adaptarea faţă de un produs nou durează în mediu nu mai puţin de 3-5 zile; • dacă există indicaţii speciale, se va selecta un amestec dietetic; • în perioada de vară sunt recomandate formule cu proprietăţi prebiotice. Recomandări pentru alimentaţia mixtă: • Metoda complementară (de completare) este practicată în caz de hipogalactie: la fiecare alimentare copilul se aplică întâi la sân, apoi se administrează suplimentul. Această metodă este recomandată mai mult, fiind fiziologică şi contribuind la menţinerea şi stimularea în continuare a lactaţiei;

CAPITOLUL I. COPILUL SĂNĂTOS

Calculul estimativ al volumului alimentar pentru sugar Volumul alimentar zilnic poate fi calculat prin mai multe metode, cele mai cunoscute şi utilizate fiind metodele “clasice” (volumetrică şi energetică). Pentru un nou-născut în primele 7 zile de viaţă poate fi folosită formula Finkelştein: L= (N-1) x 70 sau 80, în care: L – cantitatea de lapte pe zi; N – numărul de zile de viaţă

• 6-9 luni – 1/8 din masa corpului, exprimat în ml; • 9-12 luni – 1/9 din masa corpului, exprimat în ml; Având în vedere volumul fiziologic al stomacului sugarului nu se va depăşi volumul de 1 litru. Metoda calorică de calcul a volumului alimentar zilnic în funcţie de vârstă: • • • •

1 trimestru – 120 kcаl / 1 kg masă corp; 2 trimestru – 115 kcаl / 1 kg masă corp; 3 trimestru – 110 kcаl / 1 kg masă corp; 4 trimestru – 90-100 kcаl / 1 kg masă corp.

Necesităţile nutritive ale copiilor sunt influenţate de: • rata de creştere: în primele 3 luni de viaţă de la 25 la 40 g/ zi, la 4-9 luni – 20-15 g/zi, la 18-36 luni – 6 g/zi; • compoziţia ţesuturilor noi: de la naştere până la 4 luni creşterea ponderală include circa 40% ţesut adipos, la 2436 luni – numai 3%, necesităţile de proteine sunt respective 11 şi 21% din aportul energetic total; • în caz de malnutriţie fiecare gram de ţesut nou necesită în plus 0,2 g proteine, astfel necesităţile sunt cu 1-2 g/zi mai mari; • prematurul sub 1500 g necesită mai multe proteine (3 g/ kg/zi şi mai mult), 80% din proteine se utilizează pentru creştere, pe când la un copil eutrof, în vârstă de 1 an – doar 20%; • copilul de vârstă fragedă este deosebit de vulnerabil pentru subnutriţie. Astfel, necesităţile energetice până la 1 an sunt 120-90 kcal/ zi, după 1 an – 90 kcal/zi, cu variaţii în funcţie de activitatea fizică, micşorându-se până la 40 kcal/kg/zi la vârsta de adolescent. Necesităţi zilnice de proteine în funcţie de vârstă:

Coeficientul 70 se utilizează pentru sugarii născuţi cu greutatea sub 3250 g, iar cel de 80 – pentru sugarii născuţi cu greutatea peste 3250 g.

• 1-3 luni: 2,5-2,25 g/kg/zi; • 4-12 luni: 2,0-1,5 g/kg/zi; • 1 -5 ani: 1,2-1,1 g/kg/zi.

Din ziua a 7-a până în a 14-a de viaţă se poate folosi formula Apert:

Sugarul necesită 43% din proteine sub formă de aminoacizi esenţiali, copiii mai mari – 36%

V=1/10 din greutatea corpului + 200 După ziua a 14-a de viaţă volumul zilnic alimentar se poate calcula prin metoda volumetrică: • 14 zile-2 luni – 1/5 din masa corpului, exprimat în ml; • 2-4 luni – 1/6 din masa corpului, exprimat în ml; • 4-6 luni – 1/7 din masa corpului, exprimat în ml;

Necesităţi zilnice de lipide în funcţie de vârstă: • pentru sugar: 3,5-6 g/kg/zi; • la vârsta de 1-3 ani: 4,5 g/kg/zi; • 4 ani şi mai mult – 2 g/kg/zi. Se recomandă ca minimum 30%, optimal 40-50%, din necesităţi energetice ale sugarului şi copilului mic să fie satisfăcute pe d ia t r ie

47

I

• Metoda alternativă este utilizată atunci, când mama nu poate aplica destul de frecvent la sân copilul, lipsind o perioadă de timp de acasă (este la serviciu, la studii). În acest caz se insistă asupra alimentării maxime cu lapte muls (stors), iar deficitul se va compensa cu formulă de lapte praf, înlocuind una sau mai multe aplicări la sân cu supliment. Acesta metodă este mai puţin recomandată, deoarece intervalele mari între aplicarea la sân influenţează negativ lactaţia, reducând progresiv cantitatea de lapte produc de către mamă; • raţia alimentară zilnică va reieşi din calculul estimativ al volumului alimentar necesar; • suplimentul se va administra preferabil după aplicare la sân (metoda complementară); • suplimentul va fi administrat cu linguriţa/cănuţa pentru a nu dezorienta suptul copilului; • se va începe de la volumul de 20-30 ml, treptat mărindu-l până la cel necesar; • temperatura suplimentului nu va depăşi 40°C; • copilul se va poziţiona comod, în scăunaş special sau în braţe; • complementul (alimentele noi, administrate după 6 luni) se va introduce reieşind din particularităţile individuale.

CAPITOLUL I. COP ILUL SĂNĂTOS

pe contul lipidelor, iar după vârsta de 2 ani nivelul optim să fie 30%, din care mai mult de 10% – lipide nesaturate sau polinesaturate. Necesităţi zilnice de glucide în funcţie de vârstă: • pentru sugar: 12 g/kg/zi; • celelalte vârste: 10 g/kg/zi. După vârsta de 2 ani 60% din necesităţile energetice trebuie satisfăcute pe contul glucidelor, din care 10% să fie carbohidrate simple. Cetoza rezultă în cazul când densitatea energetică a glucidelor este sub 10%. Alte necesităţi: • fibre vegetale: aportul aproximativ recomandat este de 0,5 g/kg/zi cu un maximum de 35 g/kg/zi; • necesarul de apă: pentru un copil sănătos este de 10-15% din greutatea sa, la adult – 2-4%. Alimentaţia sănătoasa pentru copilul mai mare de 24 de luni prevede: • asigurarea unei varietăţi alimentare, ceea ce înseamnă consumul pe parcursul unei zile, de alimente din toate grupele şi subgrupele alimentare; • asigurarea unei proporţionalităţi între grupele şi subgrupele alimentare, adică un aport mai mare de fructe, legume, cereale integrale, lapte şi produse lactate, comparativ cu alimentele cu un conţinut crescut de grăsimi şi adaos de zahăr; • consumul moderat al unor produse alimentare, adică alegerea unor alimente cu un aport scăzut de grăsimi saturate (unt, untură, carne grasă) şi de zahăr adăugat; • este încurajată dieta prudentă, deoarece copilul cu nivel crescut de colesterol în sânge are tendinţa spre a deveni un adult cu colesterol crescut şi, deci, cu risc sporit de afectare coronariană. Caracteristicile dietei prudente pentru copiii mai mari de 2 ani: • lipide total sub 30% din aportul de calorii, cu 10% lipide polinesaturate şi 10% nesaturate;

48

pe d ia t r ie

• aport de colesterol sub 100 mg/1000 kcal/zi, maxim 300 mg/zi; • glucidele trebuie să furnizeze 60% sau mai mult din aportul caloric zilnic, din ele doar 10% sub formă de zahăr simplu, 50% sub formă de carbohidrate complexe; • este recomandată dieta bogată în fibre vegetale; • dieta trebuie să fie nutriţional echilibrată, variată, adecvată creşterii optimale şi activităţii desfăşurate; • cantitate redusă de sare. Se recomandă: • • • • • • •

carne albă, preferabil de pasăre; peşte (fiert sau copt); lapte degresat, uleiuri vegetale; gălbenuş de ou până la 2-3 ori pe săptămână; pâine neagră şi cât mai multe fructe şi legume; limitarea alimentelor conservate, deserturilor, dulciurilor; nu se recomandă în alimentaţia copiilor produse alimentare de densitate energetică înaltă, cu conţinut sporit în grăsimi şi redus în nutrimente.

Grăsimi, Uleiuri, Dulciuri OCAZIȚIONAL

Grăsimi Zaharuri Simbolurile arată conținutul de grăsimi și zaharuri în grupele de alimente

Lactate 2-3 PORȚII

Carne, Pui, Pește, Ouă Fasole uscată, Nuci 2-3 PORȚII

Legume 3-5 PORȚII

Fructe 2-4 PORȚII Pâine, Cereale, Orez, Paste 5-11 PORȚII

Figura 1.11. Piramida alimentară Dieta potrivită are un rol determinant în îmbunătăţirea calităţii vieţii, menţinerea unei bune stări de sănătate şi creşterea duratei medii de viaţă.

CAPITOLUL I. COPILUL SĂNĂTOS

Definiţie. Malnutriţia reprezintă o tulburare cronică de nutriţie, consecinţă a aportului inadecvat şi a asimilării reale de proteine şi/sau calorii. Tulburarea cronică de nutriţie reprezintă o încetinire sau o staţionare a curbei ponderale şi/sau a taliei, pe o perioadă mai mare de o lună, cu o diferenţă mai mare de 10% faţă de valorile medii ale vârstei sau o abatere mai mare de 2 deviaţii standard faţă de normal. Literatura franceză a introdus în practica pediatrică termenul “distrofie”. Autorii anglo-saxoni au impus conceptul de “malnutriţie”, utilizat astăzi în toată lumea. Din punct de vedere strict etimologic (dys+trophe, respectiv dereglare de nutriţie), ambele denumiri sunt imprecise şi evocă orice abatere de la starea normală de nutriţie, fie în plus (obezitatea), fie în minus, global sau selectiv. În practică, cei doi termeni sunt folosiţi pentru a defini starea de nutriţie deficitară a unui sugar sau copil mic (1-3 ani), însoţită întotdeauna de întârziere sau oprire în creştere. OMS a adoptat termenii malnutriţia proteincalorică (MPC, MPE) şi malnutriţia proteică (MP) pentru a desemna principalele forme etiopatogenice şi clinice de subnutriţie cronică. Este cunoscut că peste 47% din stările de malnutriţie se instalează în primul trimestru de viaţă. Instalată la vârste mici, malnutriţia poate determina sechele permanente în funcţiile psihice şi mentale. Malnutriţia severă constituie o cauză indirectă de deces la sugari, iar în asociaţie cu alte afecţiuni poate să constituie mai mult de 50% din decesele sub 5 ani. Malnutriţia creează o susceptibilitate crescută la infecţii (ceea ce agravează în cerc vicios starea de malnutriţie). Distrofia este, în primul rând, apanajul sugarului din următoarele motive: • creşterea staturo-ponderală este cea mai rapidă; • rezervele energetice sunt mai reduse; • există imaturitatea funcţională neuro-endocrină, metabolică şi imunitară. Cauze de malnutriţie I. Carenţe (dezechilibru) alimentare 1. Cantitative – raportul dintre principiile alimentare conţinute în dietă este adecvat, dar ele sunt insuficiente faţă de

nevoi, iar potenţialul caloric al dietei este prea mic. a. Oferta alimentară global insuficientă  hipogalactie maternă (sugar alimentat natural)  cantităţi prea mici de alimente oferite în 24 ore (sugar alimentat artificial sau diversificat)  alimentaţie suficientă cantitativ, dar hipocalorică  diluţii prea mari de lapte b. Refuzul parţial al alimentaţiei  anorexie psihogenă  anorexie secundară unor boli trenante c. Aport nutritiv insuficient, faţă de nevoile crescute  marasm nutriţional  stări de hipercatabolism (cu etiopatogenie diversă) d. Piedici în parcursul alimentar, de la gură până la intestin  tulburări de glutiţie  vărsături repetate, prelungite în timp  regurgitaţii abundente şi frecvente

I

Malnutriţia

e. Disponibilizare insuficientă de substanţe nutritive la nivelul intestinului  atrofia mucoasei intestinale  sindroame de malabsorbţie 2. Calitative – anumite principii nutritive sunt insuficiente în alimentaţie sau raportul dintre ele este inadecvat a. Alimentaţie hipoproteică  diete compuse exclusiv din făinoase (realizează distrofia de făinoase)  erori în diversificarea alimentaţiei sugarului (alimentaţie compusă numai din zarzavaturi, fructe, făinoase şi dulciuri)  convingeri familiale vegetariene (inclusiv religioase)  calamităţi (distrofia de război) b. Alimentaţie hipoglucidică  alimentaţia sugarului exclusiv cu lapte de vaci nezaharat (realizează distrofia laptelui de vacă) c. Diete carenţate în anumiţi aminoacizi esenţiali (cu efect limitativ asupra creşterii) pe d ia t r ie

49

CAPITOLUL I. COP ILUL SĂNĂTOS

 diete unilaterale în ţări subdezvoltate, unde se practică extensiv culturi unilaterale: de manioc (carenţă de metionină), de mei (carenţă de lizină), de porumb (carenţă de triptofan) d. Diete carenţiale de acizi graşi esenţiali  folosirea pe perioade lungi a unor formule semiecremate de lapte praf – ele vor fi suplimentate cu uleiuri vegetale, prin aport de trigliceride cu lanţ mediu e. Alimentaţie hiperproteică (opreşte creşterea) f. Sindroame de malnutriţie care determină carenţe selective (predominant proteice, în acizi graşi, etc.) g. Carenţa relativă de aport proteic, faţă de pierderile proteice mari (boala Leiner, sindrom nefrotic congenital, enteropatii exudative) II. Bolile infecţioase şi parazitare – sunt cauze importante de distrofie, acţionând prin mecanisme diverse: • catabolism crescut • inapetenţă • vărsături şi/sau diaree • malabsorbţie • vicierea unor procese metabolice Aceste maladii pot fi: 1. Acute recurente 2. Cronice III. Boli cronice neinfecţioase – realizează starea de nutriţie deficitară prin intermediul multora din mecanismele deja enunţate (p.1 şi 2) 1. Boli de metabolism 2. Unele aberaţii cromozomiale 3. Miopatii cronice 4. Suferinţe neurologice cronice 5. Boli organice cronice  ficat  rinichi  cord  plămân

50

pe d ia t r ie

IV. Condiţii necorespunzătoare de îngrijire – majoritatea acestor condiţii sunt întrunite în realizarea aspectului de “hospitalism”. 1. Absenţa mamei 2. Nerespectarea regulilor de alimentaţie 3. Condiţii ambientale nefavorabile 4. Carenţe afective (lipsa de dragoste faţă de copil) 5. Situaţii conflictuale “copil-persoana de îngrijire” Toate cauzele enunţate: au efect maxim în primul trimestru de viaţă (când rata de creştere este mare şi necesarul de nutrimente maxim); sunt potenţate de prematuritate (sau greutate mică la naştere); sunt favorizate de condiţii sociale şi igienicosanitare precare. Patogenie şi fiziopatologie Deosebirea fundamentală între distrofia sugarului şi malnutriţia copilului constă în faptul, că la sugar carenţa se exercită asupra unui organism în creştere, dar în plus, cu numeroase deficienţe funcţionale şi de adaptare: • insuficienţa mecanismelor de reglare neuro-endocrine; • capacitate redusă de adaptare antiinfecţioasă; • rezerve energetice reduse. Formele uşoare şi medii, limitate în timp, sunt relativ bine suportate de copil. Carenţa globală, proteică şi calorică, afectează rezerva energetică din ţesutul adipos şi proteinele musculare, determinând un deficit ponderal, reversibil odată cu îmbogăţirea aportului nutritiv. Carenţa proteică afectează mai puţin creşterea staturală, chiar dacă se prelungeşte în timp, pentru că alimentaţia este suficientă caloric şi aceste calorii se consumă pentru întreţinerea proceselor de creştere, în dauna homeostazei proteice. Forme grave de malnutriţie realizează marasmul nutriţional şi malnutriţia proteică severă, cu forma extremă de kwashiorkor. Modificările fiziopatologice şi biochimice ce apar în malnutriţia proteică sunt îndreptate spre supravieţuirea individului. În scopul de a economisi proteinele şi a menţine un suport energetic constant către creier, organismul răspunde la aportul alimentar insuficient prin reducerea excreţiei de uree. Suportul energetic al creierului este glucoza. În prima etapă a înfometării, glucoza provine din rezervele de glicogen. Odată glicogenul epuizat, glucoza este derivată din aminoacizi prin procesul de glicogenogeneză.

CAPITOLUL I. COPILUL SĂNĂTOS

În scopul economisirii pentru cât mai mult timp a proteinelor, creierul îşi va schimba progresiv sistemul de alimentaţie prin glucoza cu un sistem furnizor de energie din cetone. Cetonele corpului (β-hidroxibutiratul şi acetoacetatul) sunt produse în ficat din acizi graşi liberi care provin din lipoliza trigliceridelor din ţesutul adipos. În malnutriţie intervin mai multe mecanisme adaptative reglate hormonal, în centrul cărora se află glandele suprarenale şi pancreasul, dar şi altele, cum sunt hipofiza, tiroida, gonadele.

stres

glande suprarenale

Cortizolul se află în centrul mecanismelor adaptative. Nivelul cortizolului este semnificativ mai crescut în marasm, decât în kwashiorkor. Acţiunea catabolică a cortizolului favorizează eliberarea aminoacizilor din muşchi, iar nivelul său crescut scade mecanismele de apărare imunologică (inhibă interleuchina-1 şi factorul de necroză tumorală), favorizând apariţia infecţiei (fig. 1.12.).

autofagie musculară cortizol

K+↓ K+

aldosteron reabsorbţia de Na+ şi H2O

↑ aminoacizi

I

proteinoliza producţie de glucoză

edeme

sinteza proteică ↓ Interleuchina-1

secreţia de insulină

↓ factorul de necroză tumorală

↑ lipoproteinlipaza

Infecţie

↑ clearence-ul lipidic ↓ trigliceridele

Figura 1.12. Raţionamentul fiziologic al răspunsului glandelor suprarenale la starea de malnutriţie (adaptat după Suskind R.M., Suskind L.L., 2003)

Nivelul insulinei la copiii cu malnutriţie proteică este scăzut. Aceasta determină epuizarea rezervelor de glicogen (pentru producerea de glucoză), proteine (pentru a furniza aminoacizi ca sursă de glucoză) şi grăsimi (pentru a produce ceto-

ne, ca sursă energetică alternativă). Nivelul scăzut de insulină scade răspunsul la glucoză al ţesuturilor insulinodependente, ceea ce face ca mai multă glucoză să fie disponibilă pentru creier şi alţi utilizatori obligatorii de glucoză (fig. 1.13.). pe d ia t r ie

51

CAPITOLUL I. COP ILUL SĂNĂTOS

Malnutriţia

glande suprarenale

↓ glucoză

Aldosteron ↓ K+

Cortizol

Secreţia de insulină

Interleuchina-1

SNC Glicogenoliză

glucoză

Ficat Alţi utilizatori obligatori de glucoză

aminoacizi

Proteinoliza

glicerol Lipoliza

cetone

acizi graşi liberi

Figura 1.13. Raţionamentul fiziologic al răspunsului pancreasului endocrin la starea de malnutriţie (adaptat după Suskind R.M., Suskind L.L., 2003) Nivelul scăzut de insulină şi crescut de cortizol inhibă somatomedina-C; în plus, insuficienţa ficatului de a sinteza proteine contribuie la scăderea nivelelor de somatomedina-C, ceea ce are ca efect inhibarea creşterii (fig. 1.14.).

Malnutriţia

glande suprarenale

↓ albumine plasmatice ↑ aminoacizi

↓ STH

cortizol

Somatomedina-C

Figura 1.14. Relaţia dintre hormonul de creştere (STH) şi somatomedina-C în malnutriţie (adaptat după Suskind R.M., Suskind L.L., 2003) 52

pe d ia t r ie

creştere inhibată

CAPITOLUL I. COPILUL SĂNĂTOS

• Prin carenţă proteică importantă şi prelungită. • Prin infecţii care apar la un copil cu marasm. Malnutriţia proteică prin carenţa unilaterală Aportul de hidrocarbonate şi calorii fiind satisfăcător, nu se dezvoltă hipoinsulinism. În plus, hormonul de creştere direcţionează aminoacizii insuficienţi către masa slabă a corpului. Mitozele sunt prezente, explicând, în parte, absenţa deficitului statural în formele acute. În consecinţă: • Lipoliza este puţin importantă şi depozitele lipidice sunt păstrate. • Topirea musculaturii este mai redusă, decât în marasm, punând în circulaţie puţinii aminoacizi. La nivelul ficatului se constată: • sinteza insuficientă de proteine circulante, pentru că oferta de aminoacizi este redusă, ca şi capacitatea enzimatică de sinteză proteică a hepatocitelor; • sinteza scăzută de lipoproteine nu permite mobilizarea moleculelor lipidice din ficat în circulaţia sanguină. Rezultă: • hipoalbuminemie şi edeme; • infiltraţie grasă a ficatului cu hepatomegalie. La formarea edemelor contribuie permeabilitatea crescută a peretelui capilarelor. Malnutriţia proteică (kwashiorkor) declanşată de infecţie La un copil cu marasm nutriţional, infecţia realizează o deturnare a mecanismelor adaptative, care menţin homeostaza proteică. Păstrându-se aceeaşi alimentaţie, marasmul devine kwashiorkor. Infecţia accentuează denutriţia, mai ales în compartimentul proteic, prin: • anorexie • înlocuirea alimentelor mai consistente cu diete hipoproteice (lichide şi semilichide) • absorbţie intestinală scăzută (mai ales în infecţii şi parazitoze intestinale) Se produce o deturnare a aminoacizilor disponibili prin trei mecanisme:

• Modificările hormonale precedă modificările de aminoacizi şi proteine serice – cortizolul creşte, mobilizând aminoacizii din muşchi; • hormonul de creştere direcţionează aminoacizii în masa slabă a corpului, în dauna sintezei de albumine circulante; • secreţia de insulină scade. Deşi mobilizaţi în exces la nivelul muşchilor, aminoacizii sunt deturnaţi de la sinteza serinelor şi a lipoproteinelor către producţia de reactanţi de fază acută (haptoglobina, proteina C reactivă, α1-antitripsină, α2-macroglobulină). Această deturnare determină factorul de necroză tumorală şi interleuchina-1 (IL-1), produsă de macrofage. Aceiaşi factori inhibă sinteza de albumine circulante. Rezultă hipoalbuminemie, edeme şi infiltrarea grasă a ficatului. Gliconeogeneza crescută în ficat presupune dezaminarea aminoacizilor, cu eliminarea crescută de uree prin rinichi – în cadrul unei balanţe azotate negative. Perturbarea metabolismului electroliţilor provoacă pierderi de electroliţi şi diselectrolitemii: • catabolismul muscular crescut duce la pierderi urinare de K, Mg, Zn, P, S (precum şi de vitamine A, C, B2); • diareea determină pierderi enterale de K, Mg şi scăderea electrolitemiei; • vărsătura accentuează pierderile; • are loc o sechestrare (sau deturnare) a Fe, Cu, Zn din circuitele metabolice normale. Anemia este constantă, prin: • • • • •

absorbţie deficitară de fier (infecţie, diaree); sinteza insuficientă de hemoglobină; scăderea depozitelor medulare de fier; sechestrarea fierului; uneori hemoliza (febră).

Alterarea funcţiilor de apărare antiinfecţioasă recunoaşte mecanisme variate. Răspunsul imun celular – ca rezultat al carenţei în proteine, calorii, vitamine şi minerale (cu precădere zinc), se constată atrofia tuturor organelor limfatice (timus, ganglioni limfatici, amigdale, plăcile Peyer, foliculi splenici). Producţia scăzută de hormon timic şi celule T determină tendinţa la infecţii generalizate. La nivelul intestinului limfocitele intraepiteliale (majoritatea sunt limfocite T) sunt sub limita minimă a normalului şi răspunsul lor imunitar la stimuli antigenici locali este absent sau mediocru (exemplu: giardioza). Ele se încadrează, astfel, în deficitul funcţional general al celulelor T din malnutriţie cu răspuns mediat celular insuficient la infecţii şi după vaccinări. Limfocitele pe d ia t r ie

53

I

Malnutriţia proteică severă se realizează în două circumstanţe:

CAPITOLUL I. COP ILUL SĂNĂTOS

periferice izolate reacţionează slab la stimulare antigenică, mai ales în rujeolă şi gastroenterite. Limfocitele circulante (mai ales celulele “helper”) sunt numeric scăzute. Este dovedită depresia funcţiei celulelor NK (“natural killer”). Răspunsul inflamator este redus prin sinteza slabă de limfochine de către macrofage şi celulele T. Testele cutanate la antigene sunt, de obicei, negative. Deşi numărul şi formula leucocitară sunt normale, iar fagocitoza şi degranularea consecutivă se produce, deteriorarea metabolismului leucocitar duce la o scădere marcată a acţiunii bactericide a neutrofilelor polimorfonucleare. Răspunsul imun celular: numărul de limfocite B, producătoare de imunoglobuline, este normal. Nivelul imunoglobulinelor circulante este normal în marasm. În malnutriţia proteică cu hipoproteinemie severă şi steatoza hepatică (ficatul fiind organ de sinteză), concentraţia plasmatică de IgG este scăzută, traducând o reactivitate hipoimună de etiologie carenţială proteico-alimentară. Deficitul sistemului IgA secretor este în concordanţă cu numărul mare de infecţii respiratorii şi digestive la copiii cu MPC. Afectarea sistemului complement seric este asociată cu rezistenţa scăzută la infecţii bacteriene. În concluzie se poate afirma că modificările endocrine reflectă un răspuns adaptativ al organismului la lipsa surselor energetice adecvate. Rolul jucat de hormoni în acest răspuns adaptativ este:

Clasificările actuale folosesc indicele nutriţional şi indicele statural în definirea statusului nutriţional al copilului. O reducere a greutăţii în raport cu talia indică o malnutriţie acută (proces de slăbire); o reducere a taliei în raport cu vârsta indică un proces cronic de instalare a malnutriţiei. Efectul malnutriţiei asupra creşterii în lungime devine aparent cu 4 luni mai târziu, comparativ cu efectul malnutriţiei asupra creşterii în greutate. Slăbirea se apreciază prin raportare la percentila 50 pentru greutatea corespunzătoare taliei. Indice ponderal (IP) Constă în compararea greutăţii actuale a copilului cu greutatea ideală pentru vârstă (percentila 50). IP =

Greutatea actuală Greutatea ideală/vârstă

În funcție de acest indicator, malnutriția unui copil se împarte în 3 grade: • Gradul I: 0,89-0,76 (89-76% din greutatea ideală), corespunzător unui deficit ponderal de 10-25%. • Gradul II: 0,75-0,61 (75-61%), corespunzător unui deficit ponderal de 25-40%. • Gradul III:
Xem th�m...

Komen

Hak cipta © 2017 SLIDEMY.COM Inc.